Revista societăților și a dreptului comercial nr. 3/2018

Răspunderea civilă a membrilor organelor de administrare față de terți pentru actele și faptele juridice [Civil liability of members of the administrative bodies to third parties for legal acts and deeds]
de Sebastian Bodu

19 octombrie 2018

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Rezumat: Răspunderea civilă a membrilor organelor de administrare pentru faptele lor juridice este o răspundere delictuală a persoanei juridice pentru propria faptă. Persoana juridică suportă consecințele faptelor licite sau ilicite ale organelor sale, deoarece, față de terți, aceste organe exprimă voința socială. Răspunderea persoanei juridice pentru faptele administratorilor nu intervine pentru orice fapte, ci doar pentru acelea care au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Atribuțiile încredințate rezultă din contractul de administrație lege sau actul constitutiv ori hotărârile adunării generale, dar și din analizarea necesității și utilității, pentru persoana juridică, a actului (fapt juridic, pentru terți). Dacă organul de administrare a urmărit interesul social atunci când a săvârșit, față de un terț, fapta licită sau ilicită, atunci persoana juridică răspunde pentru respectiva faptă ca fiind propria ei faptă. Faptele comise fără legătură cu scopul funcțiilor încredințate reglementează abuzul de funcție, adică situația atunci când fapta a fost făcută cu depășirea atribuțiilor de administrare, adică în afara interesului persoanei juridice (interes social). Dacă sunt întrunite elementele de la art. 219 alin. (1) C. civ., terțul păgubit se poate îndrepta cu o acțiune în daune împotriva persoanei juridice gerate de administratorii vinovați de comiterea, față de el, a delictului civil, precum și împotriva celor din urmă, ca persoane fizice. Dubla calitate a autorului, de organ al persoanei juridice și de persoană fizică, a dus la concluzia greșită că aceeași faptă ilicită, deși este săvârșită de persoana juridică, mai are unul sau mai mulți "autori", și anume persoanele fizice ce au săvârșit-o efectiv prin acțiunea sau inacțiunea lor. Or, atâta vreme cât ei sunt însăși persoana juridică, gerând pentru și în interesul ei, fapta nu poate fi a persoanei fizice. Iar dacă faptele ilicite ar fi săvârșite pentru interesul propriu al administratorilor, ei ar fi singuri răspunzători în fața terților, precum și în fața persoanei juridice gerate. Acțiunea persoanei juridice împotriva administratorilor găsiți răspunzători față de terți nu este una nici în regres și nici în subrogație, ci una în răspundere civilă contractuală, decisă de masa acționarială, sau, dacă societatea intră în insolvență, de masa credală.

Cuvinte-cheie: administratori, răspundere civilă delictuală, interes social, faptă ilicită, persoană juridică.

Summary: Civil liability of the members of the administrative bodies for their legal deeds is a tort of the legal person. The legal person bears the consequences of the licit or illicit acts of its organs, because, in relation to third parties, these organs express the social will. The liability of the legal person for the actions of the directors does not interfere with any facts, but only with those related to the duties or the functions entrusted to them. The tasks entrusted result from the administration contract, law or the by-laws or decisions of the general meeting, but also from the analysis of the necessity and utility, for the legal person, of the act (legal fact for the third party). If the administrative body pursued the company's interest when it committed a licit or unlawful act against a third party, then the legal person is responsible for that act as its own deed. The acts committed unrelated to the purpose of the entrusted functions regulate the abuse of function, that is, the situation when the act was done by overcoming administration duties, that is, outside the interest of the legal person (corporate interest). If the elements of art. 219 par. (1) C. civ., the injured third party may bring an action against the legal person brought by the directors liable of committing the civil offense, as well as against the latter, as natural persons. The dual quality of the author, member of the body of the legal person, and the individual, has led to the wrong conclusion that the same illicit deed, although committed by the legal person, has one or more "authors", namely the natural persons who have committed the action or inaction. As long as they are very the legal person, and act in its interest, the deed cannot be the individual. And if the unlawful acts were committed for the directors' own interest, they would be solely accountable to third parties as well as to the legal entity. The action of the legal person against the directors found to be liable to third parties is not one in either regression or subrogation, but one in contractual liability, decided by the shareholders', as a class, or, if the company becomes insolvent, by the creditors' as a class.

