Drept Penal (C.H. BECK)

Codul penal. Comentariu pe articole, ediția 2, Editura C. H. Beck, 2016, ISBN 978-606-18-0583-9
de Valerian Cioclei, Iuliana Nedelcu, Teodor Manea, Lavinia Lefterache, Irina Kuglay, Georgina Bodoroncea, Francisca-Maria Vasile

24 noiembrie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Valerian Cioclei [ Mai mult ] - Titlul I Infracțiuni contra persoanei -
Capitolul V Infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdie

Art. 203 Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate

4. Cauza de excludere a infracțiunii. Spre deosebire de textul Codului penal anterior, legiuitorul a introdus o cauză ce exclude existența infracțiunii, în ipoteza în care prin acordarea ajutorului, autorul s-ar expune, el însuși, unui pericol grav cu privire la viața, integritatea corporală sau sănătatea sa. Este o excludere binevenită; ceea ce se poate impune cetățeanului este o conduită civică, în spirit umanitar, iar nu o conduită ce i-ar pune în pericol propria-i persoană. Se poate spune că suntem în prezența unei cauze justificative bazată pe o „stare de necesitate virtuală”. Într-adevăr, câtă vreme este justificată fapta persoanei, comisă „pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa” (art. 20 C. pen.. – starea de necesitate), este normal să fie justificată și omisiunea de a acționa într-o direcție ce ar crea, pentru persoană, o stare de pericol similară.

[ Mai mult... ]

Art. 204 Împiedicarea ajutorului

3. Conținutul infracțiunii. Conținutul faptei este grefat pe aceeași situație premisă ca la infracțiunea anterioară, respectiv o stare de pericol pentru viața, sănătatea sau integritatea corporală a celui care este lipsit de putința de a se salva. Explicațiile date cu privire la această situație premisă rămân valabile. Elementul material al infracțiunii constă în împiedicarea intervenției ajutoarelor pentru salvarea unei persoane. Fapta se poate realiza printr-o acțiune, spre exemplu prin așezarea unor obstacole în calea echipei de intervenție, sau printr-o inacțiune, spre exemplu prin refuzul de a permite accesul la locul în care se află persoana ce trebuie să fie salvată. Urmarea imediată coincide cu cea de la infracțiunea de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate: o stare de pericol pentru viața, integritatea corporală sau sănătatea victimei, stare ce accentuează primejdia în care se găsea deja persoana ce trebuie să fie salvată. Infracțiunea se comite cu intenție, în ambele modalități, directă sau indirectă.

[ Mai mult... ]

Capitolul VI Infracțiuni contra libertății persoanei

Art. 205 Lipsirea de libertate în mod ilegal

4. Variantele infracțiunii. Un element de noutate față de vechiul Cod îl reprezintă introducerea variantei asimilate de la alin. (2), care se referă la răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința ori de a se apăra. Aceasta are menirea de a acoperi un semi-vid legislativ, pus în evidență și de unele cazuri concrete, cu care s-a confruntat practica (răpirea unui nou-născut din maternitate). În cazuri de acest gen, „doar printr-o analogie în defavoarea inculpatului se putea vorbi până acum de lipsire de libertate” (Expunere de motive, p. 41). Prima variantă agravată, cea de la alin. (3), cuprinde trei împrejurări în care se poate comite fapta. Prin faptă săvârșită de către o persoană înarmată, lit. a), trebuie să se înțeleagă fapta comisă de persoana care are asupra ei o armă, în sensul dispozițiilor art. 179 C. pen.., corelate cu cele ale art. 2 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor. Dacă este vorba despre o armă propriu-zisă [art. 179 alin. (1)], este suficient ca făptuitorul să o poarte la vedere sau să amenințe victima cu arma respectivă. Dacă este vorba despre alte obiecte, asimilate armelor [art. 179 alin. (2)], este necesar ca acestea să fie întrebuințate într-un atac efectiv, pentru a se putea reține agravanta. Fapta comisă asupra unui minor, lit. b), reprezintă o împrejurare caracterizată prin circumstanțierea subiectului pasiv. În acest caz se cere ca victima să aibă vârsta sub 18 ani. Starea de minoritate se raportează la momentul când începe activitatea infracțională. Făptuitorul trebuie să cunoască starea de minoritate a victimei pentru ca agravanta să se aplice. Această modalitate a agravantei se justifică prin necesitatea acordării unui plus de protecție persoanelor nevârstnice, asupra cărora repercusiunile unor asemenea fapte pot fi mult mai grave. În același timp, aceste persoane sunt mult mai vulnerabile, astfel încât infracțiunea este mai ușor de comis asupra lor. Fapta comisă punând în pericol sănătatea sau viața victimei, lit. c), se realizează atunci când, datorită împrejurărilor în care are loc privarea de libertate, se creează o stare de pericol pentru sănătatea ori chiar pentru viața victimei. Pot fi avute în vedere ipotezele în care victima este închisă într-un loc neaerisit, insalubru sau nu este hrănită în mod corespunzător etc. În ipoteza în care viața victimei este pusă în pericol, făptuitorul acționează cu intenție depășită, altfel ar fi tentativă la omor. Cea de a doua variantă agravată, prevăzută la alin. (4), se distinge printr-o urmare imediată mai gravă, respectiv decesul victimei. Acest rezultat se produce ca urmare a condițiilor în care s-a realizat privarea de libertate. Elementul subiectiv al acestei variante agravate este reprezentat prin intenția depășită, ceea ce înseamnă că făptuitorul comite cu intenție unele acțiuni ori inacțiuni care vizează restrângerea libertății persoanei, dar rezultatul mai grav, decesul, se produce din culpă. În cazul în care decesul survine în urma unor violențe exercitate în mod direct asupra victimei și se constată că autorul a urmărit sau a acceptat producerea acestui rezultat, se va reține infracțiunea de omor, comis cu intenție directă sau indirectă. În cazul în care se constată că violențele au fost comise cu intenție, dar rezultatul mai grav, respectiv decesul victimei, s-a produs din culpă (dar nu ca urmare a lipsirii de libertate), se va reține un concurs de infracțiuni între loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și lipsire de libertate (C.A. București, Secția a II-a penală, decizia nr. 40/A/1996, în C.P. Ad., p. 667).

[ Mai mult... ]

Art. 206 Amenințarea

2. Conținutul infracțiunii. Elementul material al laturii obiective este reprezentat prin acțiunea de amenințare, fie cu o infracțiune, fie cu o faptă păgubitoare. Prin amenințare se înțelege transmiterea unui mesaj privind un pericol, la adresa unei persoane. Cel care amenință urmărește să insufle victimei o stare de temere cu privire la un anumit rău pe care aceasta din urmă îl poate suferi (Loghin/Filipaș 1983, p. 69). Modalitatea concretă prin care se poate realiza acțiunea de amenințare poate să îmbrace diferite forme. Astfel, poate fi vorba despre o amenințare verbală, despre o amenințare formulată în scris sau prin alte semne grafice, se poate exercita o amenințare prin gesturi sau atitudini simbolice (O.A. Stoica 1976, p. 117). Există trei condiții atașate elementului material al infracțiunii. O primă condiție este ca amenințarea să se refere la comiterea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare. Cea de-a doua condiție este ca infracțiunea sau fapta păgubitoare cu care se amenință să se îndrepte fie direct împotriva părții vătămate, fie împotriva altei persoane. După cum arătam mai sus, noul text nu mai limitează sfera persoanelor amenințate la soț sau o rudă apropiată. Teoretic, poate fi vorba despre orice persoană. Practic, trebuie să fie o persoană față de care victima să poată manifesta afecțiune, astfel încât să se poată realiza și ultima condiție. Cea de a treia și ultima condiție se referă la necesitatea de a exista o amenințare serioasă; aceasta trebuie să aibă un potențial intimidant, altfel spus, să fie de așa natură încât să poată produce o stare de temere. Practica judiciară a confirmat acest punct de vedere (Trib. București, Secția I penală, decizia nr. 487/2003, în C.P. Ad., p. 675). Nu este realizat elementul material al infracțiunii dacă mesajul de pericol vizează stoparea unei acțiuni sau a unei atitudini neîngăduite, imputabilă persoanei amenințate. Nu reprezintă infracțiune nici amenințarea cu folosirea unei căi legale sau cu valorificarea pe cale licită a unui drept, chiar dacă astfel de conduite ar expune persoana amenințată unor consecințe nefavorabile (Explicații III, ed. a II-a, 2003, p. 300). În practică s-a pus problema distincției între amenințare și tentativă la infracțiunea de omor. În mod corect, instanța supremă a arătat că dacă amenințarea, prin gesturi și cuvinte, nu este urmată de acte de executare, se va reține doar infracțiunea de amenințare (Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1493/1979, în Repertoriu…1976-1980, p. 22). În schimb, dacă făptuitorul trece la punerea în aplicare a amenințării, adică la executarea hotărârii de a comite infracțiunea, se va reține tentativă la omor (C.A. București, Secția I penală, decizia nr. 115/1999, în C.P. Ad., p. 675). Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru libertatea psihică a persoanei. În doctrină au fost și autori care au considerat că amenințarea este o infracțiune de rezultat. Legiuitorul a clarificat această dilemă, înlocuind, așa cum arătam mai sus, expresia „de natură să o alarmeze”, cu formula „de natură să îi producă o stare de temere”. Spre deosebire de alarmare, care în limbajul comun indică, de regulă, o stare de tulburare ce depășește sfera interioară și se exteriorizează prin gesturi sau atitudini, temerea reflectă exclusiv o stare interioară, un sentiment sau o senzație a subiectului, ce poate exista în afara oricărei forme de manifestare exterioară. Din această perspectivă, starea de temere corespunde mai bine opiniei conform căreia amenințarea este o infracțiune de pericol. La infracțiunea de amenințare vinovăția este prezentă sub forma intenției, în ambele modalități, directă sau indirectă. Putem vorbi despre intenție indirectă, spre exemplu, în ipoteza în care amenințarea adresată unei anumite persoane este percepută și de alte persoane care se simt vizate (V. Cioclei, Curs 2013, p. 150). În sfârșit, trebuie precizat că nu putem vorbi despre intenție în cazurile în care, din diferite motive, pericolul este simulat. În acest sens, în doctrină s-a precizat că: „Lipsește elementul subiectiv, deci vinovăția, atunci când făptuitorul a amenințat în glumă o altă persoană” (Explicații III, ed. a II-a, 2003, p. 302).

