Pandectele Săptămânale nr. 1/2014

Capacitatea juridică a societății comerciale, Editura Rosetti
de Sebastian Bodu

20 februarie 2014

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Comentariu

Capacitatea juridică a societății comerciale[1]

Sebastian BODU

Academia de Studii Economice

1. Capacitatea de folosință. Libertatea (deplinătatea) capacității

2. Capacitatea de folosință deplină și capacitatea de folosință restrânsă

3. Capacitatea de exercițiu a societății comerciale

Capacitatea juridică a societății comerciale este compusă, la fel ca și în cazul celorlalte persoane juridice, din capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu[2], cu precizarea că acestea trebuie privite prin prisma calității de profesionist-comerciant a societății. Sediul materiei, în ceea ce privește capacitatea juridică, în general, îl reprezintă art. Titlul I Cap III din Codul Civil. Capacitatea juridică a societății este supusa lex societatis, conform art. 2581 lit. a C. Civ.

1. Capacitatea de folosință. Libertatea (deplinătatea) capacitățiiCapacitatea de folosință a unei societăți comerciale este aptitudinea generala a acesteia de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații prin încheierea de acte juridice[3]. Conform art. 206 alin. 1 si 3 C. Civ., “persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice. Actul juridic încheiat cu încălcarea acestor dispoziții este lovit de nulitate absolută". Din dispozițiile citate rezultă că societatea comercială - ca persoană juridică cu scop lucrativ - poate derula orice fel de activități legale, prin încheierea de acte juridice creatoare de drepturi și obligații, cu excepția celor care aparțin persoanelor fizice (precum adopția, testamentul, partajul succesoral etc.). Desigur că, dacă legea cere o anumită autorizație administrativă sau o anumită formă de organizare pentru derularea unor activități specifice, aceste cerințe trebuiesc îndeplinite, conform art. 207 C. Civ.[4]. De asemenea, dacă legea interzice anumite operațiuni unei societăți în funcție de forma societară[5], limitarea produce efecte ope legis. Și nu în ultimul rând, lipsa specializării capacității de folosință nu scutește societatea comercială de obținerea avizelor administrative necesare derulării anumitor operațiuni[6].

În baza fostului Decret nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice[7], activitatea tuturor persoanelor juridice era circumscrisă principiului specialității capacității de folosință. Conform art. 34 alin. 1 din decret, persoana juridică nu putea avea decât acele drepturi conforme scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut. Încălcarea specialității era sancționată cu nulitatea absolută a actului, având drept consecință repunerea părților în situația anterioară[8]. Decretul nr. 31/1954 a preluat principiul specializării capacității de folosință din Legea nr. 21/1924 privind persoanele juridice, care la rândul ei a transpus o idee fundamentată în Europa de vest la începutul sec. XX, conform căreia administratorul nu are o voință proprie ci exprimă voința colectivă a acționarilor[9]. Principiul specializării capacității a fost criticat la vremea adoptării lui ca fiind o piedică foarte mare adusă liberei inițiative[10], critică ce și-a pierdut fundamentarea ulterior, odată cu înlocuirea economiei capitaliste, libere cu cea socialistă, planificată. Marele profesor Constantin Stătescu spunea, în anul 1970, despre principiul specialității capacității: „acesta corespunde unei necesități ce se încadrează în legitățile generale care cârmuiesc diviziunea socialistă a muncii și a activităților între diferitele organisme sociale – organizații de stat și cooperatiste. El răspunde de asemenea și nevoii de a respecta o anumită ordine a competențelor acestor organisme, ordine absolut necesară în desfășurarea planificată a activităților, cu deosebire în mediul economic, dar cu ample implicații și în celelalte domenii ale vieții sociale”[11]. După 1990, odată cu revenirea la modelul economiei de piață caracterizată prin libertate economică și dinamism, principiul specialității capacității de folosință al persoanelor juridice cu scop lucrativ a devenit desuet și a fost înlăturat, întâi din practică și apoi din legislație.