Key-words: directors, tort, corporate interest, ilicit deed, legal person.

Persoana juridică este reprezentată prin organele sale de administrare aceasta răspunde alături de administratorii săi față de terții prejudiciați prin faptele acestora, conform art. 219 alin. (1) C. civ. Nu în ultimul rând, conform alin. (2) al aceluiași art. 219 C. civ., administratorii răspund față de persoana juridică pentru prejudiciile de ei cauzate terților.

1. Răspunderea civilă față de terți a persoanei juridice pentru faptele juridice ale membrilor organelor de administrare

Pe lângă actele juridice, Codul civil stabilește răspunderea membrilor organelor de administrare pentru faptele lor juridice. Art. 219 este, așadar, continuarea firească a art. 218 C. civ. Conform primului alineat al art. 219 C. civ., faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Drept urmare, în anumite condiții, persoana juridică răspunde pentru faptele sale juridice, licite sau ilicite, săvârșite prin persoanele fizice membre ale organelor ei de administrare. Soluțiile art. 218 și 219 C. civ. nu sunt noi, ci au fost preluate, puțin modificate, din fostul Decret nr. 31/1954. Preluând formula fostului Decret nr. 31/1954, actualul legiuitor vorbește despre organele persoanei juridice, iar acestea sunt, în general, cele de administrare, cele deliberative putând fi în cazuri mai degrabă teoretice(1).

Având în vedere că adunarea generală nu administrează, ci hotărăște doar asupra unor chestiuni de viziune sau de mare impact interior, ceea ce organul de administrare exprimă pe seama persoanei juridice este propria lui voință(2), urmărind prosperitatea societății în beneficiul asociaților săi. Administratorii nu transmit voința asociaților, care doar pot să le limiteze libertatea de voință prin clauze statutare, la societatea pe acțiuni existând și câteva limitări legale (desigur că această dualitate de voințe poate pune în dificultate terții care contactează cu societatea, drept pentru care legiuitorul a prevăzut, reglementând instituția reprezentării, instrumente de protecție a terților, dar și a asociaților). Prin impact interior înțelegem acele hotărâri ale adunării generale care au efecte directe numai în interiorul persoanei juridice (și doar indirect și eventual în exteriorul ei), precum desemnarea și revocarea administratorilor, repartizarea profitului, reducerea și majorarea capitalului social, reorganizarea și dizolvarea etc. Evident că, în toate aceste cazuri, administratorii sunt cei care pun în executare hotărârile asociaților (sau, cel puțin, marea lor parte(3)), însă voința socială, adică acea voință juridică ce produce efecte directe față de terți, voite (acte) sau nu (fapte), emană de la organul de administrare, inclusiv prin aceea că numai membrii lui pot fi reprezentanți legali. Așadar, administratorii formează un organ societar ce exprimă față de terții, contractual sau extra-contractual, voința socială. Totuși, atunci când hotărârea organului deliberativ produce efecte în exterior în mod direct, fără a trece prin filtrul volițional al organului administrativ (de exemplu, o hotărâre a adunării generale a asociaților pusă în executare printr-un mandatar desemnat ad hoc), se poate pune problema răspunderii persoanei juridice ca urmare a faptei acestui organ al său.

Răspunderea pentru actele și faptele licite sau ilicite ale organelor sale de administrare este consecința naturii morale, fictive, a persoanei juridice, care se manifestă în raport cu terții doar prin persoanele fizice ce alcătuiesc aceste organe. Drept urmare, doctrina este unanimă în a considera că răspunderea pentru faptele juridice este o răspundere pentru propria faptă a persoanei juridice, nu o răspundere pentru altul(4), deoarece organele sale de administrare nu constituie un subiect de drept distinct, ci, conform teoriei organiciste, o parte componentă a persoanei juridice înseși(5). Așa cum actele încheiate de membrii organelor de administrare sunt, în limitele puterilor lor, ale entității înseși, trebuie să folosim aceeași logică în ceea ce privește faptele juridice, licite sau ilicite(6).

