Organizația Națiunilor Unite - ONU

Convenția Națiunilor Unite cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora din 15.09.2005*)

Modificări (...), Referințe (2)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 19 decembrie 2006

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată

sau autentifică-te

  •  

*) Traducere.

Adunarea Generală a ONU,

având în vedere paragraful 1 al art. 13 din Carta ONU,

reamintind Rezoluția sa 32/151 din 19 decembrie 1977, în care recomanda Comisiei de drept internațional să realizeze un studiu de drept relativ la imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora, în vederea dezvoltării progresive și codificării sale, precum și rezoluțiile adoptate ulterior, de exemplu rezoluțiile 46/55 din 9 decembrie 1991, 49/61 din 9 decembrie 1994, 52/151 din 15 decembrie 1997, 54/101 din 9 decembrie 1999, 55/150 din 12 decembrie 2000, 56/78 din 12 decembrie 2001, 57/16 din 19 noiembrie 2002 și 58/74 din 9 decembrie 2003,

reamintind, de asemenea, proiectul final însoțit de observații asupra dreptului relativ la imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora, prezentat de Comisia de drept internațional în cap. II al raportului său asupra lucrărilor celei de-a 43-a sesiuni,

reamintind, de asemenea, raporturile Grupului de lucru cu componență nelimitată al Comisiei a VI-a, precum și raportul Grupului de lucru asupra imunităților de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora al Comisiei de drept internațional, prezentat în aplicarea Rezoluției 53/98 a Adunării Generale a ONU din data de 8 decembrie 1998,

reamintind, între altele, Rezoluția sa 55/150 din 12 decembrie 2000, prin care a decis înființarea Comitetului special asupra imunităților de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora, deschis participării statelor membre ale instituțiilor specializate ONU, în vederea urmăririi lucrărilor, consolidării punctelor de convergență și reglării chestiunilor asupra cărora nu s-a ajuns la o soluție, în vederea elaborării unui instrument capabil să întrunească consensul general, bazat pe proiectul de articole relativ la imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora, adoptat de Comisia de drept internațional, și pe baza discuțiilor Grupului de lucru cu componență nelimitată al Comisiei a VI-a,

după examinarea raportului Comitetului special asupra imunităților de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora,

subliniind importanța uniformității și clarității dreptului relativ la imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora și evidențiind rolul pe care o convenție l-ar avea în acest scop,

luând notă de faptul că încheierea unei convenții asupra imunităților de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora se bucură de un larg sprijin,

considerând declarația făcută de președintele Comitetului special la prezentarea raportului acestui comitet:

1. exprimă profunda sa satisfacție pentru rezultatul la care a ajuns Comisia de drept internațional și Comitetul special asupra imunităților de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora în domeniul dreptului relativ la imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora;

2. împărtășește concluzia generală la care a ajuns Comitetul special, potrivit căreia Convenția Națiunilor Unite cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora nu trebuie să acopere urmărirea în domeniul penal;

3. adoptă Convenția Națiunilor Unite cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora, care figurează în anexa la prezenta rezoluție, și îl roagă pe secretarul general, în calitatea sa de depozitar, să o deschidă spre semnare;

4. invită statele să devină părți la această convenție.

ANEXĂ

CONVENȚIA NAȚIUNILOR UNITE
cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor
și ale bunurilor acestora

Statele părți la prezenta convenție,

considerând că imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora constituie un principiu general acceptat în dreptul internațional cutumiar,

având în vedere principiile dreptului internațional consacrate de Carta ONU,

convinse de faptul că o convenție internațională asupra imunităților de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora ar întări preeminența dreptului și securității juridice, în special în interiorul raporturilor dintre state și persoanele fizice și juridice, și ar contribui la codificarea și la dezvoltarea dreptului internațional și la armonizarea practicii în acest domeniu,

ținând cont de evoluția practicii statelor în ceea ce privește imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora,

afirmând că regulile de drept internațional cutumiar continuă să guverneze chestiunile care nu au fost reglementate de dispozițiile prezentei convenții,

au convenit asupra următoarelor:

PARTEA I Introducere

ARTICOLUL 1 Domeniul de aplicare a prezentei convenții

Prezenta convenție se aplică imunității de jurisdicție a unui stat și a bunurilor sale în fața instanțelor unui alt stat.