Pentru actele încheiate de o persoană juridică cu scop lucrativ după 1990, principiul specialității trebuie privit în contextul general economic, societățile comerciale aspirând, odată cu liberalizarea economiei, către toate drepturile și obligațiile care puteau duce la realizarea obiectului său de activitate, direct sau indirect (inclusiv un simplu interes speculativ). Așadar, chiar și anterior abrogării, prin noul Cod Civil, a Decretului nr. 31/1954, principiul anacronic al specialității capacității de folosință nu a fost aplicat practic societăților comerciale care realizau activități nemenționate în obiectul de activitate[12], forțând mai mult sau mai puțin dispozițiile decretului[13]; de obicei doar în mod izolat (incidental), nerepetitiv, dar nu de puține ori cu depășirea sferei actelor derivate sau complementare, acestea din urmă fiind incontestabil permise[14]: vânzarea ori cumpărarea diferitor bunuri[15], atragerea de împrumuturi (credite)[16], închirierea unui spațiu ori constituirea unei garanții[17]. Deși nu avem cunoștință de cazuri practice de aplicare, după 1990, a sancțiunii nulității, efectele anacronice ale specializării capacității de folosință s-au transpus în practică într-un mod pe cât de original, pe atât de abuziv: prin acte de confiscare, de către comisarii fostei Gărzi Financiare, a unor bunuri dobândite „prin încălcarea obiectului de activitate”[18], în baza legii de organizare și funcționare a respectivei instituții și a art. 1 lit. a coroborat cu art. 6 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități ilicite[19]. Aceasta în condițiile în care până și anterior anului 1990 s-a opinat, în lumina dispozițiilor Decretului nr. 31/1954, că enumerarea în statut a activităților permise unei persoane juridice nu poate să ducă la concluzia că restul activităților îi sunt inaccesibile pentru că, în acest fel i s-ar fi răpit o parte din capacitatea de folosință[20].

Deși prevăzută într-un capitol dedicat societăților de persoane, Legea nr. 31/1990 a prevăzut de la bun început, prin art. 78 alin. 1, că „dacă un administrator ia inițiativa unei operațiuni ce depășește limitele operațiunilor obișnuite comerțului pe care îl exercită societatea, aceasta va trebui să îi înștiințeze pe ceilalți administratori, înainte de a o încheia, sub sancțiunea suportării pierderilor ce ar rezulta din aceasta”. După anul 1997, prin modificările aduse Legii 31/1990[21], depășirea obiectului de activitate a ieșit din sfera de influență a Decretului nr. 31/1954, conform art. 55 alin. 1[22], fiind sancționată nu cu nulitatea actului astfel încheiat ci cu inopozabilitatea lui față de societate. Prin eliminarea sancțiunii nulității a fost eliminat din dreptul societar însuși principiul specialității[23] (acesta rămânând a fi aplicabil celorlalte persoane juridice aflate încă sub imperiul Decretului nr. 31/1954) deoarece o specializare a capacității de folosință nu permite niciun fel de derogări, orice depășire de obiect fiind sanționată cu nulitatea absolută.

În statele americane a căror legislație este de tip anglo-saxon[24], principiului specialității capacității de folosință se numește „ultra vires” [25] (peste puteri[26]). Conform acestuia, persoanele juridice încorporate (companiile) pot derula doar acele activități și avea acele atribuțiuni (powers) autorizate prin clauzele statutare privitoare la obiectul de activitate, încheierea altor acte fiind sancționată cu nulitatea. Prin precizarea obiectului de activitate, o corporație își concentrează eforturile și investițiile doar într-un anumit domeniu în care se consideră că este competentă. Altfel spus, ca regulă generală, capacitatea de folosință a persoanelor juridice – deci și a companiilor – ar avea un caracter funcțional și, de asemenea, țărmuit și specializat[27].

Printr-o astfel de auto-precizare se poate ajunge însă la situația de a pierde oportunități de afaceri într-un alt domeniu, fără legătură cu domeniul inițial, oportunități considerate profitabile de către managerii corporației. De asemenea, se ajunge la situații în care însăși societatea poate cere nulitatea unui act, nu neapărat că acționarii sunt nemulțumiți pentru că obiectul de activitate a fost depășit, dar și pentru că un anumit contract nu li se mai pare profitabil[28]. De aceea, practica judecătorească americană a început demult să permită acoperirea nulității unui act juridic încheiat ultra vires prin ratificarea sa de adunarea generală a asociaților companiei sau să limiteze efectele principiului la raporturile dintre companie și asociați[29]. În prezent, aplicabilitatea lui a rămas mai mult subiect de teorie a dreptului, companiile având acum posibilitatea de a insera în actul constitutiv formula “obiectul de activitate constă în derularea oricăror operațiuni legale” (the purpose of this corporation is to engage in any lawful business)[30].

