Curtea Europeană a Drepturilor Omului - CEDO

Hotărârea în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României din 12.10.2010

Jurisprudență

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 22 noiembrie 2010

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Pagina 1 din 5

Cumpără forma actualizată

sau autentifică-te

  •  

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

HOTĂRÂREA
din 12 octombrie 2010
în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României

(Cererile nr. 30.767/05 și 33.800/06)

Această hotărâre va rămâne definitivă în condițiile prevăzute de art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate fi supusă unor modificări de formă.

În Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu la datele de 8 iunie și 21 septembrie 2010,

pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această din urmă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 30.767/05 și 33.800/06) îndreptate împotriva României, prin care 3 cetățeni ai acestui stat (reclamantele), doamnele Maria Atanasiu și Ileana Iuliana Poenaru (Cererea nr. 30.767/05) și doamna Ileana Florica Solon (Cererea nr. 33.800/06), au sesizat Curtea la data de 11 august 2005 (Cererea nr. 30.767/05) și, respectiv, 4 august 2006 (Cererea nr. 33.800/06) în temeiul art. 34 din ~Convenția~ pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

2. Doamnele Atanasiu și Poenaru sunt reprezentate de către C.-L. Popescu și C.-R. Popescu, avocați în București. Doamna Solon este reprezentată de către R.-A. Niculescu-Gorpin și M. Niculescu-Gorpin, avocate în București. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. Cererile au fost comunicate Guvernului la data de 26 mai 2006 (Cererea nr. 30.767/05) și la data de 27 noiembrie 2008 (Cererea nr. 33.800/06). Atât reclamantele, cât și Guvernul au depus observații scrise (art. 59 § 1 din Regulament). Fiecare parte a trimis comentarii scrise cu privire la observațiile celeilalte. De asemenea, s-au primit observații și din partea Asociației pentru Proprietatea Privată și din partea asociației ResRo Interessenvertretung Restitution in Rum├șșșnien, cărora președintele le-a permis să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 3 din Regulament).

4. La data de 8 iunie 2010 a avut loc o audiere publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).

Au participat:

- pentru Guvern:

domnul R.-H. Radu, agent;

doamnele:

I. Cambrea;

A.-M. Valica;

domnul D. Dumitrache, consilieri;

- pentru reclamante:

avocații:

C.-L. Popescu;

C.-R. Popescu;

R-A. Niculescu-Gorpin;

M. Niculescu-Gorpin.

5. Curtea a ascultat declarațiile domnului C.-L. Popescu și ale doamnelor R.-A. Niculescu-Gorpin și M. Niculescu-Gorpin, pentru reclamante, și ale domnului R.-H. Radu, pentru Guvern. Reclamanta Ileana Iuliana Poenaru a fost, de asemenea, prezentă la audiere.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

6. Primele două reclamante, doamnele Maria Atanasiu și Ileana Iuliana Poenaru, s-au născut în anul 1912 și, respectiv, 1937 și locuiesc în București. A treia reclamantă, doamna Ileana Florica Solon, s-a născut în anul 1935 și locuiește în București.

A. Contextul general

7. După instaurarea regimului comunist în România în anul 1947, statul a procedat la naționalizarea pe scară largă a imobilelor și a terenurilor agricole.

8. Unul dintre decretele de naționalizare aplicate în materie de imobile a fost Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, în baza căruia au fost naționalizate imobilele care aparțineau unor foști industriași, mari proprietari de terenuri, bancheri și mari comercianți. Deși acest decret nu se referea la imobilele muncitorilor, funcționarilor, intelectualilor și pensionarilor, numeroase imobile ce aparțineau acestor categorii sociale au fost, de asemenea, naționalizate. În perioada 1949-1962, aproape toate terenurile agricole au fost transferate în patrimoniul cooperativelor agricole.

9. După căderea regimului comunist, statul a adoptat o serie de legi în scopul reparării atingerilor aduse drepturilor de proprietate de către acest regim.

10. Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului și Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au consacrat principiul restituirii imobilelor naționalizate și al despăgubirii în cazurile în care restituirea nu mai era posibilă. Legea nr. 112/1995 a instaurat plafonarea despăgubirii, însă Legea nr. 10/2001 a eliminat-o.

11. În ceea ce privește terenurile agricole, Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997 au majorat succesiv suprafața terenurilor susceptibile de a fi restituite. Ultima lege enumerată a dat dreptul la despăgubire pentru terenurile a căror restituire nu mai era posibilă.

12. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, cât și unele măsuri adiacente a unificat procedurile administrative pentru restituirea bunurilor vizate de legile menționate mai sus.

13. Conform unei estimări parțiale întocmite de Guvern, au fost înregistrate mai mult de două milioane de cereri formulate în temeiul legilor de reparație, valoarea estimată pentru finanțarea despăgubirilor prevăzute de aceste legi ridicându-se la 21 miliarde euro.

B. Circumstanțele particulare ale cererilor de față

1. Faptele referitoare la Cererea nr. 30.767/05 introdusă de doamnele Maria Atanasiu și Ileana Iuliana Poenaru

14. În anul 1950, în baza Decretului nr. 92/1950, statul a naționalizat mai multe imobile ce îi aparțineau domnului Atanasiu, soțul primei reclamante și tatăl celei de-a doua reclamante. Printre aceste imobile figura unul situat la nr. 189 din Calea Dorobanților din București.

a) Demersurile în vederea obținerii restituirii imobilului situat în Calea Dorobanților

15. La data de 15 mai 1996, invocând prevederile Legii nr. 112/1995, domnul Atanasiu a solicitat comisiei locale însărcinate cu aplicarea acestei legi să îi restituie imobilul. Solicitarea sa a rămas fără răspuns. La data de 25 octombrie 1996, domnul Atanasiu a decedat, iar reclamantele au fost recunoscute ca singurele sale moștenitoare.

16. Prin contracte încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, societatea care administra imobilul le-a vândut chiriașilor cele nouă apartamente situate în imobil.

17. Printr-o acțiune introdusă la data de 15 noiembrie 1999, reclamantele au cerut în fața instanțelor interne restituirea imobilului. Ele invocau prevederile de drept comun privitoare la respectarea dreptului de proprietate și susțineau că naționalizarea fusese ilegală în ceea ce îl privește pe domnul Atanasiu. Ulterior, bazându-se pe o adresă a Primăriei București, prin care se susținea că 3 dintre apartamente nu fuseseră vândute, reclamantele și-au limitat cererea la această parte a imobilului.

18. Printr-o sentință din data de 24 martie 2000, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea și a dispus restituirea părții menționate mai sus a imobilului. Instanța a apreciat că imobilul fusese naționalizat ilegal din moment ce domnul Atanasiu nu făcea parte din categoriile sociale vizate de decretul de naționalizare și că, prin urmare, statul nu se putea prevala de un titlu de proprietate valabil. În urma apelului și apoi a recursului primăriei, această sentință a fost confirmată și a rămas definitivă.

19. Prin acțiuni în justiție separate, reclamantele au solicitat restituirea celorlalte apartamente. În total, ele au obținut 5 hotărâri definitive, și anume deciziile Curții de Apel București din data de 1 iunie 2001, 19 mai 2004, 1 mai 2005, 5 mai 2005 și 30 octombrie 2007, care obligau cumpărătorii și autoritățile locale să le restituie 7 apartamente. Pentru un alt apartament, ele beneficiază de o hotărâre, încă susceptibilă de apel, pronunțată la data de 30 noiembrie 2009 de către Tribunalul București, prin care autoritățile locale au fost obligate să le plătească o despăgubire. Ultimul apartament din imobil face obiectul prezentei cereri. Fiecare dintre hotărârile menționate mai sus era întemeiată pe constatarea ilegalității naționalizării imobilului.

b) Demersurile efectuate în temeiul dreptului comun în vederea restituirii apartamentului nr. 1

20. La data de 6 aprilie 2001, reclamantele au sesizat Tribunalul București cu o acțiune în revendicare a apartamentului nr. 1 îndreptată împotriva municipiului București, a societății care administra imobilul și a soților G., care cumpăraseră apartamentul. Ele au cerut și anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 19 decembrie 1996.