[ Mai mult... ]

Art. 207 Șantajul

3. Variante. În cazul variantei asimilate prevăzută la alin. (2), constrângerea se manifestă doar prin amenințare, o amenințare particulară, ce se referă la darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru victimă, ori pentru un membru al familiei acesteia. Față de reglementarea anterioară, unde, așa cum am văzut și mai sus, această variantă era una agravată, mai apare o modificare. Astfel, în noul text, fapta compromițătoare poate privi un membru al familiei persoanei amenințate, în timp ce vechea reglementare se referea la soțul sau ruda apropiată a victimei, deci la o categorie ceva mai restrânsă de persoane (a se vedea comparativ textele de la art. 177 C. pen.. și art. 149 C. pen. din 1969). Varianta agravată de la alin. (3), care se raportează atât la varianta tip, cât și la varianta asimilată, se distinge prin simplul fapt că folosul este, de această dată, unul patrimonial.

[ Mai mult... ]

Art. 208 Hărțuirea

2. Conținutul infracțiunii. Hărțuirea este incriminată în două variante distincte: o variantă tip, cea de la alin. (1), și o variantă specială, cea de la alin. (2). Aceasta din urmă nu poate fi calificată drept variantă asimilată, deoarece prevede o sancțiune diferită, mai mică față de varianta tip, și nici variantă atenuată, deoarece nu se raportează la varianta tip, nu este construită pe elementele acesteia. La varianta tip, elementul material constă într-o acțiune, ce se poate realiza prin două modalități distincte: urmărirea repetată a unei persoane, respectiv supravegherea repetată a locuinței, locului de muncă, sau altui loc frecventat de o persoană. Pentru a se realiza caracterul repetat este suficient să existe o a doua acțiune de urmărire sau supraveghere. Latura obiectivă este întregită prin două condiții negative atașate elementului material (indiferent de modalitatea lui). O primă condiție este ca fapta să se realizeze fără drept, adică să nu existe o dispoziție legală care să permită urmărirea ori supravegherea. Nu este îndeplinită această condiție, spre exemplu, în cazul în care se derulează activități operative specifice urmăririi penale, sau activități operative specifice culegerii de informații, în baza legii privind securitatea națională. A doua condiție se referă la inexistența unui interes legitim. Interesul legitim poate fi privat (legat de realizarea unui drept subiectiv) sau public (legat de respectarea ordinii de drept și a drepturilor fundamentale). Nu este îndeplinită această condiție, deoarece există un interes legitim (privat), în cazul în care, spre exemplu, părintele urmărește sau supraveghează pe copilul său minor, în exercitarea dreptului la educație. De asemenea, nu este îndeplinită condiția, deoarece există un interes legitim (public), în cazul în care, spre exemplu, jurnalistul urmărește sau supraveghează o persoană, în cadrul unei anchete de presă, ce vizează obținerea unor informații de interes public. La varianta specială, elementul material constă tot într-o acțiune, ce se poate realiza în două modalități: efectuarea de apeluri telefonice sau efectuarea de comunicări prin mijloace de transmitere la distanță. Apelurile telefonice se referă atât la rețelele fixe, cât și la rețelele de telefonie mobilă. Comunicările prin mijloace de transmitere la distanță se referă la o gamă largă de posibilități tehnologice, în principal cele legate de utilizarea internetului (e-mail, programe speciale de transmitere audio, video, audio-video, rețele de socializare etc.). Condiția atașată elementului material este ca frecvența sau conținutul apelurilor sau comunicării să fie deosebite, astfel încât să cauzeze temere unei persoane. De fapt, urmarea imediată în cazul ambelor variante este lezarea libertății morale a persoanei prin cauzarea unei stări de temere. Spre deosebire de amenințare, unde urmarea este o stare de pericol, în cazul hărțuirii urmarea imediată este, așadar, un rezultat. Diferența este firească, având în vedere că în cazul amenințării mesajul de pericol este explicit și, ca atare, el este nociv în sine, pe când la hărțuire mesajul de pericol este doar sugerat, este insidios și, ca atare, el este nociv doar în măsura în care, prin insistență sau consistență, își produce efectul (cauzează o temere). Din această perspectivă, a diferenței între amenințare și hărțuire, este importantă și mențiunea finală de la alin. (2): „dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă”. Precizarea vizează în special infracțiunea de amenințare (pentru care este prevăzută o sancțiune mai severă). Astfel, dacă în cadrul apelurilor telefonice sau în cadrul celorlalte tipuri de comunicări, mesajul de pericol devine explicit și se referă la comiterea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare, fapta va fi încadrată la infracțiunea de amenințare. La fel de bine, hărțuirea poate fi „debutul” unui eventual șantaj. Vinovăția, în ambele variante, este cerută sub forma intenției, în ambele modalități, directă sau indirectă. Altfel spus, autorul prevede că acțiunile sale vor produce o stare de temere victimei și fie urmărește, fie doar acceptă acest rezultat. În cazul acestei noi infracțiuni practica va avea un rol deosebit de important. În timp, jurisprudența va determina criteriile pe baza cărora se va putea stabili în ce măsură anumite conduite se încadrează sau nu în tiparele acestei noi infracțiuni.

[ Mai mult... ]

Capitolul VII Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile

Art. 209 Sclavia

Precedent legislativ. Infracțiunea de sclavie era prevăzută sub aceeași denumire marginală, cu un conținut și sancțiuni identice, în art. 190 C. pen. din 1969. Păstrându-se aceleași limite de pedeapsă, nu se pune problema situațiilor tranzitorii. Singura deosebire, formală, apare la nivel de tehnică legislativă, în sensul că, spre deosebire de textul precedent, textul actual nu mai cuprinde dispoziții privind sancționarea tentativei. Aceste dispoziții se regăsesc însă la sfârșitul capitolului, într-un articol distinct, care reglementează regimul tentativei pentru toate infracțiunile din categoria traficului și exploatării persoanelor vulnerabile. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 217 C. pen.., printre altele, tentativa la infracțiunea de sclavie se pedepsește. Fiind vorba despre reglementări identice, nu se pune, nici măcar la nivel teoretic, problema situațiilor tranzitorii. Incriminarea sclaviei are un rol preponderent simbolic. Primele convenții internaționale care au condamnat sclavia și au interzis traficul de sclavi au apărut încă din secolul al XIX-lea. Aderând la diferitele tratate și convenții internaționale pe această temă, România a incriminat sclavia încă din perioada interbelică; în Codul penal din 1936 fapta era prevăzută la art. 491. Infracțiunea a fost preluată în termeni asemănători în Codul penal din 1969. Utilitatea incriminării a fost justificată prin aceea că, „dacă sclavia și traficul de sclavi nu ar fi incriminate, făptuitorii unor astfel de activități comise în străinătate ar găsi un refugiu pe teritoriul țării noastre și ar scăpa în acest fel de răspundere penală” (Explicații III, ed. a II-a, 2003, p. 281). Incriminarea sclaviei se menține și în prezent, mai mult ca o dovadă de aderare a statului român la principiile generale privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, decât ca o reală necesitate de ordin represiv. În practica judiciară contemporană nu au fost semnalate cazuri de comitere a acestei infracțiuni. În acest context, examenul teoretic realizat deja în mod pertinent în doctrină (Explicații III, ed. a II-a, 2003, p. 280-285) face inutilă o analiză a infracțiunii. Având în vedere că fenomenul criminal actual cuprinde unele conduite ce pot fi caracterizate drept „forme moderne de sclavie”, trebuie precizat că există unele fapte de încălcare gravă a libertății persoanei, ce pot avea o aparență de suprapunere cu sclavia. Aceste fapte vizează traficul de persoane și, nu întâmplător, au fost aduse de legiuitor în noul Cod și au fost așezate în continuarea infracțiunii de sclavie.

