Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 681/2012 referitoare la admiterea obiecției de neconstituționalitate privind Legea pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011

Modificări (...)

Text publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 477 din 12 iulie 2012.

În vigoare de la 12 iulie 2012

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  

În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituție și al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, la data de 25 mai 2012, Președintele României a solicitat Curții Constituționale să se pronunțe asupra constituționalității Legii pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011.

Sesizarea de neconstituționalitate a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 3.703 din 25 mai 2012 și constituie obiectul Dosarului nr. 1.012A/2012.

Președintele României a solicitat constatarea neconstituționalității prevederilor Legii pentru modificarea și completarea Legii educației naționale pentru că se încalcă dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (1) și (2) privind dreptul de proprietate privată, precum și cele ale art. 32 alin. (6) privind autonomia universitară.

Prevederea conținută la pct. 14 al articolului unic din legea criticată, potrivit căreia patrimoniul instituțiilor de învățământ particulare și confesionale particulare este proprietatea privată a fondatorilor, și nu a persoanei juridice, constituie o îngrădire a dreptului de proprietate asupra propriului patrimoniu al acestor instituții de învățământ superior, ca persoane juridice. În același timp, prevederile potrivit cărora dispoziția asupra patrimoniului instituției de învățământ superior este condiționată de acordul fondatorilor limitează dreptul de dispoziție, ca parte componentă a dreptului de proprietate al persoanei juridice, precum și principiul constituțional al autonomiei universitare.

În conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și formula punctele de vedere asupra sesizării de neconstituționalitate.

Președintele Senatului a transmis Curții Constituționale, cu Adresa nr. L537 din 13 iunie 2012, înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 4.044 din 13 iunie 2012, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituționalitate este întemeiată, întrucât prin prevederile Legii pentru modificarea și completarea Legii educației naționale se încalcă art. 44 alin. (1) și (2) privind dreptul de proprietate privată, precum și cele ale art. 32 alin. (6) privind autonomia universitară.

Astfel, Președintele Senatului arată că, întrucât instituțiile de învățământ superior particulare care au, potrivit Legii nr. 1/2011, personalitate juridică, nu pot dispune de patrimoniul propriu fără acordul fondatorilor, sunt încălcate principiile constituționale referitoare la garantarea dreptului de proprietate indiferent de titular, precum și dreptul oricărui proprietar de a dispune în mod liber de proprietatea sa. Potrivit legii, atributele dreptului de proprietate, indiferent de titularul său, sunt posesia, folosința și dispoziția, iar dreptul de proprietate este absolut, exclusiv și perpetuu.

De altfel, potrivit art. 553 alin. (1) din Codul civil, sunt obiect al proprietății private toate bunurile de uz sau de interes privat aparținând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului sau al unităților administrativteritoriale; totodată, în conformitate cu prevederile art. 227 alin. (1) din Legea educației naționale nr. 1/2011, instituțiile de învățământ superior particulare și cele de învățământ superior confesionale particulare sunt: a) fondate din inițiativa și cu resursele materiale și financiare ale unei fundații sau asociații, ale unui cult religios ori ale unui alt furnizor de educație, recunoscut ca atare, potrivit prevederilor legii; b) persoane juridice de drept privat.

De asemenea, dispozițiile potrivit cărora patrimoniul instituțiilor de învățământ superior particulare și confesionale particulare este proprietatea privată a fondatorilor, și nu a persoanei juridice, instituie o îngrădire a dreptului de proprietate asupra propriului patrimoniu al acestor instituții de învățământ superior, ca persoane juridice, care excedează principiilor și normelor constituționale, încălcând dreptul de proprietate.

În același timp, dispozițiile legale criticate încalcă și principiul autonomiei universitare. Instituțiile de învățământ superior particulare sunt fondate din inițiativa și cu resursele materiale și financiare ale unor fundații și/sau asociații, ale unui cult religios ori ale unui alt furnizor de educație; astfel, potrivit art. 15 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 246/2005, fundația este subiectul de drept înființat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent și irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, al unor colectivități.