Regimul capacității juridice nelimitate prevăzut de Legea nr. 31/1990 a fost extins în prezent, prin art. 206 alin. 1 C. Civ., la toate persoanele juridice cu scop lucrativ, aliniind dispozițiile civile, generale, celor societare. Aceasta înseamnă că, în lumina noului Cod Civil, s-a eliminat în mod explicit principiul specialității capacității de folosință pentru persoanele juridice cu scop lucrativ[31], consolidându-se regula societară conform căreia o societate comercială poate să facă orice operațiune, fie că este menționată în actul constitutiv fie că nu, fie că are caracter izolat, fie repetitiv[32], societatea având nevoie de flexibilitate pentru a se adapta "din mers" în privința activității profitabile. Spiritul comercial și celeritatea operațională ce caracterizează persoana juridică cu scop lucrativ nu poate fi compatibil cu o modificare anterioară a obiectului statutar al activității pentru ca abia apoi să poată fi încheiat actul juridic urmărit – sub sancțiunea nulității absolute și repunere a părților în situația anterioară – în condițiile în care oportunitățile de afaceri, în special cele speculative, necesită decizii rapide. Acesta este de fapt motivul pentru care principiul specialității capacității de folosință a fost eliminat pentru persoanele juridice cu scop lucrativ[33], fiind păstrat exclusiv pentru cele non-profit[34], după cum rezultă în mod evident și explicit din interpretarea literală și istorico-teleologică a primelor două aliniate ale art. 206 C. Civ. Mai mult, sancționarea cu nulitatea absolută a actelor încheiate de persoanele juridice non-profit cu depășirea obiectului de activitate și lipsa oricărei referiri la actele persoanei juridice cu scop lucrativ – cu excepția celor proprii persoanei fizice – întărește această concluzie, lăsând actele persoanei juridice cu scop lucrativ la nivelul reglementțrii comune referitoare la acte juridice, în general, societăților comerciale aplicându-li-se în plus prevederile societare specifice. Abandonarea în noul Cod Civil a principiului specialității capacității de folosință pentru persoanele juridice cu scop lucrativ s-a făcut pe seama abrogării Decretului nr. 31/1954 ale cărui dispoziții au fost edictate într-o epocă în care nu existau societăți comerciale ci persoane juridice de stat ce funcționau în baza unei sarcini de plan stabilite la nivel centralizat în funcție de interesul „obștesc”[35], astfel încât statul, proprietar al mijloacelor de producție date în administrare întreprinderilor, să știe în orice moment că fiecare din întreprinderile sale nu se va putea abate de la obiectul de activitate și, implicit, de la sarcina de plan.

Obligativitatea indicării cu precizie a activității statutare a devenit astfel o dispoziție contrară Codului Civil întrucât poate duce la concluzia eronată că asociații au dorit restrângerea activității societății, adică o specializare a capacitații de folosință or acest lucru se întâmpla sub imperiul Decretului nr. 31/1954. Specializarea a ieșit în prezent din domeniul capacității juridice și a intrat, în lumina noului Cod Civil, în domeniul mai larg al actelor juridice încheiate prin reprezentare, reglementat de dreptul comun. În aceste condiții, orice referire făcută astăzi la principiul specialității capacității de folosință[36] nu poate duce decât la concluzia neconformă cu realitatea că depășirea obiectului de activitate ar fi sancționată cu nulitatea actului, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, pentru că aceasta este sancțiunea care însoțește în mod natural, istoric acest principiu. Și nu orice nulitate ci cea absolută[37], imprescriptibilă, care protejează interesul proprietarului: acționariatul (în capitalism), respectiv statul/poporul (în comunism)[38]. În aceleași condiții, a spune astăzi că pentru a putea încheia un act juridic societatea trebuie întâi să își modifice obiectul de activitate echivalează de asemenea cu ultraactivitatea abrogatului Decret nr. 31/1954.