Răspunderea persoanei juridice pentru faptele membrilor organelor sale de administrare nu intervine de plano doar pe baza săvârșirii faptei respective, ci doar dacă acestea - licite sau ilicite - au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Ce se înțelege printr-o legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate? Înainte de toate, trebuie observat că răspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie, săvârșită, desigur, prin intermediul membrilor organelor sale de administrare, este identică în conținutul faptic ilicit cu răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor(7). Conform, deci, art. 1373 alin. (1) C. civ., comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Mai observăm, de asemenea, că răspunderea comitentului intervine doar pentru faptele ilicite ale prepușilor, în timp ce propria faptă, care îl obligă, fiind săvârșită de membrii organelor sale de administrare, poate fi licită sau ilicită. Deosebirea vine din aceea că faptele licite trebuie să aducă eventualele beneficii tot persoanei juridice. În condițiile în care membrii organelor de administrare îi gerează activitatea, cu bune și cu rele, persoana juridică nu poate doar să răspundă pentru prejudicii, ci și să exercite acțiunile gerantului, solvensului sau celui care vrea să își refacă patrimoniul, adică să profite de efectele gestiunii de afaceri, plății lucrului nedatorat sau îmbogățirii fără justă cauză(8).

Pentru a stabili care sunt atribuțiile încredințate trebuie să privim la contractul de administrație al geranților, dar și la lege sau la actul constitutiv ori la hotărârile adunării generale. Mai mult, deoarece mandatul acestora este unul suficient de larg încât să cuprindă orice acte necesare și utile pentru realizarea obiectului de activitate al societății, trebuie să ne uităm, mai degrabă, ce atribuțiuni legea sau actul constitutiv au exclus expres din competența membrilor organelor de administrare, păstrându-le, atunci când există o conducere executivă, un management (directori/directorat), pentru adunarea generală sau pentru organul de monitorizare (consiliul de administrație/consiliul de supraveghere), după cum prevede art. 142 din Legea societăților. Trebuie precizat că, odată cu dispariția specializării capacității de folosință (a se vedea art. 206 C. civ.), societatea nu mai este ținută de respectarea vreunui obiect statutar de activitate, sub sancțiunea nulității absolute a actului încheiat. Trebuie de asemenea precizat că prin acte necesare și utile înțelegem, de cele mai multe ori, deciziile și actele de reprezentare ale membrilor organelor de administrare, care, însă, pentru terți - deci cei care nu sunt parte contractantă a actului încheiat cu societatea - sunt simple fapte juridice, licite sau ilicite. În concluzie, dacă organul de administrare a urmărit interesul social atunci când a săvârșit, față de un terț, fapta licită sau ilicită, atunci persoana juridică răspunde pentru respectiva faptă ca fiind propria ei faptă.

Cât privește faptele comise în legătură cu scopul funcțiilor încredințate, textul legal reglementează abuzul de funcție, adică situația atunci când fapta a fost făcută cu depășirea atribuțiilor de administrare, însă, la fel, urmărind interesul persoanei juridice (interes social, la societățile comerciale). Aceasta este și poziția majoritară a doctrinei actuale(9), spre deosebire de opiniile emise sub imperiul fostului Decret nr. 31/1954(10) conform cărora, prin scop al funcțiilor înregistrate, se înțelege folosirea funcției de administrare inclusiv pentru a urmări un interes personal. Credem că legiuitorul actual a exclus această interpretare, pentru că, dacă ar fi altfel, persoana juridică ar fi răspunzătoare, pentru faptele ilicite săvârșite de administratorii săi împotriva unor terți, pe baza simplei existențe a calității de gerant. De exemplu, o societate comercială, client al unei bănci, ar ajunge să răspundă pentru prejudiciul provocat finanțatorului în cauză de către administrator, care, profitând de buna relație contractuală, obține un credit personal pe care nu îl mai rambursează(11). Câtă vreme scopul pentru care funcția i-a fost încredințată administratorului este acela de a urmări, prin acte de gerare, prosperitatea societății comerciale în beneficiul acționarilor ei, priviți ca masă (clasă), credem că legătura cu acest scop exclude situația urmăririi unui interes personal, care nu doar că îl expune pe administrator răspunderii față de societatea comercială mandantă, conform art. 72-73 și art. 1441 alin. (4) din Legea societăților, dar îl și lasă singur răspunzător în fața terțului păgubit, chiar și atunci când acesta din urmă nu știa și nici nu putea să știe că administratorul acționează fără nicio legătură cu scopul funcțiilor încredințate. De altfel, art. 219 C. civ. nu conține cauza de neresponsabilitate de la art. 1373 C. civ. conform căreia comitentului îi revine sarcina de a proba lipsa de legătură dintre faptă și atribuțiile ori scopul funcțiilor încredințate, demonstrând că victima o cunoștea sau trebuia să o cunoască, de unde putem trage concluzia că legiuitorul a vrut să relaxeze răspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie inclusiv în comparație cu răspunderea pentru fapta unei alte persoane, precum prepusul, nu doar în comparație cu art. 35 alin. (3) din fostul Decret nr. 31/1954, care avea următorul conținut: "Faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor"(12); deci nu doar "în legătură", ci "cu prilejul", adică un sens evident mai larg(13).