Așadar, patrimoniul universităților particulare fondate ca fundații este un patrimoniu afectat, în mod permanent și irevocabil, realizării de către furnizorii de educație a unui scop de interes general în cadrul comunității din care fac parte. Prin urmare, fondurile universităților particulare și ale instituțiilor de învățământ confesionale particulare se gestionează de către aceste instituții, autonomia universitară constând în dreptul comunității universitare de a se conduce și de a-și exercita drepturile academice fără niciun fel de ingerință ideologică, politică sau religioasă.

Președintele Camerei Deputaților a transmis Curții Constituționale, cu Adresa nr. 51/2.452 din 13 iunie 2012, înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 40.521 din 13 iunie 2012, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituționalitate este întemeiată.

Astfel, Președintele Camerei Deputaților consideră că textul criticat confundă patrimoniul membrilor fondatori ai unei universități cu patrimoniul unei persoane juridice - universitatea în cauză, ceea ce este de natură să încalce art. 44 din Constituție. În opinia Președintelui Camerei Deputaților, fondatorii nu ar trebui să aibă vreo legătură cu activitatea și cu patrimoniul unei astfel de activități.

De asemenea, dispozițiile legale criticate încalcă autonomia universitară, afectând conținutul acesteia, în joc fiind gestionarea resurselor materiale și financiare ale universității.

Guvernul a transmis Curții Constituționale, cu Adresa nr. 5/3.768/2012, punctul său de vedere (înregistrat la Curtea Constituțională sub nr. 4.216 din 21 iunie 2012) prin care apreciază că obiecția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În opinia sa, dispozițiile legale criticate reflectă o nouă concepție a legiuitorului, confirmată și de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 268 din 22 februarie 2011. Guvernul consideră că art. 229 alin. (1) teza a doua nu face decât să descrie conținutul patrimoniului și întărește reglementarea cuprinsă la teza întâi, referitoare la cel ce își aduce drept contribuție la înființarea instituției de învățământ superior particular patrimoniul său. Un argument în plus îl constituie faptul că vechea reglementare, respectiv Legea nr. 84/1995, prevedea că patrimoniul unităților de învățământ particular și confesional universitar este proprietatea privată a fondatorilor - art. 115 alin. (5). De asemenea, proprietatea privată este garantată și prin faptul că toate deciziile privind patrimoniul instituțiilor de învățământ superior particulare și confesionale particulare sunt luate de consiliile de administrație ale acestora, consilii numite de fondatori.

În ceea ce privește autonomia universitară, Guvernul consideră că art. 123 alin. (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011 nu face referire la patrimoniul instituțiilor de învățământ superior particular.

C U R T E A,

examinând obiecția de neconstituționalitate, punctele de vedere ale președintelui Senatului, președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dovezile depuse, dispozițiile legii criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție, precum și ale art. 1, 10, 15 și 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze sesizarea de neconstituționalitate.

Obiectul controlului de constituționalitate, astfel cum rezultă din sesizarea formulată, îl constituie dispozițiile Legii de modificare și completare a Legii educației naționale nr. 1/2011. În realitate, se constată că, potrivit sesizării de neconstituționalitate, constituie obiect al controlului de constituționalitate dispozițiile legale ale articolului unic pct. 14, ce au următorul conținut:

"

La art. 229, alineatele (1) și (2) vor avea următorul cuprins:

«Art. 229. -

(1) Patrimoniul instituțiilor de învățământ superior particulare și confesionale constă din patrimoniul inițial al fondatorilor, la care se adaugă patrimoniul dobândit ulterior. Acesta este compus din bunuri mobile și imobile și din creanțe și proprietatea privată a fondatorilor.

(2) Instituțiile de învățământ superior particulare și confesionale particulare, pe durata existenței lor, dispun în mod liber de patrimoniul pus la dispoziția lor, cu acordul fondatorilor.»"

Dispozițiile constituționale pretins încălcate sunt cele ale art. 44 alin. (1) și (2) privind dreptul de proprietate privată, precum și cele ale art. 32 alin. (6) privind autonomia universitară.