21. Printr-o sentință din data de 4 iunie 2002, instanța a admis acțiunea, a constatat nulitatea vânzării și a obligat pârâții să le restituie reclamantelor apartamentul. Instanța a constatat că naționalizarea imobilului fusese ilegală și că contractul de vânzare-cumpărare nu era valabil.

22. Printr-o decizie din data de 14 noiembrie 2002, Curtea de Apel București a admis apelurile introduse de municipalitate și de soții G. Astfel, aceasta a respins acțiunea reclamantelor, apreciind că naționalizarea fusese legală și că contractul de vânzare-cumpărare era valabil în măsura în care respectase condițiile impuse de Legea nr. 112/1995. Reclamantele au formulat recurs.

23. Printr-o decizie irevocabilă din data de 11 martie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut recursul pentru analiză, însă a respins argumentele reclamantelor și a declarat acțiunea lor inadmisibilă. Aceasta a considerat că reclamantele introduseseră acțiunea după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (paragrafele 25-27 de mai jos) și că, începând cu această dată, ele nu mai puteau solicita restituirea apartamentului în litigiu decât în condițiile și conform procedurii stabilite prin Legea nr. 10/2001.

24. În ceea ce privește cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, Înalta Curte a confirmat motivarea curții de apel, însă a statuat că, din cauza respingerii capătului de cerere principal referitor la restituirea apartamentului, acest capăt de cerere era și el inadmisibil.

c) Demersurile efectuate în temeiul Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii apartamentului nr. 1

25. La data de 9 august 2001, invocând prevederile Legii nr. 10/2001, reclamantele au solicitat Primăriei București restituirea întregului imobil situat în Calea Dorobanților.

26. În lipsa unui răspuns în termenul legal de 60 de zile, ele au introdus, la data de 26 iulie 2002, o acțiune împotriva primăriei. Printr-o decizie din data de 10 noiembrie 2003, Curtea de Apel București a admis acțiunea și a obligat primăria să emită o decizie privind cererea reclamantelor. În urma recursului introdus de primărie, Înalta Curte de Casație și Justiție a înlăturat argumentul acesteia conform căruia întârzierea se datora atitudinii reclamantelor, care omiseseră să își completeze dosarul. Prin Decizia definitivă din data de 18 aprilie 2005, aceasta a confirmat obligarea primăriei și a statuat că împotriva reclamantelor nu putea fi reținută nicio culpă de natură să justifice această întârziere.

27. Într-o adresă din data de 23 martie 2010 trimisă agentului guvernamental, primăria a menționat că analiza cererii era suspendată în așteptarea probelor lipsă.

2. Fapte referitoare la Cererea nr. 33.800/06 introdusă de doamna Ileana Florica Solon

28. În anul 1950, a fost naționalizat un teren ce le aparținea părinților reclamantei, situat în Craiova. Ulterior, o parte a terenului a fost amenajată ca grădină botanică și alocată Universității din Craiova, instituție publică de învățământ superior.

29. La data de 28 iunie 2001, întemeindu-se pe Legea nr. 10/2001, reclamanta a solicitat Universității din Craiova să fie despăgubită pentru terenul naționalizat. Ea a arătat că grădina botanică a Universității din Craiova acoperea o suprafață de 1.950 m2 din suprafața totală de 2.140 m2 din terenul în discuție.

