Curtea Europeană a Drepturilor Omului - CEDO

Hotărârea în cauza Brumărescu împotriva României din 28.10.1999

Jurisprudență

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 31 august 2000

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Pagina 1 din 3

Cumpără forma actualizată

sau autentifică-te

  •  

În cauza Brumărescu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 27 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (convenția), modificată prin Protocolul nr. 111), și în baza dispozițiilor aplicabile din regulament2), constituită în Marea Cameră formată din următorii judecători:

domnul L. Wildhaber, președinte;

doamna E. Palm;

domnul C. Rozakis;

sir Nicolas Bratza;

domnii L. Ferrari Bravo;

L. Caflisch;

L. Loucaides;

J.-P. Costa;

W. Fuhrmann;

K. Jungwiert;

B. Zupancic;

doamna N. Vajic;

domnul J. Hedigan;

doamna M. Tsatsa-Nikolovska;

domnii T. Panțîru;

E. Levits;

L. Mihai, judecător ad-hoc;

și doamna M. De Boer-Buquicchio, grefier adjunct,

după ce a deliberat în Camera de Consiliu, în zilele de 17 iunie și 30 septembrie 1999,

pronunță următoarea hotărâre, adoptată la data de 30 septembrie 1999:

PROCEDURA

1. În temeiul fostului articol 19 din convenție3), la 3 noiembrie 1998 Curtea a fost sesizată de către un cetățean român, domnul Dan Brumărescu (reclamantul), iar la 6 noiembrie 1998, de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), în termenul de 3 luni prevăzut de fostele articole 32 alin. 1 și art. 47 din convenție. La originea cauzei se află o plângere (nr. 28.342/95) îndreptată împotriva României, introdusă la Comisie la data de 9 mai 1995 de domnul Dan Brumărescu, conform fostului articol 25.

Notele grefei:

1) ,2) Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.

3) Începând cu data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11, care a amendat această dispoziție, Curtea funcționează permanent.

Cererea de sesizare a Comisiei s-a întemeiat pe fostele articole 44 și 48, precum și pe declarația română care recunoaște jurisdicția obligatorie a Curții (fostul articol 46). Plângerea reclamantului a avut ca temei de drept fostele articole 44 și 48 din convenție, modificate prin Protocolul nr. 9, ratificat de România. Cererile au drept obiect obținerea unei hotărâri prin care să se stabilească existența încălcării de către statul pârât a art. 6 alin. 1 din convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la convenție.

2. În aplicarea art. 5 alin. 4 din Protocolul nr. 11 la convenție, coroborat cu art. 100 alin. 1 și cu art. 24 alin. 6 din regulament, examinarea cauzei a fost încredințată Marii Camere a Curții.

Marea Cameră a fost alcătuită din domnul C. Bîrsan, judecător ales în numele României (art. 27 alin. 2 din convenție și art. 24 alin. 4 din regulamentul Curții), domnul L. Wildhaber, președintele Curții, doamna E. Palm și domnul C. Rozakis, vicepreședinți ai Curții, sir N. Bratza, președintele secției, și domnul G. Ress, vicepreședintele secției [art. 27 alin. 3 din convenție și art. 24 alin. 3 și 5 a) din regulament]. Au mai fost desemnați pentru completarea Marii Camere: domnul L. Ferrari Bravo, domnul M.L. Caflisch, domnul M.L. Loucaides, domnul W. Fuhrmann, domnul K. Jungwiert, domnul B. Zupancic, doamna N. Vajic, domnul J. Hedigan, doamna M. Tsatsa-Nikolovska, domnul T. Panțîru și domnul E. Levits (art. 24 alin. 3 și art. 100 alin. 4 din regulament).

Ulterior domnul C. Bîrsan, judecător național, a devenit incompatibil, deoarece a participat în cadrul Comisiei la examinarea cauzei (art. 28 din regulament). Prin urmare Guvernul l-a desemnat pe domnul L. Mihai în calitate de judecător ad-hoc (art. 27 alin. 2 din convenție și art. 29 alin. 1 din regulament).

