Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene

Directiva nr. 59/2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții și de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE și 2013/36/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European și ale Consiliului (Text cu relevanță pentru SEE)
Număr celex: 32014L0059

În vigoare de la 12 iunie 2014

În versiunea gratuită textul este afisat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului sau cumpărați documentul în formă completă.

Cumpără forma completă

sau autentifică-te

  •  
PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în special articolul 114,

având în vedere propunerea Comisiei Europene,

după transmiterea proiectului de act legislativ către parlamentele naționale,

având în vedere avizul Băncii Centrale Europene,

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social European,

hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară (1),

(1) Poziția Parlamentului European din 15 aprilie 2014 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial) și Decizia Consiliului din 6 mai 2014.

întrucât:

(1) Criza financiară a demonstrat că există o lipsă semnificativă de instrumente adecvate la nivelul Uniunii pentru a gestiona în mod eficient situația instituțiilor de credit și a firmelor de investiții neviabile sau în curs de a intra în dificultate (denumite în continuare "instituții"). Aceste instrumente sunt necesare în special pentru a preveni insolvența sau, în cazul în care aceasta se produce, pentru a reduce la minimum consecințele negative prin menținerea funcțiilor de importanță sistemică ale instituției în cauză. Pe parcursul crizei, aceste provocări au reprezentat un factor major care a forțat statele membre să salveze instituțiile prin utilizarea banilor contribuabililor. Obiectivul unui cadru de redresare și rezoluție credibil este acela de a evita pe cât posibil necesitatea unei astfel de măsuri.

(2) Criza financiară a cunoscut dimensiuni sistemice în sensul că a afectat accesul la finanțare pentru multe instituții de credit. Pentru a evita intrarea în dificultate, cu consecințe pentru întreaga economie, o astfel de criză necesită măsuri menite să asigure accesul la finanțare, în condiții asemănătoare pentru toate instituțiile de credit altfel solvabile. Măsurile respective implică un aport general de lichiditate din partea băncilor centrale și garanții din partea statelor membre pentru titlurile de valoare emise de instituțiile de credit solvabile.

(3) Piețele financiare din Uniune prezintă un nivel ridicat de integrare și de interconectare, multe instituții desfășurându-și deseori operațiunile dincolo de granițele naționale. Intrarea în dificultate a unei instituții transfrontaliere este susceptibil de a afecta stabilitatea piețelor financiare din statele membre în care își desfășoară activitatea. Incapacitatea statelor membre de a prelua controlul instituțiilor în curs de a intra în dificultate și de a proceda la rezoluția acestora astfel încât să se evite în mod eficient producerea de daune sistemice mai extinse poate submina încrederea reciprocă a statelor membre, precum și credibilitatea pieței interne a serviciilor financiare. Stabilitatea piețelor financiare este, prin urmare, o condiție esențială pentru instituirea și funcționarea pieței interne.

(4) În prezent, procedurile de rezoluție a instituțiilor nu sunt armonizate la nivelul Uniunii. Unele state membre aplică în cazul instituțiilor aceleași proceduri pe care le aplică altor societăți insolvabile; aceste proceduri sunt uneori adaptate pentru instituțiile. Există mari diferențe de la un stat membru la altul în ceea ce privește fondul și procedurile prevăzute în actele cu putere de lege și actele administrative care reglementează insolvența instituțiilor din statele membre. În plus, criza financiară a demonstrat faptul că procedurile generale de insolvență nu sunt întotdeauna adecvate pentru instituțiile, deoarece ele nu asigură întotdeauna o intervenție suficient de rapidă, menținerea funcțiilor critice ale instituției ori păstrarea stabilității financiare.

(5) Este prin urmare necesară instituirea unui regim care să ofere autorităților un set credibil de instrumente pentru a interveni suficient de timpuriu și de rapid în cazul unei instituții neviabile sau în curs de a intra în dificultate, astfel încât să garanteze continuitatea funcțiilor financiare și economice critice ale acesteia, reducând în același timp la minimum impactul situației de dificultate a instituției asupra economiei și a sistemului financiar. Acest regim ar trebui să garanteze faptul că acționarii sunt cei care suportă pierderile primii, iar creditorii suportă pierderi ulterior acționarilor, cu condiția ca pierderile suferite de fiecare creditor să nu depășească pierderile care ar fi fost suferite de acesta dacă instituția ar fi fost lichidată în cadrul unei proceduri obișnuite de insolvență, în conformitate cu principiul potrivit căruia niciun creditor nu trebuie să fie dezavantajat, astfel cum este specificat în prezenta directivă. Noi competențe ar trebui să permită autorităților, de exemplu, să mențină un acces neîntrerupt la depozite și la operațiunile de plată, să vândă după caz activitățile viabile ale instituției și să repartizeze pierderile în mod corect și previzibil. Aceste obiective ar trebui să contribuie la evitarea destabilizării piețelor financiare și să reducă la minimum costurile pentru contribuabili.