O critică la actualul text normativ trebuie să facem. Prin sintagma "în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate", legiuitorul pare că formulează un conținut alternativ al ipotezei răspunderii: fie în legătură cu atribuțiile, fie în legătură cu scopul funcțiilor încredințate(14). Or, exercitarea atribuțiunilor în afara scopului funcțiilor încredințate înseamnă exact urmărirea unui interes personal, situație care, alături de mai sus citații autori, nu suntem de acord că face parte din conținutul ipotezei legale. Altfel spus, nu există atribuții, legale sau statutare, fără legătură cu interesul persoanei juridice, care să justifice atragerea răspunderii sale chiar și atunci când fapta administratorului s-a situat în afara scopului funcțiilor încredințate. În concluzie, textul legal ar fi trebuit să se limiteze la scopul funcțiilor încredințate, o formulă mai potrivită actualului context social decât cea din fostul Decret nr. 31/1954 ("cu prilejul funcțiilor încredințate"), formulă suficient de cuprinzătoare încât să includă și atribuțiile administratorului.

Faptul că persoana juridică răspunde pentru fapta organului de administrare ca pentru propria faptă nu face ca răspunderea ei să se prezume. Fiind o răspundere delictuală, victima trebuie să probeze, în principiu, toate cele patru elemente ale acestei forme a răspunderii civile: fapta ilicită a organului de administrare, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre ele și vinovăția. Deoarece, pentru victima terță, decizia adoptată(15), omisiunea adoptării uneia, ori, prin aceia dintre membrii săi care sunt și reprezentanți legali, actul emanat de la organul de administrare este un simplu fapt juridic, victima trebuie să probeze, în primul rând, caracterul ilicit al deciziei, al omisiunii de a decide sau al actului emis de persoana juridică prin reprezentantul ei legal. Această iliceitate a faptului juridic trebuie să se manifeste față de victimă, nu față de persoana juridică administrată și/sau reprezentată, mai ales că, potrivit art. 1364 C. civ., îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să își dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșite în astfel de împrejurări(16).

Asimilând hotărârea adunării generale cu un ordin al superiorului, rezultă că administratorii nu sunt exonerați de răspunderea pentru decizia sau actul juridic prejudiciabil pentru terț, emis în aplicarea respectivei hotărâri. Drept urmare, atunci când cunosc caracterul nelegal al hotărârii sau au dubii asupra legalității, pot să înscrie împotrivirea lor în registrul ședințelor și deliberărilor consiliului de administrație, respectiv al directoratului și consiliului de supraveghere, prevăzut la art. 177 alin. (1) lit. c) din Legea societăților, sau pot refuza pur și simplu adoptarea deciziei de punere în executare și/sau încheierea actului juridic hotărât(17), evitând în acest fel răspunderea lor personală prevăzută la art. 219 alin. (2) C. civ. pentru prejudiciul produs în acest fel terților. Desigur că refuzul de a pune în executare o hotărâre a adunării generale se face, practic, "cu mandatele pe masă", urmând ca argumentele lor să fie prezentate fie în cadrul unei acțiuni în pretenții față de societate, dacă sunt revocați fără justă cauză, fie, dimpotrivă, în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă introdusă împotriva lor de societate, în funcție de cum s-au înșelat sau nu în aprecierea nelegalității(18).

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
loading ...