ARTICOLUL 2 Folosirea termenilor

1. În scopul prezentei convenții:

a) termenul instanță înseamnă orice organ al unui stat, oricare ar fi denumirea sa, abilitat să exercite atribuții judiciare;

b) termenul stat desemnează:

(i) statul și organele sale de guvernare;

(ii) componentele unui stat federal sau subdiviziunile politice ale statului, care sunt abilitate să îndeplinească și îndeplinesc efectiv acte în cadrul exercitării autorității suverane a statului;

(iii) stabilimentele sau organismele statului ori alte entități, în măsura în care sunt abilitate să îndeplinească și îndeplinesc efectiv acte care presupun exercițiul autorității suverane de stat;

(iv) reprezentanții statului, când aceștia acționează sub acest titlu;

c) expresia tranzacție comercială desemnează:

(i) orice contract sau tranzacție cu caracter comercial făcută în scopul vânzării de bunuri sau furnizării de servicii;

(ii) orice contract de împrumut sau altă tranzacție de natură financiară, inclusiv orice obligație de garanție ori de indemnizare care are legătură cu un asemenea împrumut sau o asemenea tranzacție;

(iii) orice alt contract sau orice altă tranzacție de natură comercială, industrială sau care privește prestarea de lucrări ori servicii, cu excepția contractelor individuale de muncă.

2. Pentru a determina dacă un contract sau o tranzacție este o tranzacție comercială în sensul lit. c) a paragrafului 1, trebuie să se țină seama în primul rând de natura contractului sau a tranzacției, dar va trebui, de asemenea, să se țină seama și de scopul său, dacă părțile la contract sau la tranzacție au convenit astfel sau dacă, în practica statului forului, acest scop este de natură să determine caracterul necomercial al contractului sau al tranzacției.

3. Dispozițiile paragrafelor 1 și 2 privind sensul termenilor folosiți în prezenta convenție nu afectează utilizarea acestora și nici sensul care le-ar putea fi atribuit de alte instrumente internaționale sau de dreptul intern al unui stat.

ARTICOLUL 3 Privilegii și imunități neafectate de prezenta convenție

1. Prezenta convenție nu afectează privilegiile și imunitățile de care se bucură un stat în virtutea dreptului internațional în ceea ce privește exercitarea funcțiilor:

a) misiunilor diplomatice, posturilor consulare, misiunilor speciale, misiunilor pe lângă organizațiile internaționale sau delegațiilor lor în organele organizațiilor internaționale ori la conferințele internaționale; și

b) persoanelor care au legătură cu acestea.

2. Prezenta convenție nu afectează nici privilegiile și imunitățile pe care dreptul internațional le recunoaște ratione personae șefilor de stat.

3. Prezenta convenție nu afectează privilegiile și imunitățile pe care dreptul internațional le recunoaște unui stat cu privire la aeronavele sau obiectele spațiale aflate în proprietatea ori care sunt exploatate de respectivul stat.

ARTICOLUL 4 Neretroactivitatea prezentei convenții

Fără a prejudicia aplicarea oricăror reguli enunțate în prezenta convenție, la care imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora sunt supuse în virtutea dreptului internațional, independent de prevederile prezentei convenții, aceasta din urmă nu se aplică niciunei chestiuni relative la imunitățile de jurisdicție ale statelor sau ale bunurilor acestora, ridicată într-un proces care a fost intentat contra unui stat în fața instanței altui stat înainte de intrarea în vigoare a prezentei convenții între statele respective.

PARTEA a II-a Principii generale

ARTICOLUL 5 Imunitatea statelor

Un stat beneficiază, pentru el și bunurile sale, de imunitate de jurisdicție în fața instanțelor unui alt stat, sub rezerva dispozițiilor prezentei convenții.

ARTICOLUL 6 Modalități pentru a da efect imunității statelor

1. Un stat dă efect imunității statelor, prevăzută în art. 5, atunci când se abține să-și exercite jurisdicția într-un proces care se derulează în fața instanțelor sale contra unui alt stat și când, în acest scop, veghează ca instanțele să stabilească din oficiu că imunitatea acestui alt stat, prevăzută la art. 5, este respectată.

2. Un proces care are loc în fața instanțelor unui stat este considerat ca fiind intentat contra unui alt stat când acesta:

a) este citat ca parte la proces; sau

b) chiar dacă nu este citat ca parte la proces, procesul vizează în fapt să aducă atingere bunurilor, drepturilor, intereselor sau activităților acestui alt stat.