30. Prin Decizia nr. 600/A/2001 din 10 iulie 2001, Universitatea din Craiova a respins cererea reclamantei pe motivul că bugetul său nu dispunea de fonduri care să poată fi alocate acestui tip de despăgubiri. Aceasta a trimis cererea reclamantei către Prefectura Județului Dolj.

a) Acțiunea în justiție introdusă de reclamantă

31. La data de 18 iulie 2001, reclamanta a chemat în judecată Universitatea din Craiova și a cerut să fie despăgubită pentru terenul în suprafață de 2.140 m2, pe care îl evalua la 70 dolari americani (USD) pe metru pătrat.

32. La cererea Universității din Craiova, Tribunalul Dolj a dispus, prin Încheierea de ședință din data de 5 decembrie 2002, ca statul, reprezentat de Ministerul Finanțelor, să fie, de asemenea, introdus în cauză, în calitate de pârât.

33. Printr-o sentință din data de 13 februarie 2003, Tribunalul Dolj i-a respins pretențiile reclamantei, ca premature în opinia sa, pe motivul că partea interesată ar fi trebuit să aștepte ca prefectura să statueze cu privire la cererea sa de despăgubire. Cu toate acestea, instanța a apreciat că reclamanta dovedise dreptul de proprietate al părinților săi, precum și naționalizarea abuzivă.

34. Reclamanta a introdus apel împotriva acestei sentințe.

35. La data de 21 noiembrie 2003, Curtea de Apel Craiova a admis apelul reclamantei, a infirmat sentința pronunțată în primă instanță și a anulat Decizia nr. 600/A/2001. Aceasta s-a bazat pe o adresă din data de 13 noiembrie 2003 trimisă de Universitatea din Craiova către Prefectura Județului Dolj, prin care prima se arăta de acord cu acordarea unei despăgubiri reclamantei. În dispozitivul hotărârii sale, aceasta a evaluat despăgubirea datorată reclamantei la 70 USD pe metru pătrat, conform convenției încheiate de părți în timpul procedurii. De asemenea, instanța a menționat în considerentele deciziei sale că reclamanta urma să beneficieze de această reparație odată ce va fi adoptată legea specială care va reglementa modalitățile, cuantumul și procedura de despăgubire.

36. Atât reclamanta, cât și Universitatea din Craiova și Ministerul Finanțelor au formulat recurs împotriva acestei hotărâri pe motivul că între părți nu fusese încheiată nicio convenție. Reclamanta mai susținea și că hotărârea atacată nu menționa care dintre cele două părți pârâte - Universitatea din Craiova sau statul român - era debitoarea obligației de plată.

37. Printr-o decizie irevocabilă din data de 30 martie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile și a confirmat hotărârea Curții de Apel Craiova din 21 noiembrie 2003. Aceasta a considerat că, în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001, Universitatea din Craiova, care folosea terenul revendicat de reclamantă, avea obligația, în cazul în care restituirea terenului nu putea fi făcută, să prezinte o ofertă de despăgubire care să corespundă valorii imobilului și să îi comunice decizia sa Prefecturii Județului Dolj.

38. Înalta Curte de Casație și Justiție a mai observat că, în timpul procedurii, Universitatea din Craiova trimisese Adresa din data de 13 noiembrie 2003, prin care informase Prefectura Județului Dolj despre faptul că era de acord cu acordarea unei despăgubiri în favoarea reclamantei, în cuantumul solicitat de aceasta din urmă. Instanța a apreciat că, prin conținutul său, această comunicare reprezenta o ofertă făcută conform art. 24 și 36 din Legea nr. 10/2001, ofertă pe care, de altfel, reclamanta o acceptase. Conform Înaltei Curți de Casație și Justiție, o astfel de ofertă din partea Universității din Craiova însemna recunoașterea de către pârâtă a pretențiilor reclamantei. Prin urmare, curtea de apel s-a limitat să constate faptul că Universitatea din Craiova luase, în cadrul procedurii, măsuri pentru respectarea obligațiilor sale decurgând din lege.

39. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că nu fusese stabilită nicio obligație concretă în sarcina statului român, parte la procedură, acordarea efectivă a unei reparații în cuantumul stabilit urmând să se facă potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 247/2005.

b) Urmările administrative ale procedurii judiciare

40. Printr-o decizie din data de 27 ianuarie 2006, Universitatea din Craiova a propus Prefecturii Județului Dolj să îi acorde reclamantei, pentru terenul în suprafață de 2.140 m2, despăgubirea stabilită prin Decizia din data de 21 noiembrie 2003 a Curții de Apel Craiova. Decizia era întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

41. Fiind invitată de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), printr-o adresă din data de 24 decembrie 2008, să adopte o decizie întemeiată pe Legea nr. 247/2005, Universitatea din Craiova a propus Prefecturii Județului Dolj, la data de 24 martie 2009, să îi acorde reclamantei despăgubirea în discuție. Ea a precizat că dosarul urma să fie transmis Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (Comisia Centrală).

42. Comisia Centrală nu a informat reclamanta despre urmările acestei decizii. Până în prezent, părții interesate nu i-a fost plătită nicio despăgubire.

43. La audierea din data de 8 iunie 2010, Guvernul a precizat că cererea reclamantei urmează să fie tratată cu prioritate.

II. Dreptul și practica pertinente

A. Rezumatul principalelor prevederi legislative referitoare la restituirea imobilelor naționalizate înainte de 1989 sau, în lipsa restituirii, despăgubirea aferentă

44. Principalele prevederi legislative în materie au fost descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României [MC], nr. 28.342/95, §§ 34-35, CEDO 1999-VII; Străin și alții împotriva României, nr. 57.001/00, § 19, CEDO 2005-VII; Păduraru împotriva României, nr. 63.252/00, §§ 23-53, CEDO 2005-XII (extrase); Viașu împotriva României, nr. 75.951/01, §§ 30-49, 9 decembrie 2008; Faimblat împotriva României, nr. 23.066/02, §§ 16-17, 13 ianuarie 2009; Katz împotriva României, nr. 29.739/03, § 11, 20 ianuarie 2009; Tudor Tudor împotriva României, nr. 21.911/03, § 21, 24 martie 2009, și Matieș împotriva României, nr. 13.202/03, §§ 13-17, 8 iunie 2010. Ele pot fi rezumate după cum urmează. Jurisprudență (1)

1. Cadrul general

45. Legea nr. 18/1991 le-a recunoscut foștilor proprietari și moștenitorilor acestora dreptul la restituirea parțială a terenurilor agricole. Cea mai importantă modificare a acestei legi a fost introdusă prin Legea nr. 1/2000 care a crescut suprafața de teren ce putea fi restituită până la 50 de hectare de persoană pentru terenurile arabile și până la 100 de hectare de persoană pentru pășuni. În lipsa restituirii, beneficiarii aveau dreptul la despăgubire.

46. În ceea ce privește imobilele naționalizate, în lipsa unei legislații speciale care să definească regimul juridic al acestor bunuri, instanțele s-au considerat, într-o primă fază, competente să analizeze problema legalității actelor de naționalizare și să dispună, în cazul în care constată ilegalitatea lor, restituirea bunurilor în discuție.

47. Intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, a permis vânzarea acestor imobile către chiriași. Restituirea lor către foștii proprietari sau către moștenitorii acestora nu era posibilă decât dacă locuiau acolo în calitate de chiriași sau dacă aceste locuințe erau libere. În lipsa restituirii, foștii proprietari puteau solicita o despăgubire care era plafonată.

48. În ceea ce privește imobilele care aparținuseră organizațiilor minorităților naționale și cultelor religioase, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România prevedeau restituirea lor sau, în caz contrar, acordarea unei reparații.