Examinând obiecția de neconstituționalitate, Curtea reține că aceasta este întemeiată pentru motivele ce vor fi expuse în continuare:

Prin Decizia nr. 1.569 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 1 martie 2012, Curtea a reținut că fondatorii universităților particulare [care sunt, potrivit art. 227 alin. (1) lit. a) din Legea educației naționale nr. 1/2011, fundațiile sau asociațiile, cultele religioase ori alți furnizori de educație, recunoscuți ca atare potrivit prevederilor legii] contribuie cu un patrimoniu inițial la înființarea acestora. După dobândirea personalității juridice, acestea administrează, potrivit art. 122 alin. (1) din Legea educației naționale nr. 1/2011, un patrimoniu propriu al instituțiilor de învățământ superior alcătuit din patrimoniul inițial al fondatorilor și din patrimoniul dobândit pe durata de existență a universităților particulare constituit prin sumele depuse de fondatori, instituirea de taxe de studiu și alte taxe școlare, primirea de sponsorizări, donații, granturi și finanțări acordate pe bază de competiție, precum și exploatarea rezultatelor cercetării, dezvoltării, inovării și alte surse legal constituite (art. 231 din lege). De altfel, art. 229 alin. (1) din lege prevede că: "Patrimoniul instituțiilor de învățământ superior particulare și confesionale particulare constă din patrimoniul inițial al fondatorilor, la care se adaugă patrimoniul dobândit ulterior."

Curtea a statuat, prin această decizie, că patrimoniul constituit în condițiile menționate poate aparține numai universităților particulare înființate. Acest lucru nu înseamnă însă că fondatorii nu au dreptul la restituirea părților sociale inițiale în caz de desființare a universității particulare.

Or, dispozițiile legale criticate în speță operează, în fapt, o dublă expropriere a instituțiilor de învățământ superior particulare și confesionale în favoarea fondatorilor. Acest lucru se realizează prin introducerea mențiunii (în partea a doua a alin. (1) al art. 229 din Legea nr. 1/2011) conform căreia patrimoniul acestor instituții este proprietatea privată a fondatorilor. Practic, prin această lege este transferat fondatorilor atât patrimoniul lor inițial (alcătuit din drepturi și obligații) considerat ca făcând parte, în continuare, din patrimoniul lor general, cât și patrimoniul dobândit de instituțiile de învățământ superior particulare și confesionale ulterior înființării lor.

Instituțiile menționate sunt persoane juridice al căror patrimoniu este constituit în condițiile legii și al căror drept de proprietate este garantat de Constituție. Legiuitorul nesocotește prin dispozițiile legale criticate acest drept recunoscut de Legea fundamentală. Astfel, având în vedere că în patrimoniu se regăsește și dreptul de proprietate, aceste dispoziții legale încalcă atât dispozițiile art. 44 alin. (2) potrivit cărora "Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular", cât și prevederile art. 44 alin. (3) conform cărora "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire".

Pentru aceleași considerente sunt neconstituționale și dispozițiile art. 230 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, astfel cum au fost modificate prin legea criticată. Aceste prevederi stipulează faptul că, în caz de desființare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul instituțiilor de învățământ superior particulare și confesionale particulare revine fondatorilor.

Mai mult, prin faptul că se condiționează dreptul de dispoziție asupra bunurilor acestor instituții de acordul fondatorilor, se realizează o restrângere a exercițiului dreptului de proprietate care nu se încadrează în condițiile impuse de art. 53 din Constituție. De asemenea, prin restrângerea dreptului de dispoziție al instituțiilor de învățământ superior particulare și confesionale se ajunge și la încălcare autonomiei lor universitare.

De altfel, întreaga Lege de modificare și completare a Legii educației naționale nr. 1/2011 îi consideră pe fondatori proprietarii instituțiilor de învățământ superior particulare și confesionale, or legea se referă la patrimoniu, care cuprinde drepturi și obligații.

În aceste condiții, având în vedere dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea se pronunță atât asupra prevederilor menționate în sesizare, cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate, Curtea extinde controlul de constituționalitate asupra dispozițiilor întregii Legi de modificare și completare a Legii educației naționale nr. 1/2011.

Astfel, dispozițiile art. 128 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 1/2011 modificat prin articolul unic pct. 4 din legea criticată, care prevăd că "situațiile de conflicte de interese și incompatibilități, incluzând prevederea că în universitățile de stat nu pot avea în același timp funcții de conducere în aceleași organisme sau în organisme aflate în relații directe de subordonare persoane având calitatea de soț, soție, rude și afini până la gradul al III-a inclusiv", sunt de natură să afecteze principiul unității autonomiei universitare, pentru că exclud de la aplicarea respectivelor prevederi instituțiile de învățământ superior particulare și confesionale. Având în vedere că se instituie un regim diferit între cadrele didactice universitare din învățământul superior particular și confesional, pe de o parte, și cel de stat, pe de altă parte, se mai încalcă și prevederile art. 16 din Constituție.