3. În aplicarea art. 59 alin. 3 din regulament președintele Curții a invitat părțile să își prezinte observațiile asupra problemelor ridicate în cauză.

4. Reclamantul a fost reprezentat de domnul C. Dinu, avocat în cadrul Baroului București (art. 36 alin. 3 și art. 4 din regulament).

5. La data de 3 mai 1999 s-a înregistrat la grefă memoriul reclamantului, iar la 10 mai 1999, după ce s-a acordat o prelungire a termenului inițial stabilit, cel al Guvernului.

6. La data de 1 iunie 1999 reclamantul a prezentat observații complementare la memoriul din data de 3 mai 1999, iar Guvernul a răspuns acestor observații la data de 14 iunie 1999. Deși aceste ultime documente au fost primite după expirarea termenului fixat pentru prezentarea memoriilor, președintele a hotărât la data de 17 iunie 1999, conform art. 38 alin. 1 din regulament, să accepte atașarea lor la dosar.

7. În conformitate cu hotărârea președintelui care îl autorizase și pe reprezentantul reclamantului să folosească limba română la audieri (art. 34 alin. 3 din regulament), la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg a avut loc o audiere în ședință publică la data de 17 iunie 1999.

La audiere au participat:

- din partea Guvernului:

domnul C.-L. Popescu, consilier, Ministerul Justiției,

agent;

doamna R. Rizoiu, Ministerul Justiției,
domnul T. Corlățean, Ministerul Afacerilor Externe,

consilieri;

- din partea reclamantului:

domnul C. Dinu, avocat în Baroul București,

avocat.

Curtea a ascultat susținerile părților, precum și răspunsurile domnului Popescu, ale doamnei Rizoiu și ale domnului Dinu la întrebările puse de unii judecători.

8. La data de 30 iunie 1999, conform art. 61 alin. 3 din regulamentul Curții, președintele a acordat domnului Mircea Dan Mirescu permisiunea de a prezenta observații scrise asupra unor aspecte ale cauzei. Aceste observații au fost primite la data de 28 iunie 1999.

9. În conformitate cu dispozițiile art. 61 alin. 5 din regulament, reclamantul a răspuns observațiilor intervenientului la data de 29 iulie 1999, iar Guvernul, la data de 30 iulie 1999.

10. La data de 30 septembrie 1999 domnul Ress, aflat în imposibilitate de a participa, a fost înlocuit de domnul J.-P. Costa [art. 24 alin. 5b) și art. 28 din regulament].

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

11. În anul 1930 părinții reclamantului au construit o casă în București. În anul 1939 au închiriat parterul casei fraților Mirescu, unchii terțului intervenient, domnul Mircea Dan Mirescu.

12. În anul 1950 imobilul a trecut în posesia statului, invocându-se dispozițiile Decretului de naționalizare nr. 92/1950. Motivele sau temeiul legal ale lipsirii de proprietate nu au fost niciodată comunicate părinților reclamantului. Li s-a permis totuși să folosească unul dintre apartamentele imobilului, în calitate de chiriași ai statului.

13. În anul 1974, în aplicarea Legii nr. 4/1973, statul a vândut fraților Mirescu locuința pe care aceștia o ocupau în calitate de chiriași. Terțul intervenient, domnul Mircea Dan Mirescu, și sora sa, A.M.M., au moștenit apartamentul în anul 1988. În anul 1997, în urma decesului surorii sale, terțul intervenient a rămas unicul moștenitor al apartamentului mai sus menționat.

A. Acțiunea în revendicare

14. În anul 1993, în calitate de moștenitor, reclamantul a sesizat Judecătoria Sectorului 5 București, solicitând constatarea nulității naționalizării. A arătat că la momentul naționalizării părinții săi erau salariați și că bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950. Nu rezultă din documentele prezentate Curții dacă în fața instanței de fond reclamantul a făcut cunoscut contractul de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu frații Mirescu în anul 1973.