[ Mai mult... ]

Art. 210 Traficul de persoane

7. Consimțământul victimei. Alineatul final al art. 210 reprezintă o dispoziție de excludere a cauzei justificative a consimțământului victimei. Ca atare, prin excepție de la regula stabilită prin art. 22 alin. (1) C. pen.., dar în consonanță cu prevederile alin. (2) al aceluiași articol, în cazul traficului, consimțământul victimei nu constituie cauză justificativă. Această excludere, normală și necesară având în vedere starea de vulnerabilitate în care se găsesc, de regulă, persoanele traficate, este în consens cu cerințele art. 2 parag. 4 din Directiva UE 2011/36, menționată anterior.

[ Mai mult... ]

Art. 211 Traficul de minori

3. Specificul infracțiunii. Particularitatea esențială a acestei infracțiuni este dată, firește, de circumstanțierea subiectului pasiv, care este în acest caz minorul, adică persoana având vârsta sub 18 ani. O altă particularitate importantă vizează conținutul infracțiunii. Astfel, în varianta tip, latura obiectivă a infracțiunii este îndeplinită prin simpla realizare a elementului material de la traficul de persoane (recrutare, transportare, transferare, adăpostire sau primire), fără a mai fi necesară îndeplinirea condițiilor esențiale (constrângere, răpire etc.). Din punct de vedere subiectiv se impune aceeași condiție ca la traficul de persoane, respectiv ca fapta să se realizeze în scopul exploatării (minorului, în acest caz). În plus, este necesar ca subiectul activ să aibă cunoștință de faptul că victima este o persoană minoră sau să existe suficiente elemente, împrejurări din care să rezulte că este vorba despre un minor. Varianta agravată se realizează prin raportare la condițiile esențiale ce întregesc latura obiectivă a traficului de persoane, în ipoteza de la alin. (2) lit. a), și prin raportare la varianta agravată de la infracțiunea de bază (traficul de persoane), în ipoteza de la alin. (2) lit. b). Este de precizat că această a doua ipoteză, privind fapta comisă de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu, ca și corespondenta agravantă de la traficul de persoane, a lipsit din versiunea inițială a noului Cod penal. Ea a fost introdusă prin art. 245 pct. 22 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod. În privința utilității noilor ipoteze, introduse prin O.U.G. nr. 18/2016, am serioase rezerve. Astfel, ipoteza de la lit. c), când „fapta a pus în pericol viața minorului”, era (este) practic acoperită prin existența concursului de infracțiuni cu, după caz, o eventuală tentativă la omor, vătămare corporală, vătămare corporală din culpă sau lipsire de libertate în variantă agravată. O astfel de ipoteză nu a fost reținută în textul de origine din aceleași rațiuni pentru care nu au mai fost reținute variantele agravate din legea specială, adică tocmai pentru a opera regulile concursului de infracțiuni (a se vedea discuția de la traficul de persoane). Ipotezele de la lit. d), când „fapta a fost săvârșită de un membru de familie al minorului”, și e), când „fapta a fost săvârșită de către o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire, educare, pază sau tratament se afla minorul ori de o persoană care a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului”, sunt parțial redundante între ele și, în plus, ambele sunt redundante prin raportare la ipoteza de la lit. a), care face trimitere la art. 210 alin. (1), deci și la lit. a) a acestui din urmă articol care, în teza finală, se referă la fapta comisă prin „abuz de autoritate”. Altfel spus, practic, toate persoanele enumerate la lit. d) și e) au autoritate asupra minorului și, din această perspectivă, faptele lor se încadrează la art. 211 alin. (2) lit. a), prin raportare la art. 210 alin. (1) lit. a) teza finală. În acest context, modificările aduse prin amintita Ordonanță par a fi o operațiune de „cosmetizare” rău concepută, care va genera confuzie în practică. Spre exemplu, cum va fi încadrată fapta tatălui care face trafic asupra propriului copil minor? Art. 211 alin. (2) lit. a), d) sau e)? Poate „legiuitorul delegat” a urmărit să se rețină toate trei. „Vestea rea” (pentru el) este că nu se poate agrava de mai multe ori o faptă în baza aceleiași împrejurări. În alin. (3), ca și la traficul de persoane (dar era cu atât mai necesar în cazul minorului), legiuitorul a prevăzut că nu constituie cauză justificativă, consimțământul persoanei victimă a traficului. În practică s-a decis că: „În ipoteza în care sunt traficate atât persoane minore, cât și persoane majore, infracțiunea de trafic de minori se va reține în concurs cu infracțiunea de trafic de persoane” [G.C. Zaharia, Traficul de persoane, op. cit., 2012, p. 106 cu referire la I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 2226/2009 (www.legalis.ro)].

[ Mai mult... ]

Art. 212 Supunerea la muncă forțată sau obligatorie

2. Aspecte generale. Infracțiunea de supunere la muncă forțată sau obligatorie este o expresie a garantării prin mijloace penale a dispozițiilor constituționale, precum și a aderării României, în anul 1957, la Convenția internațională privind munca forțată sau obligatorie, încheiată în anul 1930 (a se vedea Loghin/Filipaș 1983, p. 66). Conform art. 42 alin. (1) din Constituția României, munca forțată este interzisă. Tot art. 42, în alin. (2), stabilește împrejurările în care o persoană are obligația de a presta anumite activități, fără ca acestea să fie considerate muncă forțată: „a) activitățile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum și cele desfășurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conștiință; b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată; c) prestațiile impuse în situația creată de calamități ori de alt pericol, precum și cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege”. Ca și în cazul sclaviei, incriminarea supunerii la muncă forțată sau obligatorie are un rol preponderent simbolic. În practică, faptele de acest gen constituie, de regulă, infracțiunea de trafic de persoane. Am identificat un singur exemplu de supunere la muncă forțată sau obligatorie în jurisprudența recentă. Astfel, într-o decizie a Curții de Apel Timișoara s-a hotărât că: „fapta inculpatului de a constrânge partea vătămată să efectueze o activitate contrar voinței sale (respectiv de a o obliga pe aceasta să-l însoțească pe o distanță de 250 metri și a-i cere să îi cosească iarba și apoi să o încarce într-o căruță) nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 C. pen.., ci se încadrează în norma incriminatoare prevăzută de art. 191 C. pen.., întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de supunere la muncă forțată sau obligatorie” [C.A. Timișoara, Secția penală, decizia nr. 73 din 20 ianuarie 2011 (www.juridice.ro), consultat la 20 iulie 2013].