49. Legea nr. 10/2001 a consfințit principiul restituirii imobilelor în discuție. În cazul în care restituirea nu mai era posibilă, foștii proprietari sau moștenitorii lor puteau solicita o reparație neplafonată.

50. Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevede că imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995 nu mai pot face obiectul unei restituiri, ci numai al altor măsuri de reparație. Posibilitatea de a alege între acțiunea în revendicare și procedura specială de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost eliminată în favoarea acestei din urmă proceduri. Jurisprudență (1)

51. Pe lângă bunurile vizate de prevederile legislative menționate mai sus, statul se obligă să îi despăgubească pe foștii proprietari sau pe moștenitorii lor care au pierdut imobile, terenuri ori recolte abandonate pe anumite teritorii în urma modificărilor granițelor survenite înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Prevăzută de legile nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 și nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnat la Belgrad la 5 iulie 1924 și coordonată de ANRP, procedura administrativă de despăgubire pentru aceste bunuri este diferită de cea prevăzută pentru bunurile imobile naționalizate, iar fondurile necesare provin de la bugetul de stat.

2. Procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor

52. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile justiției și proprietății, aflată în prezent în vigoare, a modificat substanțial legile anterioare referitoare la despăgubiri, stabilind în mod special o procedură administrativă unificată pentru cererile referitoare la bunuri ce intră sub incidența legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2000 și a ordonanțelor de urgență ale Guvernului nr. 83/1999 și nr. 94/2000.

53. Aceasta prevede că, în lipsa restituirii, beneficiarii măsurilor de reparație pot alege între compensarea creanței lor prin bunuri și servicii și plata unei despăgubiri calculate conform "practicii și standardelor interne și internaționale în materie de despăgubire pentru imobile și case preluate abuziv de către stat".

54. Rolul principal în punerea în aplicare a acestei legi a fost încredințat celor două structuri nou-înființate: Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (Comisia Centrală) și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP).

55. Au fost acordate noi termene pentru introducerea cererilor de restituire sau de despăgubire, și anume 60 de zile pentru terenurile agricole și 6 luni pentru bunurile imobile care au aparținut cultelor religioase și organizațiilor minorităților naționale.

56. Deciziile autorităților locale prin care se acordă sau se propune acordarea de despăgubiri trebuie să facă obiectul unui control al legalității din partea prefectului, care este însărcinat apoi cu transmiterea lor către Comisia Centrală.

57. Prevederile ce reglementează controlul legalității au fost precizate prin Hotărârea Guvernului nr. 128/2008. Potrivit acestor prevederi, dacă prefectul consideră că decizia primarului sau a celorlalte autorități administrative locale este ilegală, o poate contesta pe calea contenciosului administrativ în termen de un an de la data deciziei.

58. La primirea dosarului, Comisia Centrală trebuie să verifice legalitatea refuzului de restituire a bunului imobil, apoi să transmită dosarul la "evaluatori agreați" pentru ca aceștia să stabilească cuantumul despăgubirii. Pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală eliberează un "titlu de despăgubire" sau trimite dosarul la autoritățile locale pentru reexaminare.

59. Legea nr. 247/2005 nu stabilește nici termenele, nici ordinea în care Comisia Centrală trebuie să examineze dosarele. La data de 28 februarie 2006, Comisia Centrală a hotărât ca ordinea de analizare a dosarelor să fie aleatorie. La data de 16 septembrie 2008, aceasta a revenit asupra hotărârii sale și a stabilit că dosarele trebuie examinate în ordinea înregistrării lor.

3. Mecanismul introdus prin Legea nr. 247/2005 pentru plata despăgubirilor

60. În vederea plății despăgubirilor stabilite de Comisia Centrală, a fost înființat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul "Proprietatea". Majoritatea capitalului său este constituit din active ale statului în diferite întreprinderi.


Pentru a vedea documentul fără paginare, ai nevoie de un abonament Lege5!

;
se încarcă...