ARTICOLUL 7 Consimțământul expres pentru exercitarea jurisdicției

1. Un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție într-un proces care se derulează în fața instanței unui alt stat într-o materie sau într-un caz, dacă a consimțit în mod expres la exercitarea jurisdicției acestei instanțe cu privire la această materie sau la acest caz:

a) printr-un acord internațional;

b) printr-un contract scris; sau

c) printr-o declarație făcută în fața unei instanțe sau printr-o comunicare scrisă într-un proces determinat.

2. Acordul dat de un stat pentru aplicarea legii unui alt stat nu se consideră consimțământ la exercitarea jurisdicției de către instanțele acestui ultim stat.

ARTICOLUL 8 Efectul participării la un proces în fața unei instanțe

1. Niciun stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție într-un proces aflat pe rolul instanței unui alt stat:

a) dacă a intentat el însuși acel proces; sau

b) dacă, pe fond, a intervenit la acel proces sau a participat în orice fel la el. Totuși, dacă statul dovedește instanței că nu a luat cunoștință de faptele asupra cărora o cerere de acordare a imunității poate fi fondată, după ce a participat la proces, statul poate invoca imunitatea pe baza acestor fapte, cu condiția să o facă fără întârziere.

2. Nu se consideră că un stat a consimțit la exercitarea jurisdicției instanței unui alt stat dacă intervine într-o procedură sau participă la aceasta având drept unic scop:

a) invocarea imunității; sau

b) valorificarea unui drept sau a unui interes în privința bunurilor în cauză în acel proces.

3. Prezentarea reprezentantului unui stat în fața instanței unui alt stat ca martor nu se consideră ca valorând consimțământ al primului stat la exercitarea jurisdicției acestei instanțe.

4. Absența reprezentării unui stat într-o procedură în fața instanței unui alt stat nu se consideră ca având valoare de consimțământ al primului stat la exercitarea jurisdicției acestei instanțe.

ARTICOLUL 9 Cereri reconvenționale

1. Un stat care inițiază un proces în fața instanței unui alt stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în fața acelei instanțe în ceea ce privește o cerere reconvențională care este fondată pe același raport de drept sau pe aceleași fapte ca cererea principală.

2. Un stat care intervine pentru a introduce o cerere într-un proces care se derulează în fața instanței unui alt stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în fața acelei instanțe în ceea ce privește o cerere reconvențională care este fondată pe același raport de drept sau pe aceleași fapte ca cererea introdusă de el.

3. Un stat care introduce o cerere reconvențională într-un proces intentat contra lui în fața instanței unui alt stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în fața acelei instanțe în ceea ce privește cererea principală.

PARTEA a III-a Situații în care statele nu pot invoca imunitatea

ARTICOLUL 10 Tranzacțiile comerciale

1. Dacă un stat efectuează cu o persoană fizică sau juridică o tranzacție comercială și dacă, în virtutea regulilor aplicabile de drept internațional privat, contestațiile relative la această tranzacție comercială sunt de competența instanțelor unui alt stat, primul stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în fața acestor instanțe într-o procedură care decurge din această tranzacție.

2. Paragraful 1 nu se aplică:

a) în cazul unei tranzacții comerciale între state; sau

b) dacă părțile la tranzacția comercială au convenit altfel în mod expres.

3. Când o întreprindere de stat sau o altă entitate creată de stat, dotată cu personalitate juridică distinctă și care are capacitatea:

a) să stea în justiție; și

b) să dobândească, să posede, să dețină, să cedeze bunuri, inclusiv bunuri pe care statul a autorizat-o să le exploateze sau să le gereze,

este implicată într-un proces care are legătură cu o tranzacție comercială în care este angajată, imunitatea de jurisdicție de care beneficiază statul respectiv nu este afectată.

ARTICOLUL 11 Contractele de muncă

1. Cu excepția situației în care statele respective nu decid altfel, un stat nu poate să invoce imunitatea de jurisdicție în fața instanței unui alt stat, competentă în speță, într-o procedură privitoare la un contract de muncă dintre stat și o persoană fizică pentru o activitate efectuată sau care trebuie efectuată, în totalitate ori parțial, pe teritoriul acestui alt stat.