[ Mai mult... ]

Art. 213 Proxenetismul

4. Distincția față de infracțiunile de trafic. Deși unul dintre obiectivele modificărilor intervenite în incriminarea proxenetismului prin noul Cod a fost evitarea suprapunerilor cu infracțiunile de trafic de persoane și trafic de minori, există în continuare suficient de multe asemănări între aceste texte, încât se impun unele precizări. Trei ipoteze pot să apară, în principiu: a) În ipoteza prevăzută de alin. (1) al art. 213, când persoana practică de bunăvoie prostituția, se va reține infracțiunea de proxenetism, chiar dacă în cauză apar și elemente specifice traficului, spre exemplu proxenetul este cel care recrutează persoana, sau îi asigură transportul, sau o adăpostește. În acest caz nu sunt realizate elementele constitutive ale traficului deoarece lipsește exploatarea, care presupune obligarea la practicarea prostituției [art. 182 lit. c)]. b) În ipoteza de la alin. (2), când fapta se realizează prin constrângere, există proxenetism, dacă nu se realizează și una din modalitățile elementului material de la trafic (recrutare, transport etc.). În cazul în care se realizează și una din aceste modalități, fapta va reprezenta trafic de persoane, proxenetismul fiind absorbit în această infracțiune. Soluția se impune deoarece constrângerea echivalează cu obligarea la prostituție și, astfel, condiția exploatării se realizează. În această ipoteză, raționamentul este valabil și dacă victima este o persoană minoră, cu diferența că, în loc de trafic de persoane se va reține trafic de minori. c) În ipoteza în care victima este o persoană minoră, dar lipsește constrângerea, trebuie avut în vedere gradul de maturitate psihică al acesteia. Atunci când este vorba despre un minor cu vârstă ceva mai ridicată (peste 16 ani, spre exemplu) și se constată că are discernământul necesar reprezentării faptelor, raționamentul din prima ipoteză este valabil: se va reține infracțiunea de proxenetism [art. 213 alin. (1) și (3)], chiar dacă apar și elemente de trafic, deoarece lipsește exploatarea (care presupune obligarea). Atunci când persoana minoră are o vârstă fragedă (sub 14 ani, spre exemplu) și se constată imaturitatea psihică a acesteia (inexistența discernământului), dacă apar elemente de trafic (recrutare, transport etc.) fapta va fi încadrată la trafic de minori, mai exact art. 211 alin. (2) prin raportare la art. 210 alin. (1) lit. b) – „profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane”. Într-o astfel de situație exploatarea există deoarece lipsa discernământului presupune că un eventual acord de voință este viciat și, ca atare, obligarea la prostituție este prezumată.

[ Mai mult... ]

Art. 214 Exploatarea cerșetoriei

3. Distincția față de infracțiunile de trafic. Există unele asemănări între exploatarea cerșetoriei și infracțiunile de trafic analizate anterior, împrejurare ce necesită unele precizări. În cazul variantei tip a infracțiunii de exploatare a cerșetoriei, dacă se apreciază că minorul are discernământ, sau dacă dizabilitățile persoanei nu afectează discernământul acesteia (sunt pur fizice), fapta va reprezenta infracțiunea de exploatare a cerșetoriei, chiar dacă intervin elemente caracteristice traficului (recrutare, transport etc.) deoarece nu este realizată condiția exploatării prevăzută de art. 182 lit. d), respectiv obligarea la practicarea cerșetoriei. În cazul aceleiași variante tip, dacă se constată că minorul sau persoana cu dizabilități nu prezintă discernământ și apar elemente ale traficului (recrutare, transport etc.), fapta va constitui, după caz, trafic de persoane, prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. b) – „profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane”, sau trafic de minori, prevăzută de art. 211 alin. (2) cu referire la art. 210 alin. (1) lit. b). Într-o astfel de situație exploatarea există deoarece lipsa discernământului presupune că un eventual acord de voință este viciat și, ca atare, obligarea la cerșetorie este prezumată. În cazul variantei agravate de la art. 214 alin. (2) lit. a) raționamentele de mai sus, bazate pe distincția dată de existența sau inexistența discernământului, își mențin valabilitatea. În cazul variantei agravate de la art. 214 alin. (2) lit. b), când fapta este comisă prin constrângere, dacă intervin și elemente specifice traficului (recrutare, transport etc.), fapta va constitui, după caz, trafic de minori sau trafic de persoane. Soluția se impune deoarece constrângerea echivalează cu obligarea la practicarea cerșetoriei și, astfel, se realizează condiția exploatării prevăzută de art. 182 lit. d).

[ Mai mult... ]

Art. 215 Folosirea unui minor în scop de cerșetorie

2. Conținutul infracțiunii. În primul rând este de semnalat circumstanțierea subiectului activ. Acesta trebuie să fie o persoană majoră ce are capacitate de muncă. Fapta nu va putea fi comisă, deci, nici de minor, nici de persoana invalidă. În același timp, după cum am anticipat, spre deosebire de incriminarea anterioară din legea specială, autorul nu mai este individualizat în persoana părintelui sau a reprezentantului legal al copilului. În ipoteza în care autorul are și această calitate, sau are, sub altă formă, în îngrijire minorul, fapta poate intra în concurs cu infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului (art. 197 C. pen..). Elementul material al infracțiunii constă într-o acțiune, respectiv, apelarea la mila publicului. Elementul material coincide practic cu cel al cerșetoriei din vechiul Cod penal și constă în „repetarea acțiunii de apelare la mila publicului concretizată în cererea de ajutor material. A apela la mila publicului înseamnă a se adresa la diverse persoane într-un mod care să suscite mila acestora. Apelul poate fi făcut oral, scris, prin gesturi, atitudini etc. Întrucât este vorba de un apel la mila publicului și nu la mila unei anumite persoane, acesta trebuie să fie adresat, simultan sau succesiv, mai multor persoane” (Explicații IV, ed. a II-a, 2003, p. 640). Există trei cerințe esențiale atașate elementului material pentru întregirea conținutului obiectiv al infracțiunii: apelarea la mila publicului trebuie să se facă în mod repetat; apelul trebuie să conțină o cerere de ajutor material; cel care apelează la mila publicului trebuie să se folosească, în acest scop, de prezența unui minor. Fiind vorba despre o infracțiune de repetare, nu este susceptibilă de acte preparatorii sau de tentativă. Infracțiunea se consumă în momentul în care s-au efectuat repetate acte de cerșetorie, la intervale apropiate, astfel încât să rezulte că nu este vorba despre un act izolat. Infracțiunea poate avea și un moment al epuizării, atunci când activitatea infracțională se prelungește după momentul consumării, prin repetarea actelor de cerșetorie (a se vedea, în același sens, Explicații IV, ed. a II-a, 2003, p. 641).

[ Mai mult... ]

Art. 216 Folosirea serviciilor unei persoane exploatate

2. Conținutul infracțiunii. Trebuie remarcat, în primul rând, că infracțiunea are un subiect pasiv circumstanțiat, fiind vorba despre o persoană victimă a traficului de persoane ori a traficului de minori. Altfel spus, subiectul pasiv coincide cu cel al infracțiunii de trafic de persoane, respectiv trafic de minori. Elementul material al infracțiunii se realizează printr-o acțiune, aceea de utilizare a serviciilor ce fac obiectul exploatării unei persoane traficate. Aceste servicii sunt expres enumerate în art. 182 C. pen.., la care textul incriminării face referire expresă, și pot consta, spre exemplu, în: executarea unei munci; practicarea prostituției sau manifestări pornografice; practicarea cerșetoriei; prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană. „Pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de folosire a serviciilor unei persoane exploatate este necesar ca serviciile prestate de victime să reprezinte o consecință directă a activității de traficare. Nu se va reține această infracțiune dacă, spre exemplu, au încetat actele specifice traficului de persoane sau traficului de minori, precum și actele de exploatare față de persoana ale cărei servicii sunt utilizate, astfel încât aceasta acționează benevol” (G.C. Zaharia, Traficul de persoane, op. cit., 2012, p. 120). Din punct de vedere subiectiv, fapta se comite cu intenție, directă sau indirectă. Pentru existența intenției este necesar ca subiectul activ să cunoască faptul că serviciile pe care le utilizează provin de la victime ale traficului de persoane sau traficului de minori. „Nu este nevoie pentru îndeplinirea acestei cerințe ca făptuitorul să cunoască cine a săvârșit față de victime aceste fapte și nici dacă traficantul răspunde penal (…). Este nevoie ca în momentul în care acesta a început să folosească serviciile victimelor, să-și fi dat seama că acestea au fost supuse traficului de persoane sau traficului de minori” (G.C. Zaharia, Traficul de persoane, op. cit., 2012, p. 121). Tentativa, deși posibilă, nu era incriminată în varianta inițială a Codului penal, după cum nu era incriminată nici la articolul corespondent (141) din Legea nr. 678/2001. Ulterior, prin O.U.G. nr. 18/2016, legiuitorul a decis sancționarea tentativei și în cazul acestei infracțiuni (a se vedea art. 217 C. pen..). Fapta se consumă în momentul realizării elementului material, adică în momentul utilizării serviciilor ce fac obiectul exploatării. Infracțiunea poate avea atât formă continuă, cât și formă continuată.