Același principiu este afectat de noile dispoziții ale art. 128 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 1/2011 (modificate prin articolul unic pct. 4 din legea de modificare), potrivit cărora în învățământul superior particular și confesional situațiile de conflict de interese și incompatibilități se stabilesc prin Carta universitară.

Art. 209 alin. (1) (astfel cum este modificat prin articolul unic pct. 8 din legea criticată) se referă la desemnarea rectorului universităților de stat, excluzând din sfera sa de aplicare universitățile particulare, ceea ce este de natură să aducă atingere unității autonomiei universitare, prin aceea că lasă nereglementată modalitatea de desemnare a rectorului la instituțiile de învățământ particulare și confesionale.

Mai mult, prin art. 211 alin. (7) din Legea nr. 1/2011 (modificat prin articolul unic pct. 9 din legea de modificare) este afectată aceeași unitate a autonomiei universitare prin faptul că se creează o nouă funcție de conducere în cadrul universităților particulare, și anume aceea de președinte al universității, care este și președintele consiliului de administrație.

Autonomia universitară prevăzută de art. 32 alin. (6) din Constituție este încălcată și prin faptul că structurile și funcțiile de conducere ale universităților particulare și confesionale particulare, atribuțiile, durata mandatelor, precum și alte considerente legate de statutul acestora sunt stabilite de Carta universitară, cu avizul conform al fondatorilor, și aprobate de senatul universitar. Faptul că deciziile definitive aparțin fondatorilor întărește această concluzie [art. 227 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, astfel cum este modificat prin articolul unic pct. 12 din legea criticată].

Prin Decizia nr. 1.090 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 15 noiembrie 2011, și Decizia nr. 1.569 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 1 martie 2012, Curtea a statuat că prevederile constituționale consacră și garantează o singură formă de autonomie, și anume cea universitară, indiferent că este vorba de învățământul superior de stat sau de învățământul superior particular, autonomie al cărei conținut trebuie să fie identic în ambele cazuri. În aceste condiții și având în vedere faptul că aceste instituții fac parte din sistemul național de învățământ, Curtea a constatat că principiul constituțional al autonomiei universitare trebuie să își găsească reflectarea, în egală măsură, asupra organizării și funcționării procesului de învățământ, a statutului cadrelor didactice, a promovării în funcții a acestora, a normei didactice etc.

Curtea a mai reținut faptul că nu se poate face o diferențiere a regimului juridic aplicabil învățământului superior în funcție de forma de proprietate. Calitatea actului de educație din instituțiile de învățământ superior nu poate fi asigurată decât dacă există o reglementare unitară. Potrivit dispozițiilor legale care guvernează înființarea și funcționarea instituțiilor de învățământ superior particulare, acestea sunt organizate pe principiul nonprofit și funcționează ca entități fără scop lucrativ, cu afectațiune specială, în conformitate cu criteriile și standardele de evaluare academică și acreditare prevăzute de lege.

De asemenea, se constată că dispozițiile articolului unic pct. 18, prin care se modifică art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 și care prevăd că mandatele în curs ale organelor de conducere ale universităților se exercită, până la finalizarea lor, în condițiile în care au fost obținute, în ceea ce privește drepturile, obligațiile, compatibilitățile și incompatibilitățile, sunt retroactive, încălcând art. 15 alin. (2) din Constituție privind principiul neretroactivității legii civile. Legea educației naționale nr. 1/2011 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011 și a intrat în vigoare, cu excepția unor articole, la 30 de zile de la această publicare. Aplicarea noilor prevederi legale ar afecta stabilitatea raporturilor juridice încheiate în baza Legii nr. 1/2011.

Referitor la celelalte dispoziții ale articolului unic din legea criticată, acestea nu ar mai putea produce efecte juridice după intrarea sa în vigoare, întrucât această lege de modificare a fost gândită ca un tot unitar de natură să aducă schimbări importante sistemului educației naționale. Aplicarea unor dispoziții legale disparate care nu își mai găsesc suportul în celelalte prevederi legale declarate neconstituționale ar duce la afectarea coerenței sistemului educației naționale, prin lipsa de claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate.