2. Paragraful 1 nu se aplică:

a) dacă lucrătorul a fost angajat pentru a exercita funcții particulare în exercitarea prerogativelor de putere publică;

b) dacă este:

(i) diplomat, așa cum este definit în Convenția de la Viena din 1961 asupra relațiilor diplomatice;

(ii) funcționar consular, așa cum este definit în Convenția de la Viena din 1963 asupra relațiilor consulare;

(iii) membru al personalului diplomatic al unei misiuni permanente pe lângă o organizație internațională sau al unei misiuni speciale ori dacă este angajat pentru a reprezenta un stat într-o conferință internațională; sau

(iv) orice altă persoană care beneficiază de imunitate diplomatică;

c) dacă acțiunea are ca obiect angajarea, reînnoirea angajării sau reinstalarea unei persoane;

d) dacă acțiunea are ca obiect concedierea sau rezilierea contractului unui lucrător și dacă, potrivit avizului șefului statului, al șefului guvernului sau al ministrului afacerilor externe al statului angajator, această acțiune riscă să interfereze cu interesele statului în materie de securitate;

e) dacă angajatul este resortisant al statului angajator la momentul la care este intentată acțiunea, cu excepția cazului când are rezidența permanentă în statul forului; sau

f) dacă angajatul și statul angajator au convenit altfel în scris, sub rezerva considerațiilor de ordin public care conferă instanțelor statului forului jurisdicție exclusivă determinată de obiectul acțiunii.

ARTICOLUL 12 Prejudicii asupra persoanelor sau bunurilor

Cu excepția situației în care statele respective nu decid altfel, un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în fața instanței unui alt stat, competentă în acea speță, într-o procedură care se raportează la o acțiune în reparație pecuniară în caz de deces sau de vătămare a integrității fizice a unei persoane ori în caz de prejudiciu sau de pierdere a unui bun corporal, datorată unui act sau unei omisiuni imputabile statului, dacă acest act sau această omisiune s-a produs, în totalitate sau în parte, pe teritoriul acestui alt stat și dacă autorul actului sau al omisiunii era prezent pe acel teritoriu la momentul actului sau al omisiunii.

ARTICOLUL 13 Proprietatea, posesia și utilizarea bunurilor

Cu excepția situației în care statele respective nu decid altfel, un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în fața instanței unui alt stat, competentă în acea speță, într-o procedură relativă la determinarea:

a) unui drept sau a unui interes al statului asupra unui bun imobiliar situat pe teritoriul statului forului, posesiei sau utilizării bunului imobiliar de către stat ori unei obligații a statului, care îi incumbă acestuia fie în calitatea de titular al unui drept asupra bunului imobiliar, fie în calitate de posesor sau utilizator al acestui bun;

b) unui drept sau interes al statului asupra unui bun mobiliar ori imobiliar născut dintr-o succesiune, donație sau vacanță a moștenirii; ori

c) unui drept sau interes al statului legat de administrarea unor bunuri cum ar fi bunurile aflate în custodie, bunurile care fac parte din patrimoniul unei persoane aflate în faliment ori bunurile unei societăți în caz de dizolvare a acesteia.

ARTICOLUL 14 Proprietatea intelectuală și industrială

Cu excepția situației în care statele interesate nu decid altfel, un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în fața instanței altui stat, competentă în acel caz, într-o procedură care se raportează la:

a) determinarea oricărui drept pe care statul îl are asupra unui brevet, desen sau model industrial, denumirii comerciale ori de afaceri, copyright sau asupra unui drept de autor sau oricărei alte forme de proprietate intelectuală ori industrială care beneficiază de o măsură de protecție juridică, chiar provizorie, din partea statului forului; sau

b) alegații privind nerespectarea de către un stat, pe teritoriul statului forului, a unui drept de natura celor vizate la lit. a) care aparține unui terț și este protejat de statul forului.

ARTICOLUL 15 Participarea la societăți sau alte organisme colective

1. Niciun stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în fața instanței unui alt stat, competentă în acel caz, într-un proces relativ la participarea sa într-o companie sau într-un alt organism colectiv, dotat sau nu cu personalitate juridică, în privința raporturilor dintre stat și grupul respectiv sau alți asociați, dacă societatea sau grupul:

a) are și alți membri în afara statelor sau organizațiilor internaționale; și

b) este constituit după legea statului forului sau își are sediul ori locul principal de activitate în acest stat.