[ Mai mult... ]

Art. 2161 Folosirea prostituției infantile

2. Utilitatea incriminării. Aceeași ciudățenie criticabilă este valabilă și pentru noua incriminare: actul sexual (în sensul art. 220 C. pen.., adică raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice penetrare vaginală sau anală) cu un minor cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani [care nu se află în vreuna din ipotezele art. 220 alin. (3) sau (4)] nu va reprezenta infracțiune, dacă se realizează cu un minor care nu practică prostituția, dar va constitui infracțiune dacă minorul se prostituează! Mai mult, cum noua incriminare se referă la „orice act de natură sexuală”, pe lângă actele sexuale propriu-zise, menționate anterior, fapta se poate realiza și în ipoteza unor acte ce au doar conotație sexuală, ca în cazul coruperii sexuale a minorului (a se vedea supra analiza de la art. 221 cu trimitere la explicațiile de la art. 219 C. pen..). Se ajunge astfel la situația absolut paradoxală (dacă nu aberantă) în care, spre exemplu, un act obscen comis împotriva unui minor în vârstă de 13 ani și o lună, care nu și-a început viața sexuală, nu are nicio semnificație penală, în timp ce același act, comis cu un minor în vârstă de 17 ani și 11 luni, care practică prostituția, va constitui infracțiune!!! Oare despre ce protecție este (sau nu) vorba în astfel de situații? Atenție, în cazul acestei noi incriminări nu avem de a face cu un minor exploatat (o victimă a traficului de minori), pentru că această ipoteză este acoperită de art. 216 C. pen.. În lipsa oricărei condiții impuse de textul incriminator, este vorba despre minorul care practică prostituția din proprie inițiativă. O ipoteză (puțin probabilă, dar posibilă) care ar putea fi avută în vedere și care ar avea o logică sancționatorie ar fi aceea în care minorul ar fi victima unor acte de proxenetism, fără a fi realizate condițiile necesare pentru reținerea traficului de minori (deci fără a se putea reține infracțiunea prevăzută de art. 216 C. pen..). Într-o astfel de ipoteză, cu rezervele menționate la analiza infracțiunii de proxenetism și, evident, cu condiția ca autorul să cunoască starea de exploatare a minorului de către proxenet, incriminarea ar fi justificată. Pentru a acoperi clar această ipoteză (și numai această ipoteză), textul incriminării ar trebui însă refăcut. Până atunci, având în vedere situațiile absurde pe care le generează, utilitatea incriminării este îndoielnică.

[ Mai mult... ]

Art. 217 Sancționarea tentativei

Precedent legislativ. Spre deosebire de toate celelalte capitole din acest prim Titlu al Codului penal, unde sancționarea tentativei este (sau nu) prevăzută la fiecare infracțiune în parte, în cazul Capitolului VII – Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile – legiuitorul a ales varianta de a utiliza un articol distinct, cu caracter general, prin care să reglementeze regimul tentativei pentru toate infracțiunile din Capitol. Precedentul legislativ al acestui text trebuie căutat în fiecare din textele anterioare care au corespondent cu infracțiunile din capitol. Textul inițial al noului Cod penal a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016 care, prin art. I pct. 4, a dispus sancționarea tentativei și în cazul art. 216 și art. 2161. Astfel, se poate constata că, în cazul sclaviei, al traficului de persoane și de minori, precum și în cazul proxenetismului, la care tentativa este pedepsită conform art. 217 C. pen.., aceasta formă a infracțiunii era pedepsită și în cazul vechilor incriminări corespondente. O singură deosebire apare în cazul proxenetismului, în sensul că, în timp ce reglementarea actuală prevede sancționarea tentativei doar în varianta agravată de la art. 213 alin. (2), textul art. 329 alin. (5) C. pen. din 1969 prevedea pedepsirea tentativei, fără distincție, pentru toate variantele. Sancționarea tentativei la infracțiunea prevăzută de art. 216 C. pen.., introdusă prin modificarea sus-menționată, este o noutate față de legea anterioară, în sensul că la art. 2141 din Legea nr. 678/2001 tentativa nu era pedepsită. În cazul celorlalte infracțiuni, pentru care noul Cod penal nu prevede sancționarea tentativei, situația era aceeași în vechile reglementări, mai mult sau mai puțin corespondente.

[ Mai mult... ]