Așadar, în lumina dispozițiilor art. 206 alin. 1 C. Civ., incapacitatea specială a persoanei juridice cu scop lucrativ a dispărut[39] iar stabilirea unui obiect statutar de activitate nu mai poate, în lipsa sancțiunii nulității, să reprezinte o specializare a capacității juridice. Indiferent de obiectul de activitate, persoana juridică cu scop lucrativ are capacitate juridică nelimitată[40], putând încheia orice fel de acte cu excepția celor care, prin natura lor sau prin lege, nu pot aparține decât persoanei fizice ori pentru care legea cere o autorizare sau un aviz distinct, iar o astfel de excepție nu poate fi considerată în nici un caz o „specializare”. Specializarea presupune, prin esența ei, limite stabilite statutar dar sancționate cu nulitatea (absolută) în caz de depășire, limite prescrise conform scopului înființării[41] iar scopul (cauza) constituirii unei societăți comerciale este obținerea de profit în formula asociativă convenită și nu urmărirea unui obiect de activitate, acela fiind mijlocul[42]. Actul încheiat cu depășirea obiectului de activitate – de lege lata obligatoriu precizat – va avea deci regimul comun al actului încheiat prin reprezentare reglementat la art. 2013 și urm. C. Civ. adică societatea, în calitate de reprezentat, îl poate ignora, nefiindu-i opozabil sau și-l poate însuși prin ratificare[43]. Ulterior poate opera sau nu o modificare a actului constitutiv prin lărgirea acestuia, după cum crede de cuviință (de regulă în funcție de intenția repetitivității). În aceste condiții, precizarea obligatorie a obiectului principal de activitate și a activităților secundare ale unei societăți comerciale în actul constitutiv depus în momentul înmatriculării în Registrul Comerțului a devenit contrară noii viziuni asupra capacității de folosință, de lege ferenda fiind necesară o înlocuire a obligativității cu o simplă posibilitate care nu ar reprezenta o auto-restrângere în sens de specializare ci o stabilire a limitelor reprezentării societății în raporturile cu terții.

Istoric, o companie britanică putea să încheie acte juridice numai în limita obiectului de activitate, așa cum era acesta precizat în actul constitutiv (memorandum of association). Orice depășire a lui de către reprezentanții companiei era „în afara puterilor” (ulta vires) și se sancționa cu nulitatea absolută (null and void), neputând fi ratificată de către companie nici chiar prin hotărârea unanimă a asociaților[44]. Britanicii au renunțat de mult la principiul specialității capacității de folisință ultra vires, deși rolul acestuia era acela de a garanta acționarilor confortul de a ști că reprezentanții legali ai companiei încheie doar acele acte pe care ei le-au prevăzut în actul constitutiv, prin specificarea obiectului de activitate. Instanțele declaraseră nule actele încheiate de companie cu depășirea lui, ceea ce a avut efecte negative atât față de companie cât și față de contractorii ei[45]. În prezent, dreptul britanic permite companiilor să deruleze, fără a preciza vreun obiect de activitate, orice fel de operațiuni, Companies Act (2006) împiedicând explicit constituirea companiilor doar pentru scopuri ilicite. Deși prevederea pare surprinzătoare[46], libertatea capacității de folosință pune în lumină inutilitatea precizării obiectului de activitate. Astfel, principiul ultra vires a rămas doar în cartea de istorie corporatistă, o precizare a obiectului de activitate în statut nefiind o restrângere a capacității juridice a companiei și, deci, nu afectează libertatea acesteia de a încheia orice act juridic. Principiul ultra vires nu mai este considerat ca o protecție a terților ce nu poate fi încălcată. Existența unui obiect bine definit al activității reprezintă astăzi, când principiul a fost abandonat, doar o limitare din partea acționarilor a libertății administratorilor de a angaja răspunderea societății prin încheierea de acte juridice cu depășirea lui.

Dreptul comun american (common law) a renunțat și el, treptat, la principiul ultra vires care era insoțit de nulitatea absolută a contractelor încheiate cu depășirea obiectului de activitate, pe fondul rezultatelor nefaste la care ducea aplicarea unei astfel de sancțiuni. În prezent se consideră valide contractele încheiate cu depășirea obiectului de activitate, acolo unde acesta este precizat, dacă (i) actul este valabil pentru doar una din părți; (ii) contractul a fost executat de către ambele părți (dacă a fost executat doar parțial, deși nulitatea poate fi cerută de o parte, cealaltă parte se poate proteja pe principiul îmbogățirii fără just temei a petentului ori pe principiul echității); (iii) actul este ratificat de adunarea generala a asociaților sau (iv) se invocă răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
loading ...