15. Prin sentința pronunțată la data de 9 decembrie 1993 judecătoria a constatat că a avut loc o greșită aplicare a Decretului nr. 92/1950, deoarece părinții reclamantului făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare. Instanța a mai constatat că posesia exercitată de stat era întemeiată pe violență și, prin urmare, statul nu putea invoca uzucapiunea. Instanța a mai hotărât că statul nu ar fi putut invoca nici dispozițiile decretelor nr. 218/1960 și nr. 712/1966, întrucât aceste texte contraveneau constituțiilor din 1952 și, respectiv, din 1965. Prin urmare, instanța a dispus ca Primăria Municipiului București și întreprinderea de stat C., care a administrat locuințele de stat, să restituie imobilul reclamantului.

16. Hotărârea a devenit definitivă și irevocabilă prin neexercitarea vreunei căi de atac.

17. La data de 31 martie 1994 primarul municipiului București a dispus restituirea imobilului, iar la data de 27 mai 1994 întreprinderea C. a procedat la executare.

18. Începând cu această dată reclamantul a încetat să plătească chiria pentru apartamentul pe care îl ocupa în imobil.

19. Din data de 14 aprilie 1994 și până în anul 1996 reclamantul a achitat toate taxele aferente imobilului (alin. 25 de mai jos).

20. La o dată neprecizată procurorul general al României, în urma unui memoriu formulat de domnul Mircea Dan Mirescu, a declarat recurs în anulare împotriva hotărârii din 9 decembrie 1993, arătând că judecătorii au depășit limitele competențelor judecătorești atunci când au examinat legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950.

21. Pentru termenul din 22 februarie 1995, fixat în cadrul procedurii desfășurate la Curtea Supremă de Justiție, domnul Mircea Dan Mirescu nu a fost citat. La acea dată reclamantul a cerut acordarea unui nou termen, arătând că avocatul său este bolnav și se află deci în imposibilitatea de a se prezenta.

22. Curtea Supremă de Justiție a respins cererea de amânare a cauzei și a acordat cuvântul pe motivele de recurs, amânând pronunțarea pentru data de 1 martie 1995, dată până la care reclamantul urma să depună concluzii scrise.

23. Prin concluziile scrise reclamantul a solicitat respingerea recursului în anulare. El a subliniat, pe de o parte, că Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituției din 1948 datorită faptului că a fost publicat parțial și a încălcat principiul conform căruia orice expropriere trebuie făcută pentru un scop de utilitate publică și cu plata unei despăgubiri rezonabile. Pe de altă parte, reclamantul a susținut că naționalizarea casei nu era conformă dispozițiilor decretului, deoarece părinții săi erau salariați, iar locuințele aparținând salariaților nu puteau fi naționalizate. Reclamantul a mai făcut referire și la art. 21 din actuala Constituție a României, care garantează accesul liber și nelimitat la justiție.

24. Prin decizia pronunțată la data de 1 martie 1995 Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 9 decembrie 1993 și a respins acțiunea reclamantului. Motivând că legea este un mod de dobândire a proprietății, a constatat că imobilul a fost preluat de stat chiar în ziua intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950 și că instanțele judecătorești nu au competența să examineze modul de aplicare a dispozițiilor sale. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a apreciat că Judecătoria București nu ar fi putut constata că reclamantul era adevăratul proprietar al imobilului decât modificând decretul mai sus menționat. S-a constatat deci că judecătoria a depășit limitele competențelor judecătorești, aducând atingere competențelor puterii legislative. Curtea Supremă de Justiție nu a negat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a considerat că, în cauză, reclamantul nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, în timp ce statul a demonstrat că titlul său era întemeiat pe decretul de naționalizare. Curtea Supremă de Justiție a concluzionat că, în orice caz, o nouă lege ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile însușite de stat în mod abuziv.