Capitolul VIII Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale

Art. 218 Violul

4. Variantele agravate. Unele elemente circumstanțiale din vechiul text au fost păstrate ca atare, altele au fost modificate și, în plus, a apărut un element circumstanțial nou. Astfel, prima variantă agravată, cea de la alin. (3), cuprinde șase elemente circumstanțiale: a) Victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului. Această ipoteză este preluată identic din vechiul text [art. 197 alin. (2) lit. b) C. pen. din 1969]. Rațiunea agravantei este dată de relația dintre autor și victimă, o relație de dominare, ce conferă făptuitorului o anumită putere sau influență asupra victimei. Astfel de situații au la bază fie unele relații de serviciu, fie unele raporturi contractuale, în care făptuitorul are față de victimă: „obligația de a o îngriji (personal de îngrijire din instituții de asistență sau angajați particulari, în acest scop), ocroti (tutore, curator, părinte natural sau adoptator), educa (pedagog, cadru didactic, maistru etc.), păzi (personal de pază de la locurile de executare a pedepsei ori a unei măsuri de siguranță sau educative), trata (medic, personal sanitar ajutător etc.)” (Instituții 2003, p. 335). Se va reține agravanta nu numai în ipoteza în care persoana aflată în vreuna din situațiile de mai sus acționează ca autor, ci și atunci când participă la comiterea faptei ca instigator sau complice. „Raporturile sale cu victima constituie însă o circumstanță personală, care nu se răsfrânge asupra altor participanți” (Explicații III, ed. a II-a, 2003, p. 339). b) Victima este rudă în linie directă, frate sau soră. Această ipoteză este corespondenta parțială a violului comis asupra victimei membru al familiei din vechiul text [art. 197 alin. (2) lit. b1)]. Este de remarcat în primul rând că, dacă fapta se realizează prin raport sexual, violul „incestuos” devine, pur și simplu, o variantă agravată a violului, fără a se mai pune problema absorbției sau concursului cu infracțiunea de incest, în contextul în care aceasta din urmă a fost redefinită ca „raport sexual consimțit” (a se vedea art. 377 C. pen..). Altfel spus, în această ipoteză (a raportului sexual) se va reține doar infracțiunea de viol în variantă agravată, nu și infracțiunea de incest. Se pune astfel capăt unui lung șir de incertitudini, manifestate în practica judiciară cu privire la acest aspect, incertitudini ce au generat și un recurs în interesul legii (a se vedea V. Cioclei, Curs 2013, p. 177), care în prezent nu mai are aplicabilitate. Față de reglementarea anterioară, dispare condiția locuirii sau gospodăririi împreună, deoarece nu mai este vorba despre o victimă membru al familiei (art. 1491 C. pen. din 1969). Merită precizat, de asemenea, că spre deosebire de varianta anterioară, soția nu se mai regăsește printre subiecții pasivi ce atrag starea de agravare; se corectează astfel o anomalie pe care am semnalat-o la vremea respectivă (V. Cioclei, Curs 2013, p. 178). c) Victima este un minor. Acest element circumstanțial se individualizează prin circumstanțierea subiectului pasiv. El are corespondent parțial în art. 197 alin. (3) teza I C. pen. din 1969, care se referea la victima care nu a împlinit vârsta de 15 ani. Așa cum am arătat mai sus, textul inițial al noului Cod, la această variantă, se referea la victima care nu a împlinit vârsta de 16 ani. Prin O.U.G. nr. 18/2016, textul a căpătat actuala configurație în care, practic, varianta agravată se reține dacă victima nu a împlinit 18 ani. Se observă o lărgire a sferei de aplicare a elementului circumstanțial, ceea ce este de natură să acorde o protecție sporită minorilor victime ale violului. Această ultimă ridicare a pragului de protecție este însă discutabilă. Ea nu se corelează cu dispozițiile privind actul sexual cu un minor care, indirect, admit că, în principiu, dincolo de vârsta de 15 ani, minorul are maturitatea necesară pentru a întreține acte sexuale liber consimțite. Altfel spus, logic ar fi ca protecția suplimentară să funcționeze în cazul minorului imatur din punct de vedere sexual, nu al minorului în general. Fiind, totuși, o protecție suplimentară, aceasta este bine venită. Pentru existența agravantei este necesar ca făptuitorul să cunoască vârsta victimei sau să fi existat suficiente elemente care să îi permită să o aprecieze corect. d) Fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice. Această ipoteză nu are corespondent în textul anterior de la viol. Ea se regăsea ca variantă agravată la infracțiunea de act sexual cu un minor în vechiul Cod. Legiuitorul a păstrat agravanta la infracțiunea de act sexual cu un minor în noul Cod, dar, din identitate de rațiuni privind gravitatea acestei împrejurări, a înțeles să o prevadă și la viol. Elementul circumstanțial se caracterizează prin configurația laturii subiective, mai exact prin existența unui scop determinat, scopul producerii de materiale pornografice. Sensul expresiei materiale pornografice, poate fi deslușit din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 196/2003 privind prevenirea și combaterea pornografiei, republicată (M.Of. nr. 198 din 20 martie 2014). Conform art. 2 alin. (1) din legea menționată, „prin pornografie se înțeleg actele cu caracter obscen, precum și materialele care reproduc sau difuzează asemenea acte”. La alineatul al treilea al aceluiași articol sunt definite materialele cu caracter obscen, prin care trebuie să se înțeleagă: „obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicații, filme, înregistrări video și audio, spoturi publicitare, programe și aplicații informatice, piese muzicale, precum și orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală”. Rezultă că materialele pornografice pot fi identificate prin ceea ce legea definește a fi materiale cu caracter obscen. Teoretic, pentru reținerea agravantei trebuie să se demonstreze doar existența scopului, nu și realizarea acestuia. Practic, însă, pentru dovedirea scopului este necesar ca actul sexual să fi fost fixat pe un suport oarecare (înregistrat) sau să fi existat, cel puțin, condițiile tehnice necesare unei astfel de fixări, în momentul realizării actului sexual. e) Fapta a avut ca urmare vătămarea corporală. Această ipoteză corespunde variantei din vechiul text ce făcea referire la vătămarea corporală gravă, variantă prevăzută la art. 197 alin. (2) lit. c) C. pen. din 1969. Diferența dintre cele două ipoteze se rezumă la diferențele dintre vătămarea corporală gravă din vechiul Cod (art. 182) și vătămarea corporală din actualul Cod (art. 194), aspecte deja analizate în lucrare (Comentariu art. 194). f) Fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună. Ipoteza are corespondență totală în varianta prevăzută în Codul anterior la art. 197 alin. (2) lit. a). Spre deosebire de alte infracțiuni, la care nu a mai fost preluată din vechile texte această variantă agravată, considerându-se că ea este suplinită prin dispozițiile din Partea generală [art. 77 lit. a) C. pen..], la viol legiuitorul a ales să o păstreze. Opțiunea este dată de gravitatea sporită a faptei, de particularitățile criminologice și victimologice ale violului în grup, care necesită o atenționare prin agravarea faptei, în chiar textul incriminator. Amintitele particularități ale violului fac din această infracțiune, în opinia mea, o infracțiune „defectivă” de coautorat. Libertatea sexuală a persoanei se manifestă în raport cu fiecare altă persoană. Fiecare autor al violului comite o faptă unică, pentru că lezează, individual și separat de alt autor, libertatea sexuală a victimei. În acest spirit de respect față de libertatea sexuală a persoanei, trebuie să se considere că, în ipoteza în care două sau mai multe persoane, prin constrângere, comit acte sexuale asupra victimei, chiar dacă aceste acte diferite se comit simultan, cum ar fi obligarea victimei, concomitent, la un raport sexual și la un act sexual oral, fiecare participant va răspunde ca autor al infracțiunii de viol, în varianta agravată. În această ipoteză, actele de complicitate reciprocă ale făptuitorilor vor fi absorbite în cele de autorat. Aceeași soluție este valabilă și în ipoteza în care făptuitorii realizează succesiv actele sexuale asupra victimei, sprijinindu-se reciproc (a se vedea, în acest sens, Trib. București, Secția a II-a penală, decizia nr. 617/1976, în Repertoriu…1976-1980, p. 405). Se aplică agravanta și în cazul în care există mai mulți autori și mai multe victime, chiar dacă fiecare dintre ei a avut raport sexual doar cu una dintre victime, iar faptele s-au consumat în locuri diferite, dacă inițial s-au exercitat violențe asupra tuturor victimelor de către toți infractorii. În această ipoteză, temerea insuflată victimelor prin violențele exercitate de inculpați reduce capacitatea acestora de a se opune, ceea ce intră în logica agravantei [a se vedea, în acest sens, C.S.J., decizia nr. 1955/1995 (www.legalis.ro)]. Această variantă agravată nu presupune însă ca toate persoanele care au participat să fi realizat un act sexual asupra victimei. Se va reține agravanta și în ipoteza în care, pe lângă autorul faptei, participă o altă persoană care, spre exemplu, imobilizează victima. În acest caz autorul va răspunde pentru viol în varianta agravată, iar participantul pentru complicitate la viol în variantă agravată (a se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 295/1976, în Repertoriu…1976-1980, p. 404). Cea de a doua variantă agravată, prevăzută la alin. (4), ce se referă la fapta ce a avut ca urmare moartea victimei, are corespondență în varianta prevăzută în vechiul Cod la art. 197 alin. (3) teza a II-a. Din punct de vedere obiectiv, caracteristica acestei variante este dată de existența unei urmări imediate adiacente, ce constă într-un rezultat mai grav decât cel urmărit sau acceptat de făptuitor. Din punct de vedere subiectiv, caracteristica variantei este dată de forma de vinovăție cu care se comite fapta, respectiv praeterintenția. În această variantă făptuitorul exercită violențele în intenția de a realiza actul sexual, dar nu intenționează uciderea victimei, decesul acesteia fiind urmarea culpei făptuitorului (în acest sens, C.A. București, Secția I penală, decizia nr. 522/1999, în C.A.B. 1999, p. 184; P.J.P. III, p. 91). Atunci când făptuitorul urmărește sau acceptă rezultatul mai grav, moartea victimei, se va reține un concurs de infracțiuni între viol și omor calificat, comis pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni (a se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 216/1979, în Repertoriu…1976-1980, p. 282). În cazul acestei variante agravate, situația care a generat cele mai interesante încadrări în practică și cele mai aprinse dezbateri în doctrină este aceea în care survine decesul victimei, dar actul sexual nu se consumă, ci rămâne în fază de tentativă. Această problemă este rezolvată de legiuitor printr-un text din Partea generală, art. 36 alin. (3) care prevede că „infracțiunea complexă săvârșită cu intenție depășită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acțiunii secundare, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea complexă consumată”. Așadar, faptul că alin. (6) al art. 218 se referă la sancționarea tentativei numai cu referire la primele trei alineate, nu semnifică o dezincriminare a tentativei la varianta ce privește moartea victimei, ci faptul că legiuitorul a lăsat această variantă sub incidența textului din Partea generală, evocat anterior. Mai trebuie precizat că spre deosebire de vechiul text, această ultimă variantă agravată nu mai prevede ipoteza sinuciderii victimei. O astfel de ipoteză fie va genera, dacă este cazul, un concurs de infracțiuni cu determinarea sau înlesnirea sinuciderii, fie va putea fi avută în vedere în baza unuia dintre criteriile generale de individualizare a pedepsei, respectiv art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen..

[ Mai mult... ]

Art. 219 Agresiunea sexuală

2. Legătura cu infracțiunea de viol. Singura diferență dintre viol și agresiunea sexuală este dată de elementul material. Spre deosebire de viol, unde, cum s-a precizat mai sus, elementul material (raportul sau actul sexual) presupune penetrarea, agresiunea sexuală, deși implică un act de natură sexuală, acesta se realizează altfel decât prin penetrare. Prin act de natură sexuală trebuie să se înțeleagă orice act aflat în legătură directă sau indirectă cu organele sexuale și cu activitatea acestor organe. Dacă elementul material diferă, condiția atașată acestuia este aceeași ca la viol, în sensul că actul sexual de orice natură trebuie realizat: prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința ori profitând de această stare. Și în privința variantelor agravate avem o identitate perfectă între viol și agresiune sexuală, astfel că sunt valabile explicațiile date cu privire la aceste variante în cadrul analizei infracțiunii de viol. Deoarece există posibilitatea ca actele de agresiune sexuală să fie însoțite de acte specifice violului, pentru a se evita interpretări diferite, legiuitorul a reglementat expres această situație, prin alin. (4): „Dacă actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de săvârșirea actelor sexuale prevăzute în art. 218 alin. (1) și alin. (2), fapta constituie viol”. Astfel, se stabilește practic regula absorbției actelor de agresiune sexuală în infracțiunea de viol, în cazul în care ambele categorii de acte se comit cu aceeași ocazie. Această absorbție are loc numai în ipoteza formei consumate a infracțiunii de viol, nu și în cazul tentativei. Această interpretare este bazată, în primul rând, pe un argument de natură logică: ar fi absurd ca o agresiune sexuală la care se adaugă și o tentativă la viol să fie sancționată mai blând (limitele de la viol reduse la jumătate) decât o agresiune sexuală. Un alt argument rezultă din exprimarea legiuitorului. Dacă ar fi vrut să se refere și la tentativă, legiuitorul ar fi folosit expresia săvârșirea infracțiunii de viol sau, cel puțin, a faptei de viol, astfel încât, prin raportare la art. 174 C. pen.., să se înțeleagă atât fapta consumată, cât și tentativa. Legiuitorul folosește însă expresia „săvârșirea actelor sexuale prevăzute în art. 218 alin. (1) și alin. (2)”, ceea ce lasă să se înțeleagă că s-a referit la realizarea efectivă a unuia dintre actele de penetrare specifice violului. Din aceste considerente este clar că doar violul în formă consumată absoarbe agresiunea sexuală. Ce se întâmplă însă în ipoteza în care actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de o tentativă la viol? În acest caz, tentativa la viol va intra în concurs cu agresiunea sexuală, deoarece ea nu poate fi absorbită de aceasta din urmă, conform principiului potrivit căruia fapta absorbită, chiar în formă tentată, nu poate fi mai gravă decât fapta absorbantă. Există și un alt argument, per a contrario, în raport cu textul incriminator: dacă legiuitorul a vrut ca doar violul în formă consumată să absoarbă agresiunea sexuală, rezultă că în cazul tentativei această absorbție nu funcționează, ci se va reține concurs.