2. Un stat poate, totuși, să invoce imunitatea de jurisdicție într-un astfel de proces dacă statele interesate au decis astfel, dacă părțile la diferend au convenit astfel printr-un acord scris sau dacă instrumentul care stabilește ori prevede funcționarea societății sau grupului vizat conține dispoziții în acest sens.

ARTICOLUL 16 Navele aflate în proprietatea sau în exploatarea unui stat

1. Cu excepția situației în care statele interesate nu decid altfel, un stat care deține în proprietate sau exploatare o navă nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în fața instanței unui alt stat, competentă în acel caz, într-o procedură relativă la exploatarea acelei nave dacă, la momentul producerii faptului care a dat naștere acțiunii, nava era utilizată în alte scopuri decât cele guvernamentale necomerciale.

2. Paragraful 1 nu se aplică navelor de război, navelor auxiliare sau altor nave deținute ori prin care operează un stat și care sunt, pentru moment, folosite în mod exclusiv doar pentru scopuri guvernamentale necomerciale.

3. Cu excepția situației în care statele interesate nu decid altfel, un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în fața instanței unui alt stat, competentă în acel caz, într-o procedură relativă la transportul unei încărcături la bordul unei nave al cărei proprietar sau exploatant este statul, dacă, la momentul producerii faptului care a dat naștere acțiunii, nava era utilizată pentru alte scopuri decât cele guvernamentale necomerciale.

4. Paragraful 3 nu se aplică încărcăturilor transportate la bordul navelor vizate la paragraful 2, ca și oricărei alte încărcături al cărei proprietar este statul și care este folosită sau destinată a fi folosită exclusiv pentru scopuri guvernamentale necomerciale.

5. Statele pot invoca toate mijloacele de apărare, prescripție, limitare a responsabilității care pot fi invocate de reprezentanții navelor și cargourilor private sau de către proprietarii lor.

6. Dacă într-un proces este pus sub semnul îndoielii caracterul neguvernamental și necomercial al navei aflate în proprietatea sau sub operarea unui stat sau al unei încărcături aflate în proprietatea unui stat, prezentarea către instanță a unui certificat semnat de un reprezentant diplomatic sau de către o altă autoritate competentă a acestui stat va constitui mijloc de probă în ceea ce privește caracterul acestei nave sau încărcături.

ARTICOLUL 17 Efectul unui acord de arbitraj

Dacă un stat încheie în scris un acord cu o persoană fizică sau juridică străină pentru a supune procedurii de arbitraj contestații relative la o tranzacție comercială, acest stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în fața instanței unui alt stat, competentă în speță, într-o procedură relativă la:

a) validitatea, interpretarea sau aplicarea acordului de arbitraj;

b) procedura de arbitraj; sau

c) confirmarea sau anularea sentinței arbitrale, cu excepția cazului în care prin acordul de arbitraj se prevede altfel.

PARTEA a IV-a Imunitatea statelor față de măsurile asigurătorii privitoare
la un proces în fața unei instanțe

ARTICOLUL 18 Imunitatea statului față de măsuri asigurătorii anterioare judecății

Nicio măsură asigurătorie, cum ar fi confiscarea, reținerea/poprirea, executarea, nu poate fi luată anterior judecății împotriva bunurilor unui stat relativ la o procedură în fața instanței unui alt stat, decât dacă și în măsura în care:

a) statul a consimțit expres la aplicarea măsurilor susmenționate:

(i) printr-un acord internațional;

(ii) printr-o convenție de arbitraj ori printr-un contract scris; sau

(iii) printr-o declarație în fața instanței sau printr-o comunicare scrisă ulterior apariției diferendului dintre părți; ori

b) statul a rezervat sau a afectat bunuri pentru satisfacerea creanței asupra căreia poartă procesul.

ARTICOLUL 19 Imunitatea statului față de măsuri asigurătorii ulterioare judecății

Nicio măsură asigurătorie, cum ar fi confiscarea, reținerea/poprirea, executarea, nu poate fi luată ulterior judecății împotriva bunurilor unui stat în legătură cu o procedură intentată în fața instanței unui alt stat, decât dacă și în măsura în care:

a) statul și-a exprimat expres consimțământul la luarea unor astfel de măsuri:

(i) printr-un acord internațional;

(ii) printr-un acord de arbitraj sau contract scris; ori

(iii) printr-o declarație în fața tribunalului sau printr-o comunicare scrisă ulterior apariției unui diferend între părți; ori

b) statul a rezervat/afectat bunuri pentru satisfacerea cererii care constituie obiectul acestei proceduri; sau

c) a fost stabilit că bunurile sunt utilizate/destinate a fi utilizate de către stat în alte scopuri decât cele guvernamentale necomerciale și sunt situate pe teritoriul statului forului, cu condiția ca măsurile asigurătorii ulterioare judecății să nu se refere decât la bunurile care au legătură cu entitatea împotriva căreia a fost intentat procesul.