Relativ la aceste cerințe, Curtea Europeană a drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant, statuând că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, Hotărârea din 29 martie 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunțată în Cauza Petra împotriva României), iar cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp, accesibilă și previzibilă (Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunțată în Cauza Ex-Regele Greciei și alții împotriva Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunțată în Cauza Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei, Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunțată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit). Mai mult, prin Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, Curtea Constituțională a statuat că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligația de a edicta norme care să respecte trăsăturile mai sus arătate.

De altfel, Legea pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011 nu respectă nici cerințele impuse de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Curtea menționează, cu titlu de exemplu, dispozițiile alin. (2) al art. 227 din Legea educației naționale, modificat prin articolul unic pct. 12, care folosește expresia "precum și alte considerente legate de statutul acestora", precum și faptul că legiuitorul face confuzie între patrimoniu și proprietatea privată.

În continuare, Curtea constată că, potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000, "textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce", iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeași lege, "actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie".

Deși normele de tehnică legislativă nu au valoare constituțională, Curtea constată că prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații care respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesare.

Totodată, trebuie avute în vedere și dispozițiile constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și pe cele ale art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit cărora, "în România, respectarea [...] legilor este obligatorie". Astfel, Curtea constată că reglementarea criticată, prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă, determină apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) și al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Admite obiecția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011 sunt neconstituționale.

Definitivă și obligatorie.

Decizia se comunică Președintelui României, președinților celor două Camere ale Parlamentului și primului-ministru și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterile au avut loc la data de 27 iunie 2012 și la acestea au participat: Augustin Zegrean, președinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ștefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan și Tudorel Toader, judecători.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Fabian Niculae
În temeiul art. 261 alin. 2 din Codul de procedură civilă,
semnează
Magistrat-asistent-șef,
Doina Suliman

*

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluția majoritară, apreciem că obiecția de neconstituționalitate privind Legea pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011 ar fi trebuit respinsă pentru motivele pe care le vom prezenta în continuare.

1. În ceea ce privește așa-zisa îngrădire/limitare a dreptului de proprietate/de dispoziție asupra patrimoniului propriu al instituțiilor de învățământ superior particulare, instituită prin prevederile pct. 14 din legea modificatoare, se poate lesne constata că prevederile criticate, privite în mod singular, fără o interpretare sistematică a textelor și raportarea acestora la întreg conținutul legii par a încălca dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (1) și (2) privind dreptul de proprietate și ale art. 32 alin. (6) privind autonomia universitară.

Această percepție este posibilă prin întrebuințarea, în argumentație, a unui sofism (raționament în aparență corect, în realitate însă fals, cu greșeli în premisă sau în construcție, care urmărește de obicei să inducă în eroare1). Se pleacă astfel de la ideea că la data dobândirii personalității juridice a instituțiilor de învățământ superior (care, potrivit legii, sunt: de stat, confesionale și particulare), dată la care trebuie îndeplinită și cerința legală a existenței unui patrimoniu propriu, distinct de cel al fondatorilor, acestea trebuie să aibă o independență absolută față de fondatori (fie că este vorba de stat, culte religioase sau particulari), fără a observa că în realitate niciuna dintre cele 3 categorii de instituții de învățământ superior nu sunt independente de cei care le-au înființat, aparținând fie statului, fie unui cult religios, fie particularilor.

___________

1 A se vedea definiția din Noul dicționar universal al limbii române, București-Chișinău, Ed. Litera Internațional, 2006.

Se trece sub tăcere că însăși sintagma "instituție de învățământ superior particulară" și, în esență, termenul "particulară" trimite automat la concluzia că în spatele acestor entități (instituții de învățământ superior particulare) se află un proprietar - altul decât statul, neputând concepe o entitate cu personalitate juridică și evident cu patrimoniu care să nu aparțină nimănui și, în consecință, persoana juridică să aparțină sie înseși.