[ Mai mult... ]

Art. 220 Actul sexual cu un minor

4. Variantele infracțiunii. Varianta tip prevăzută de alin. (1) și varianta agravată prevăzută la alin. (2) au fost examinate anterior prin prisma elementelor esențiale. Varianta de la alin. (3), așa cum aceasta a fost modificată prin O.U.G. nr. 18/2016, se referă la fapta comisă de un major cu un minor cu vârsta între 15 și 18 ani, în patru ipoteze: a) Prima ipoteză este aceea în care minorul este membru de familie. Această ipoteză a avut, probabil, intenția de a lărgi sfera de aplicabilitate a variantei agravate prevăzută la alin. (4) lit. a) din textul originar al noului Cod (minorul este rudă în linie directă, frate sau soră). Constatăm însă că o astfel de lărgire este fie inutilă, fie absurdă. Este inutilă deoarece pe lângă „ascendenți, descendenți, frați și surori” (adică „rudă în linie directă, frate sau soră” din textul inițial), restul persoanelor care intră în sfera noțiunii de membru de familie, prevăzute la art. 177 lit. a) și c) se află oricum într-o poziție „recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului” și ar intra sub incidența agravantei de la lit. b). Este absurdă prin raportare la persoana soțului care face parte din categoria „membru de familie” [art. 177 lit. b)]. Conform art. 272 alin. (2) C. civ.., în anumite condiții, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători. „Legiuitorul delegat” a ignorat oare textul din Codul civil ori l-a avut în vedere ca fapt justificativ? Sau poate a dorit să „condamne la abstinență” cuplurile astfel formate? Dincolo de glumă, ipoteza inițială (minorul este rudă în linie directă, frate sau soră) era corectă și suficientă. În plus, deoarece aceasta prelua întocmai formula de la incest, era clar că în cazul unui raport sexual, acea variantă agravată a actului sexual cu un minor absoarbe incestul. Prin noua formulare, teoretic, teza absorbției dispare și, în cazul în care este vorba despre un raport sexual între rude în linie directă ori frați și surori va trebui să se rețină un concurs de infracțiuni între actul sexual cu un minor și incest, dacă nu cumva se va isca aceeași controversă ce a existat sub incidența vechiului Cod în legătură cu violul comis asupra unui membru de familie (a se vedea, V. Cioclei Curs 2013, p. 177). b) A doua ipoteză este aceea în care minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului sau acesta a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului ori de situația deosebit de vulnerabilă a acestuia, ca urmare a unui handicap psihic sau fizic ori ca urmare a unei situații de dependență. Apreciez că „situația deosebit de vulnerabilă” a minorului, „ca urmare a unui handicap psihic sau fizic ori ca urmare a unei situații de dependență” corespunde circumstanței agravante prevăzută de art. 77 lit. e) C. pen.. și putea fi foarte bine suplinită de aceasta. Restul împrejurărilor prevăzute la această ipoteză sunt redundante, ele putând fi rezumate la formula din vechiul text al alin. (3), care făcea referire la situația în care majorul „a abuzat de autoritatea ori influența sa asupra victimei”. c) A treia ipoteză se referă la împrejurarea în care fapta a pus în pericol viața minorului. Am explicat mai sus, la examinarea precedentului legislativ, rațiunile pentru care legiuitorul nu a mai preluat din vechiul Cod, printre altele, varianta agravată care se referea la producerea unei vătămări corporale (vătămarea corporală gravă sub incidența vechiul Cod) și am arătat că, dacă se produce totuși una dintre consecințele art. 194 C. pen.., sunt aplicabile dispozițiile concursului de infracțiuni între actul sexual cu un minor și vătămarea corporală. Introducerea ca ipoteză a variantei agravate doar a unei singure consecințe de la vătămarea corporală duce la o situație absurdă: dacă actul sexual a pus în pericol viața minorului se va reține act sexual cu un minor în varianta agravată; dacă se produce orice altă consecință de la vătămarea corporală (o infirmitate, de pildă), se va reține un concurs de infracțiuni!!! d) A patra ipoteză, care se referă la împrejurarea în care fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice, este preluată ca atare din textul anterior, de la alin. (4) lit. c). Această ipoteză a fost analizată și în cazul infracțiunii de viol, unde am făcut trimitere la dispozițiile Legii nr. 196/2003, republicată cu ultimele modificări (M.Of. nr. 198 din 20 martie 2014). În cazul minorului, teoretic, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 374 C. pen.. (pornografia infantilă), care, la alin. (4) definește noțiunea de materiale pornografice cu minori. Am spus teoretic, deoarece textul citat lămurește doar noțiunea de pornografie cu minori, lăsând nelămurită noțiunea de materiale. Pentru această noțiune trebuie să ne raportăm, ca și în cazul variantei agravate de la viol, tot la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 196/2003, care enumeră materialele cu caracter obscen: „obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicații, filme, înregistrări video și audio, spoturi publicitare, programe și aplicații informatice, piese muzicale, precum și orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală”. Cum am afirmat și în cazul variantei agravate de la viol, și în acest caz, teoretic, pentru reținerea agravantei trebuie să se demonstreze doar existența scopului, nu și realizarea acestuia. Practic, însă, pentru dovedirea scopului este necesar ca actul sexual să fi fost fixat pe un suport oarecare (înregistrat) sau să fi existat, cel puțin, condițiile tehnice necesare unei astfel de fixări, în momentul realizării actului sexual cu minorul. În practică, sub incidența vechiului Cod penal s-a stabilit că această variantă agravată a actului sexual cu un minor nu este absorbită în infracțiunea de pornografie infantilă prin sisteme informatice [I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 499 din 21 februarie 2012 (www.scj.ro)]. Deși, în prezent, incriminarea din legea specială se regăsește în dispozițiile art. 374 C. pen.. (pornografia infantilă), soluția și raționamentul ce a stat la baza ei rămân valabile. Varianta de la alin. (4), așa cum aceasta a fost modificată prin O.U.G. nr. 18/2016 reprezintă o variantă agravată atât în raport cu varianta tip prevăzută de alin. (1), cât și în raport cu varianta agravată prevăzută la alin. (2). Sunt reluate identic ipotezele de la alin. (3) cu o singură excepție: ipoteza de la lit. b), care este preluată doar parțial, fără a se mai reține „situația deosebit de vulnerabilă” a minorului, avându-se în vedere, probabil, că vârsta mai mică a acestuia implică în mod automat o astfel de situație. Sunt valabile și în cazul variantei agravate de la alin. (4) criticile formulate în raport cu varianta de la alin. (3). Având în vedere cele arătate apreciez că toate modificările aduse infracțiunii de act sexual cu un minor prin O.U.G. nr. 18/2016 sunt nejustificate și pot genera confuzie. [ Mai mult... ]