ARTICOLUL 20 Efectul consimțământului la exercitarea jurisdicției asupra
consimțământului la adoptarea măsurilor asigurătorii

În cazul în care consimțământul la adoptarea măsurilor asigurătorii este cerut în aplicarea art. 18 și 19, consimțământul la exercitarea jurisdicției în virtutea art. 7 nu implică existența consimțământului la adoptarea măsurilor asigurătorii.

ARTICOLUL 21 Categorii specifice de bunuri

1. Următoarele categorii de bunuri ale statului nu sunt considerate a fi bunuri utilizate sau destinate a fi utilizate de stat în alte scopuri decât cele de serviciu public necomercial în sensul dispozițiilor lit. c) a art. 19:

a) bunurile, inclusiv conturile bancare, folosite sau care sunt destinate a fi folosite în exercitarea funcțiilor misiunii diplomatice a statului sau ale oficiilor consulare, misiunilor speciale, misiunilor la organizațiile internaționale ori ale delegațiilor la organizațiile internaționale sau la conferințele internaționale;

b) bunurile cu caracter militar sau bunurile utilizate ori care se intenționează a fi utilizate în exercițiul funcțiilor militare;

c) bunurile băncii centrale sau ale unei autorități monetare a statului;

d) bunurile care fac parte din patrimoniul cultural al statului sau al arhivelor sale și care nu sunt puse în vânzare și nici nu sunt destinate punerii în vânzare;

e) bunurile care fac parte dintr-o expoziție de obiecte de interes științific, cultural sau istoric și care nu sunt puse în vânzare și nici nu sunt destinate punerii în vânzare.

2. Paragraful 1 nu prejudiciază art. 18 și 19, lit. a) și b).

PARTEA a V-a Dispoziții diverse

ARTICOLUL 22 Notificarea cererii introductive de instanță

1. Cererea introductivă de instanță sau orice alt act prin care se inițiază un proces împotriva unui stat se va efectua:

a) în conformitate cu orice convenție internațională aplicabilă care obligă statul forului și statul interesat; sau

b) conform oricărui aranjament particular în materie de notificare intervenit între cel care face cererea și statul interesat, dacă legea statului forului nu se opune; sau

c) în absența unei asemenea convenții sau a unui asemenea aranjament particular:

(i) printr-o comunicare adresată pe cale diplomatică ministerului afacerilor externe al statului interesat; sau

(ii) prin orice alt mijloc acceptat de statul interesat, dacă legea statului forului nu o interzice.

2. Notificarea cererii introductive de instanță la care se referă lit. c) (i) din paragraful 1 se consideră efectuată la primirea documentelor de către ministerul afacerilor externe.

3. Aceste documente vor fi însoțite, dacă este cazul, de o traducere în limba oficială sau într-una dintre limbile oficiale ale statului vizat.

4. Orice stat care compare pe fond într-o procedură intentată contra lui nu poate apoi să susțină că notificarea cererii introductive de instanță a fost făcută cu nerespectarea dispozițiilor paragrafelor 1 și 3.

ARTICOLUL 23 Pronunțarea deciziei în lipsă

1. Pentru ca o decizie în lipsă să poată fi pronunțată împotriva unui stat, instanța trebuie să se asigure:

a) de respectarea condițiilor prevăzute la paragrafele 1 și 3 ale art. 22;

b) de trecerea unei perioade de cel puțin 4 luni de la data la care cererea introductivă de instanță sau alt document care instituie această procedură a fost efectuată sau se presupune că a fost efectuată conform dispozițiilor paragrafelor 1 și 2 ale art. 22; și

c) că prezenta convenție nu îi interzice acestei instanțe să-și exercite jurisdicția.