25. Administrația financiară a comunicat ulterior reclamantului că începând cu data de 2 aprilie 1996 imobilul în chestiune a trecut din nou în patrimoniul statului.

B. Evenimente survenite după raportul Comisiei: acțiunea
în restituire a proprietății

26. La o dată neprecizată reclamantul a depus o cerere prin care solicita Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 (denumită în continuare comisia) restituirea imobilului. El a arătat că fusese deposedat în anul 1950, cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, că Judecătoria București, în sentința sa definitivă din 9 decembrie 1993, considerase ilegală această privare de proprietate și că, prin urmare, era îndreptățit să redobândească dreptul de proprietate asupra întregului imobil.

27. Într-un proces-verbal întocmit în noiembrie 1997 comisia tehnică de evaluare, înființată prin Legea nr. 112/1995, a apreciat valoarea totală a imobilului la 274.621.286 lei, din care 98.221.701 lei reprezintă valoarea apartamentului locuit de reclamant.

28. Prin decizia din 24 martie 1998 comisia a restituit reclamantului apartamentul în care locuia în calitate de chiriaș și i-a acordat o despăgubire pentru restul casei. Având în vedere art. 12 din Legea nr. 112/1995, care plafonează despăgubirile, și ținând seama de plafonul în vigoare în noiembrie 1997, și anume 225.718.800 lei, comisia a evaluat despăgubirile la care reclamantul avea drept la 147.497.099 lei.

29. La data de 14 mai 1998 reclamantul a formulat plângere împotriva hotărârii comisiei. El a criticat refuzul nemotivat de a i se restitui în totalitate imobilul. A arătat că în cazul său, fiind vorba de o privare ilegală de proprietate, Legea nr. 112/1995 cu privire la imobilele trecute cu titlu în proprietatea statului nu era aplicabilă. Prin urmare, singura soluție care să permită apărarea dreptului său de proprietate era acțiunea în revendicare. Totuși, pentru că a introdus deja o astfel de acțiune, iar judecătoria a constatat prin sentința civilă din data de 9 decembrie 1993 că el era proprietarul imobilului, reclamantul a considerat că nu mai putea introduce o altă acțiune în revendicare. În consecință, a cerut recunoașterea dreptului său de proprietate asupra întregului imobil și a arătat că nu avea de gând să solicite o despăgubire în baza Legii nr. 112/1995.

30. Plângerea reclamantului a fost respinsă prin sentința din data de 21 aprilie 1999. Reclamantul a introdus apel. Această procedură este în prezent pe rol la Tribunalul Municipiului București.

II. Jurisprudența și dreptul intern

A. Constituția

31. Articolul 21 din Constituție are următorul cuprins: Jurisprudență (7)

"

(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."

B. Legea nr. 59 din 23 iulie 1993, care modifică
Codul de procedură civilă

32. Dispozițiile aplicabile ale acestei legi sunt următoarele: Jurisprudență (2)

ARTICOLUL 330

"

Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiție, hotărârile judecătorești irevocabile pentru următoarele motive:

1. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești;

2. (...)"

ARTICOLUL 3301

"

Recursul în anulare se poate declara oricând."

C. Legea nr. 17 din 17 februarie 1997, care modifică articolul 3301
din Codul de procedură civilă

33. Articolul 3301 a fost modificat după cum urmează: Jurisprudență (3)

"

Art. 3301. -

Pentru motivul prevăzut la art. 330 pct. 1, recursul în anulare se poate declara în termen de 6 luni de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă (...)."

D. Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile

34. Dispozițiile aplicabile au următorul conținut: Jurisprudență (1)

ARTICOLUL I


Pentru a vedea documentul fără paginare, ai nevoie de un abonament Lege5!

;
se încarcă...