Indiferent că ne aflăm în sfera relațiilor comerciale (societăți comerciale), în sfera relațiilor private (fundații sau asociații) ori în sfera relațiilor publice (instituții publice), toate aceste entități au în spate fie acționarii, fie asociații, fie statul, astfel încât a sugera că patrimoniul oricărei entități juridice aparține în mod abstract acesteia, fără a recunoaște dependența lor de cei care le-au înființat, ar însemna că în cazul societăților comerciale și fundațiilor și asociațiilor, după dispariția fizică a fondatorilor, entitățile respective să nu mai aparțină nimănui.

În acest fel nu mai este decât un pas pentru a le trece patrimoniul în proprietatea statului - ca bunuri fără stăpân - și a subordona persoana juridică statului. De altfel, în Legea educației naționale nr. 1/2011 există premise certe care să permită subordonarea instituțiilor de învățământ superior particulare statului (a se vedea dispozițiile referitoare la conducerea și administrarea acestora).

Este de remarcat faptul că, înainte de apariția legilor de acreditare, toate universitățile particulare s-au înființat și s-au dezvoltat nestingherit ca instituții de învățământ superior, fără a avea un patrimoniu propriu sau vreun drept de dispoziție asupra patrimoniului pus la dispoziție de fondatori, folosind gratuit baza materială a acestora, fără ca prin aceasta respectivelor instituții să le fie încălcată autonomia universitară.

Atât Legea nr. 1/2011, care a făcut obiectul controlului de constituționalitate a priori, cât și legile care au precedat-o recunosc în mod expres că patrimoniul instituțiilor de învățământ particulare este compus inclusiv din patrimoniul inițial al fondatorilor, ori câtă vreme fondatorilor nu li se recunoaște dreptul de a-și exprima acordul cu privire la actele de dispoziție ce vizează patrimoniul acestor instituții, cu certitudine, dreptul de proprietate al acestora nu ar mai fi garantat în mod egal de lege în acord cu prevederile constituționale ale art. 44 alin. (1) și (2).

Dimpotrivă, în lipsa acestor prevederi modificatoare, care au fost declarate neconstituționale, se poate susține, fără putință de tăgadă, că este încălcat dreptul de proprietate al fondatorilor, și nu dreptul de proprietate al instituțiilor de învățământ particulare.

Modificările aduse Legii educației naționale erau absolut necesare pentru a ocroti în mod egal dreptul de proprietate privată al fondatorilor asupra patrimoniului instituțiilor de învățământ superior particulare și a-l delimita astfel de dreptul de proprietate privată al statului asupra patrimoniului instituțiilor de învățământ superior de stat.

2. Evident că participarea fondatorilor la viața și actele decizionale patrimoniale ale instituțiilor de învățământ superior particulare nu reprezintă o limitare a dreptului de proprietate sau de dispoziție al acestora, ci dimpotrivă, dă sens și consistență juridică noțiunii de învățământ superior particular care își are fundamentul juridic în dreptul de proprietate privată.

De altfel, nu se poate susține că statul nu intervine în actele decizionale patrimoniale ale instituțiilor de învățământ superior de stat câtă vreme acestea sunt finanțate cu precădere de la bugetul de stat, iar acesta nu se poate executa decât pe baza clasificației bugetare aprobate. Instituțiile de învățământ superior de stat nu pot face alte cheltuieli decât cele înscrise ca atare în bugetul aprobat și nici nu pot încheia acte de dispoziție cu privire la bunurile imobile decât cu acordul statului (ministerul de resort).

Nu se poate pune semnul egalității între instituțiile de învățământ superior particular și instituțiile de învățământ superior de stat, câtă vreme proprietatea care stă la baza acestora este diferită (proprietate particulară, respectiv proprietate privată a statului).

3. Cu privire la așa-zisa încălcare a autonomiei universitare, prevăzută și garantată de dispozițiile art. 32 alin. (6) din Constituția României și explicitată prin prevederile art. 123 alin. (2) din Legea educației naționale nr. 1/20112, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 268/2011 a statuat că "fondatorii dobândesc un rol important în conducerea universităților, rol ce corespunde aportului financiar pe care aceștia îl au la înființarea și desfășurarea activității acestor instituții și care nu afectează autonomia universitară".