2. O copie de pe decizia pronunțată în lipsă, însoțită, dacă este cazul, de o traducere în limba sau într-una dintre limbile oficiale ale statului respectiv, va fi transmisă statului și va fi comunicată acestuia printr-unul dintre mijloacele menționate la paragraful 1 al art. 22 și în conformitate cu dispozițiile acestui paragraf.

3. Termenul pentru a înainta un recurs de anulare a unei decizii pronunțate în absență nu va putea fi mai mic de 4 luni și va începe să curgă de la data la care statul respectiv a primit sau se presupune că a primit copia de pe decizie.

ARTICOLUL 24 Privilegii și imunități în timpul derulării procesului

1. Orice omisiune sau refuz din partea unui stat de a se conforma deciziei unei instanțe a unui alt stat, care îi impune să îndeplinească sau să se abțină de la a îndeplini un act determinat, de a prezenta un document ori de a divulga orice altă informație în scopul unui proces, nu antrenează alte consecințe în afara celor care pot rezulta, cu privire la fondul problemei, din acest comportament. Existența acestei omisiuni sau a unui asemenea refuz nu va putea motiva aplicarea niciunei amenzi sau alte pedepse asupra statului.

2. Niciun stat nu este ținut să depună o cauțiune și nici să constituie un depozit, sub orice denumire ar fi acesta, pentru a garanta plata taxelor și a cheltuielilor ocazionate de un proces la care este parte în fața instanței unui alt stat.

PARTEA A VI-A Clauze finale

ARTICOLUL 25 Anexa

Anexa la prezenta convenție face parte integrantă din aceasta.

ARTICOLUL 26 Alte acorduri internaționale

Dispozițiile prezentei convenții nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor pe care statele părți le pot avea în virtutea acordurilor internaționale în vigoare și la care sunt părți, în privința problematicii care face obiectul prezentei convenții.

ARTICOLUL 27 Soluționarea diferendelor

1. Statele părți se angajează să soluționeze diferendele privind interpretarea sau aplicarea prezentei convenții pe calea negocierilor.

2. Orice diferend între două sau mai multe state părți privind interpretarea sau aplicarea prezentei convenții, care nu poate fi soluționat pe cale de negociere într-un interval de 6 luni, va fi, la cererea oricăruia dintre statele părți, supus procedurii de arbitraj. Dacă într-o perioadă de 6 luni începând de la data cererii de arbitraj statele părți nu se pot înțelege asupra organizării procedurii de arbitraj, oricare dintre ele poate prezenta diferendul în fața Curții Internaționale de Justiție, adresând o cerere acesteia în conformitate cu regulile prevăzute în statutul Curții.

3. Fiecare stat parte poate, la momentul semnării, al ratificării, acceptării sau aprobării prezentei convenții sau al aderării la aceasta, să declare că nu se consideră legat de dispozițiile paragrafului 2. Celelalte state părți nu sunt legate de dispozițiile paragrafului 2 în relația cu un stat parte care a făcut o asemenea declarație.

4. Oricare stat parte care a făcut o declarație în virtutea paragrafului 3 poate să și-o retragă în orice moment, adresând o notificare în acest sens secretarului general al ONU.

ARTICOLUL 28 Semnarea

Prezenta convenție va fi deschisă spre semnare de către toate statele până la data de 17 ianuarie 2007, la sediul ONU din New York.

ARTICOLUL 29 Ratificarea, acceptarea, aprobarea și aderarea

1. Prezenta convenție va fi supusă ratificării, acceptării sau aprobării de către statele semnatare.

2. Prezenta convenție va fi deschisă spre aderare oricărui stat.

3. Instrumentele de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare vor fi depuse pe lângă secretarul general al ONU.

ARTICOLUL 30 Intrarea în vigoare

1. Prezenta convenție va intra în vigoare în cea de-a 30-a zi de la data depunerii pe lângă secretarul general al ONU a celui de-al 30-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare.

2. Pentru fiecare stat care va ratifica, va accepta, va aproba prezenta convenție sau va adera la aceasta după depunerea celui de-al 30-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, convenția va intra în vigoare în cea de-a 30-a zi care urmează datei depunerii instrumentului pertinent de către acest stat.