(6) Revizuirea în curs a cadrului de reglementare, în special consolidarea rezervelor de capital și de lichidități, precum și îmbunătățirea instrumentelor pentru politicile macroprudențiale, ar trebui să reducă probabilitatea unor crize viitoare și să îmbunătățească reziliența instituțiilor la situații de tensiuni economice, cauzate fie de perturbări sistemice, fie de evenimente specifice fiecărei instituții. Cu toate acestea, nu este posibil să se elaborareze un cadru de reglementare și de supraveghere care să evite ca instituțiile respective să se confrunte vreodată cu situații dificile. Prin urmare, statele membre ar trebui să fie pregătite și să dispună de instrumente adecvate de redresare și rezoluție pentru a face față situațiilor care implică atât crize sistemice, cât și intrări în dificultate ale instituțiilor individuale. Astfel de instrumente ar trebui să includă mecanisme care să permită autorităților să gestioneze în mod eficient situația instituțiilor care sunt în curs de a intra în dificultate sau sunt susceptibile de a intra în dificultate.

(7) Exercitarea unor astfel de competențe și măsurile luate ar trebui să ia în considerare circumstanțele în care se produce intrarea în dificultate. Dacă problema apare într-o anumită instituție, iar restul sistemului financiar nu este afectat, autoritățile ar trebui să-și exercite competențele de rezoluție fără a se preocupa de efectele de contagiere. Într-un mediu fragil, pe de altă parte, ar trebui să se acorde o mai mare atenție pentru a evita destabilizarea piețelor financiare.

(8) Rezoluția unei instituții care își menține activitatea poate, în ultimă instanță, să implice instrumente publice de stabilizare financiară, inclusiv trecerea temporară în proprietatea publică. De aceea, este esențial să se structureze competențele de rezoluție și facilitățile de finanțare pentru rezoluție astfel încât contribuabilii să fie beneficiarii oricărui surplus care poate rezulta din restructurarea unei instituții care este readusă pe un curs sigur de către autorități. Responsabilitatea și asumarea riscurilor ar trebui să fie recompensate.

(9) Unele state membre au adoptat deja modificări legislative care introduc mecanisme de rezoluție a instituțiilor în curs de a intra în dificultate; altele și-au exprimat intenția de a adopta astfel de mecanisme, în cazul în care ele nu sunt adoptate la nivel european. Absența condițiilor, competențelor și procedurilor comune de rezoluție a instituțiilor poate constitui un obstacol în calea bunei funcționări a pieței interne și poate frâna cooperarea dintre autoritățile națioanle în cazul grupurilor de instituții transfrontaliere în curs de a intra în dificultate. Acest lucru este valabil atunci când, din cauza unor abordări diferite, autoritățile națioanle nu au același nivel de control sau aceeași capacitate de a proceda la rezoluția instituțiilor. Aceste diferențe între regimurile de rezoluție pot afecta costurile de finanțare ale instituțiilor de credit, în mod diferit de la un stat la altul și pot crea denaturări ale concurenței între instituții. Existența unor regimuri de rezoluție eficiente în toate statele membre este necesară pentru a garanta că exercitarea de către instituții a drepturilor de stabilire pe care le conferă piața internă nu poate fi limitată de capacitatea financiară a statului membru de origine de a gestiona situația de dificultate a acestora.

(10) Aceste obstacole ar trebui eliminate și ar trebui adoptate norme care să garanteze că dispozițiile pieței interne nu sunt compromise. În acest scop, normele care reglementează rezoluția instituțiilor de credit ar trebui să facă obiectul unor dispoziții comune minime de armonizare.

..........


În versiunea gratuită textul este afisat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului sau cumpărați documentul în formă completă.

;
se încarcă...