___________

2 Potrivit art. 123 alin.(2) din Legea educației naționale nr. 1/2011, "autonomia universitară dă dreptul comunității universitare să își stabilească misiunea proprie, strategia instituțională, structura, activitățile, organizarea și funcționarea proprie, gestionarea resurselor materiale și umane".

Prin urmare, Curtea recunoaște că aportul la constituirea și dezvoltarea unei universități particulare este generator de drepturi, ceea ce este și firesc câtă vreme învățământul superior particular are la bază proprietatea privată, iar statul nu a contribuit și nici nu contribuie cu nimic la dezvoltarea acestuia3.

___________

3 Argumentul că, potrivit Legii nr. 1/2011, statul poate finanța învățământul superior particular reprezintă o atitudine mai degrabă politică, întrucât nu creează vreo obligație în sarcina acestuia.

Instituția de învățământ superior particulară trebuie să se bucure de o reală autonomie universitară, însă în ce privește componenta academică a acestei autonomii, și nu componenta patrimonială, care, după cum am arătat, nu există nici la instituțiile de învățământ superior de stat.

4. Pornind de la concepția legislativă consacrată în art. 114 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, potrivit căreia "instituțiile de învățământ superior pot fi de stat, particulare sau confesionale", într-o instituție de învățământ superior particulară statul nu are niciun drept legat de fundamentul juridic, respectiv de dreptul de proprietate.

Or, legea impune expres [art. 229 alin. (1)] o viziune dihotomică asupra patrimoniului universităților particulare ca fiind format atât din patrimoniul inițial al fondatorilor, cât și din patrimoniul dobândit ulterior, permițând astfel o ușoară confuzie care ar conduce la concluzia greșită că instituția de învățământ superior particulară ar avea două patrimonii, cu două regimuri juridice diferite, motiv pentru care, așa cum am arătat și la pct. 1, fraza finală, din această opinie, modificarea legislativă era absolut necesară pentru clarificarea aspectelor legate de patrimoniul instituțiilor de învățământ superior particulare.

A accepta că patrimoniul dobândit ulterior ar aparține altcuiva decât fondatorilor ar fi o absurditate, o știrbire a dreptului de proprietate privată, întrucât instituția de învățământ superior particulară fiind totuși o entitate particulară, proprietatea nu poate aparține decât particularilor care au înființat-o. Pe de altă parte, ar fi și o imixtiune în contractul de asociere (ce are un caracter intuitu personae) prin care fondatorii au înțeles să înființeze și să dezvolte învățământul particular, aducându-și contribuția proprie și asumându-și toate riscurile care decurg dintr-o inițiativă privată.

5. Nu în ultimul rând trebuie subliniat că este totalmente discriminatoriu și de neacceptat ca autonomia universitară să fie evaluată diferit: înainte de acreditarea instituției de învățământ superior particulară cu o anumită unitate de măsură, când dreptul de proprietate asupra întregului patrimoniu al acesteia aparținea fondatorilor, și cu o altă unitate de măsură după momentul acreditării, mai ales în situația în care, dacă s-a dorit o nouă viziune asupra acestei autonomii, legea ar fi trebuit să oblige instituțiile de învățământ superior particulare ce urmau a fi acreditate să întocmească un raport de evaluare de către evaluatori neutri asupra patrimoniului existent la data acreditării.

Deși textul de lege vorbește de patrimoniu, trebuie subliniat de la început că orice majorare a pasivului patrimonial pe care instituția de învățământ superior particulară o înregistrează de-a lungul întregii sale existențe, este suportată, ori de câte ori aceasta își va înceta activitatea prin desființare, dizolvare sau lichidare, numai de fondatori, deoarece textul art. 230 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 este imperativ "patrimoniul... revine fondatorilor", fără a permite și posibilitatea refuzului, prin derogare de la regula dreptului comun, potrivit căreia "succesorul se bucură de posibilitatea legală de a nu accepta succesiunea ori de a o accepta sub beneficiul de inventar".

Se deduce, astfel, că răspunderea patrimonială revine fondatorilor, singurii susceptibili de a garanta cu averea lor personală pentru pasivul neacoperit al instituției de învățământ superior particulare ori de câte ori aceasta își va înceta activitatea prin desființare, dizolvare sau lichidare.

Judecător,
Augustin Zegrean
Judecător,
Petre Lăzăroiu

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
loading ...