ARTICOLUL 31 Denunțarea

1. Orice stat parte poate denunța prezenta convenție printr-o notificare scrisă adresată secretarului general al ONU.

2. Denunțarea produce efecte la un an de la data primirii notificării de către secretarul general al ONU. Totuși, prezenta convenție va continua să se aplice în orice chestiune relativă la imunitățile de jurisdicție ale statelor sau în ceea ce privește bunurile lor, ridicată într-un proces care a fost intentat contra unui stat în fața unei instanțe a altui stat, înainte de data la care denunțarea produce efecte față de oricare dintre statele respective.

3. Denunțarea nu va aduce atingere în niciun fel obligației pe care o are fiecare stat parte de a îndeplini orice obligație prevăzută în prezenta convenție, care i-ar fi revenit în virtutea dreptului internațional, independent de prevederile prezentei convenții.

ARTICOLUL 32 Depozitarul și notificări

1. Secretarul general al ONU este depozitarul prezentei convenții.

2. În calitatea sa de depozitar al prezentei convenții, secretarul general al ONU notifică tuturor statelor:

a) orice semnare a prezentei convenții și orice depunere a unui instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare ori a unei notificări de denunțare, potrivit prevederilor art. 29 și 31;

b) data intrării în vigoare a prezentei convenții, conform art. 30;

c) orice alt act și orice altă notificare sau comunicare care are legătură cu prezenta convenție.

ARTICOLUL 33 Texte autentice

Textele în limbile engleză, arabă, chineză, spaniolă, franceză și rusă ale prezentei convenții sunt egal autentice.

Drept care subsemnații, care au fost autorizați de guvernele lor, au semnat prezenta convenție, care este deschisă spre semnare la sediul ONU din New York începând din data de 17 ianuarie 2005.

ANEXĂ la convenție

INTERPRETĂRI CONVENITE
în ceea ce privește sensul anumitor dispoziții ale convenției

Prezenta anexă are ca scop stabilirea sensului anumitor dispoziții care nu au fost clar definite în textul prezentei convenții.

În privința art. 10

Termenul imunitate folosit la art. 10 trebuie să fie înțeles în contextul general al prezentei convenții.

Paragraful 3 al art. 10 nu afectează angajarea răspunderii personale a acționarilor sau angajaților și nici chestiunile referitoare la situația în care o entitate a statului a ascuns în mod deliberat situația sa financiară sau și-a redus activele pentru a evita satisfacerea unei pretenții sau orice alte situații asemănătoare acesteia.

În privința art. 11

Referirea la interese în materie de securitate ale statului angajator, cuprinsă în art. 11 paragraful 2 lit. d), vizează în principal chestiunile de securitate națională și de securitate a misiunilor diplomatice și a oficiilor consulare.

Conform prevederilor art. 41 din Convenția de la Viena din 1961 asupra relațiilor diplomatice și ale art. 55 din Convenția de la Viena din 1963 asupra relațiilor consulare, toate persoanele vizate în aceste articole au datoria de a respecta legile și reglementările statului de rezidență, inclusiv în ceea ce privește legislația muncii. De asemenea, conform prevederilor art. 38 din Convenția de la Viena din 1961 asupra relațiilor diplomatice și ale art. 71 din Convenția de la Viena din 1963 asupra relațiilor consulare, statul acreditar trebuie să-și exercite jurisdicția asupra acestor persoane în așa fel încât să nu obstrucționeze într-o manieră excesivă îndeplinirea funcțiilor misiunii sau pe cele ale oficiului consular.

În privința art. 13 și 14

Termenul determinare este folosit pentru a se referi nu numai la stabilirea sau verificarea existenței drepturilor protejate, ci și la evaluarea sau aprecierea substanței, inclusiv a conținutului, scopului și întinderii acestor drepturi.

În privința art. 17

Expresia tranzacție comercială include investițiile.

În privința art. 19

Termenul entitate folosit la lit. c) vizează statul ca persoană juridică independentă, dar include și unitățile constitutive ale unui stat federal, subdiviziunile statului, un organism ori o instituție de stat sau orice altă entitate, dotată cu personalitate juridică independentă.

Expresia bunurile care au legătură cu entitatea, utilizată la lit. c), are un sens mai larg decât numai proprietatea sau posesia.

Art. 19 nu afectează angajarea răspunderii personale a acționarilor sau angajaților și nici chestiunile referitoare la situația în care o entitate a statului a ascuns în mod deliberat situația sa financiară sau și-a redus activele pentru a evita satisfacerea unei pretenții sau orice alte situații asemănătoare acesteia.

;
se încarcă...