Art. 221 Coruperea sexuală a minorilor

3. Variantele infracțiunii. La alin. (2) este prevăzută o variantă agravată, în raport cu varianta tip, care cuprinde patru ipoteze. În prima ipoteză, de la alin. (2) lit. a), este vorba despre minorul rudă în linie directă, frate sau soră cu subiectul activ al infracțiunii. Se poate observa că subiectul pasiv coincide cu cel al unei variante agravate de la viol. Cum în cazul coruperii sexuale este vorba despre acte de natură sexuală, este exclusă ipoteza raportului sexual și, ca atare, nu se pune problema incestului. Față de infracțiunea anterioară (actul sexual cu un minor), unde am văzut că această ipoteză a fost înlocuită, prin O.U.G. nr. 18/2016, cu sintagma „membru de familie”, în acest caz nu s-a operat aceeași modificare. Dacă este o logică în această opțiune a „legiuitorului delegat” mărturisesc: ea „îmi scapă”. În a doua ipoteză, de la alin. (2) lit. b), minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului. Această ipoteză se regăsește și la infracțiunea de viol și sunt valabile explicațiile date anterior. Cea de-a treia ipoteză, de la alin. (2) lit. c), se referă la fapta comisă în scopul producerii de materiale pornografice. Această ipoteză coincide cu una din variantele agravate din vechea reglementare [art. 202 alin. (21) C. pen. din 1969] și reprezintă de asemenea variantă agravată, atât în cazul violului, cât și în cazul actului sexual cu un minor. Cea de-a patra ipoteză, de la alin. (2) lit. d), care se referă la împrejurarea în care fapta a pus în pericol viața minorului, a fost introdusă prin art. I pct. 9 din O.U.G. nr. 18/2016. Introducerea unei astfel de ipoteze este inutilă și generatoare de confuzii din aceleași motive pe care le-am indicat în cazul aceleiași ipoteze de la infracțiunea de act sexual cu un minor. La alin. (3) legiuitorul a prevăzut o primă variantă specială care se referă la actul sexual de orice natură săvârșit de un major în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Subiectul activ al acestei variante nu poate fi decât o persoană majoră. Este de observat apoi că, în acest caz, elementul material este dat de o combinație dintre cel de la viol (act sexual) și cel de la agresiunea sexuală (act de natură sexuală). Rezultă că, în această variantă, legiuitorul a înțeles să se refere la toată gama de acte pe care cele două noțiuni o presupun: raport sexual, act sexual oral sau anal, orice alt act de penetrare vaginală sau anală, precum și orice alt act de natură sexuală. Este normal să fie așa, deoarece oricare din aceste acte, fără distincție, realizate în prezența unui minor imatur, poate avea consecințe nocive asupra acestuia. Condiția atașată elementului material este ca actul sexual de orice natură să se comită în prezența minorului care nu a împlinit 13 ani. La alin. (4) este prevăzută o a doua variantă specială, care împrumută unele elemente de la infracțiuni prevăzute anterior în Legea nr. 196/2003 privind prevenirea și combaterea pornografiei (art. 10 și 11). Există două modalități ale elementului material în acest caz: determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum și punerea la dispoziția acestuia de materiale cu caracter pornografic. Ambele modalități reprezintă, în esență, punerea în contact a minorului imatur cu aspecte legate de viața sexuală, aspecte care, ținând cont de vârsta minorului, sunt nocive pentru dezvoltarea generală și, implicit, pentru libertatea sexuală a acestuia.

[ Mai mult... ]

Art. 222 Racolarea minorilor în scopuri sexuale

2. Conținutul infracțiunii. Subiectul activ al infracțiunii este o persoană majoră, iar subiectul pasiv, ca și la coruperea sexuală, este minorul care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Elementul material constă în acțiunea de a propune minorului o întâlnire. Propunerea poate fi făcută direct sau prin mijloace de transmitere la distanță. Ținta art. 23 din Convenția menționată, care a inspirat textul de lege analizat, o reprezintă racolarea prin intermediul tehnologiilor de comunicare și informare, mai exact prin internet și, în special, prin rețelele de socializare, care au devenit o armă redutabilă în mâna pedofililor. Textul incriminator din noul Cod penal, pe bună dreptate, a lăsat deschisă posibilitatea incriminării și a altor tipuri de racolare, inclusiv cea directă, deoarece și acestea fac parte din realitate. Sunt de notorietate cazurile în care victimele minore sunt pândite și apoi racolate din preajma școlilor, a locurilor de joacă sau a altor locuri pe care le frecventează (a se vedea cazul copiilor străzii). Având în vedere realitatea actuală a fenomenului autohton legat de abuzurile sexuale împotriva minorilor, lăsarea în afara cadrului sancționator a unor astfel de ipoteze ar fi fost o eroare. Latura obiectivă a infracțiunii este întregită de o condiție atașată elementului material, condiție ce se referă la scopul întâlnirii. Concret, întâlnirea trebuie să aibă ca scop fie comiterea unuia dintre actele sexuale sau alte acte de penetrare la care se referă art. 220 C. pen.., fie comiterea unui act de natură sexuală, la care se referă art. 221 C. pen.. În acest caz termenul scop indică, în primul rând, o finalitate obiectivă, o completare a conduitei infracționale. Altfel spus, mesajul prin care se transmite propunerea trebuie să conțină, explicit sau implicit, finalitatea întâlnirii. Sigur că, în același timp, scopul menționat are și o dimensiune subiectivă, desemnând rezultatul prefigurat de infractor, dar acesta nu are semnificație asupra existenței infracțiunii din punct de vedere subiectiv. Nu suntem într-una din ipotezele în care scopul are rolul de a califica intenția. Fapta poate fi comisă atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă (este suficient ca făptuitorul să accepte punerea în pericol a libertății sexuale a minorului). În acord cu cele menționate, fapta se consumă în momentul realizării elementului material, adică în momentul în care se face minorului propunerea de întâlnire în scopul de a realiza activitățile sexuale precizate în textul de lege. Nu numai că nu este necesar ca activitățile respective să se realizeze, dar nu este necesar nici măcar ca întâlnirea să aibă loc. În aceste condiții observăm că racolarea minorilor are și rolul de a suplini, parțial (pentru anumite situații), lipsa incriminării tentativei în cazul actului sexual cu un minor și coruperii sexuale a minorilor. Din această perspectivă apreciez că, în cazul unei racolări reușite, urmată de un act sexual cu minorul sau de un act de corupere sexuală a minorului, fapta de racolare va fi absorbită, după caz, într-una din cele două infracțiuni mai grave.

[ Mai mult... ]

Art. 223 Hărțuirea sexuală

2. Conținutul infracțiunii. Subiecții infracțiunii sunt indirect circumstanțiați, prin condiția atașată elementului material, respectiv ca fapta să se comită în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare. Între subiecții infracțiunii este necesar să existe deci o formă de colegialitate, de conlucrare, în cadrul unor relații din cele menționate. Spre deosebire de vechea reglementare, între subiecți nu este necesară existența unui raport de autoritate sau influență conferit de funcția îndeplinită. Dacă un astfel de raport există și dacă sunt întrunite celelalte condiții necesare, fapta ar putea fi încadrată în dispozițiile art. 299 C. pen.. La hărțuirea sexuală, subiecții se află pe poziții de egalitate, sau, chiar dacă aceste poziții diferă, subiectul activ nu se află într-o situație de autoritate ori de superioritate asupra victimei, situație de care profită sau se prevalează, cum se întâmplă în cazul variantei atenuate de la folosirea abuzivă a funcției în scop sexual, prevăzută de art. 299 alin. (2) C. pen.. Elementul material al infracțiunii se realizează printr-o acțiune cu caracter repetitiv, respectiv: pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală. Așa cum se preciza și în Expunerea de motive, în pasajul citat anterior, elementul material indică faptul că hărțuirea sexuală este o infracțiune de obicei. În cazul acestui tip de faptă penală, „legea cere ca manifestarea externă să se fi repetat de mai multe ori, pentru a se ajunge la consumarea infracțiunii” (V. Dongoroz I, p. 252). În doctrină se subliniază, de regulă, că în cazul infracțiunilor de obicei este necesar ca fapta să se repete de „un număr de ori din care să rezulte obișnuința, îndeletnicirea făptuitorului” (Instituții 2003, p. 121; în același sens Explicații I, ed. a II-a, 2003, p. 126). Practica s-a exprimat, de regulă, în aceiași termeni (a se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, decizia nr. 74/1976, în Repertoriu…1976-1980, p. 398). Fără a preciza exact numărul de acte de care este nevoie, acest punct de vedere lasă să se înțeleagă că ar fi necesare mai mult de două fapte pentru conturarea infracțiunii. Consider că această opinie era specifică acelor infracțiuni de obicei care marcau o anumită activitate profesională (exercitarea fără drept a unei profesii etc.) sau o anumită îndeletnicire (cerșetorie, prostituție etc.). O astfel de abordare nu este valabilă în cazul hărțuirii, unde nu este vorba despre vreo îndeletnicire, ci, pur și simplu, despre repetarea unei conduite care afectează libertatea sexuală a persoanei, în primul rând, dar și libertatea morală (psihică) a acesteia, în general. Drept urmare, în acest caz, apreciez că pentru realizarea infracțiunii un al doilea act de pretindere este suficient. Dincolo de caracterul repetat, elementul material este dublu condiționat. Pe de o parte, este necesar ca pretinderea să aibă ca obiect favoruri de natură sexuală. Aceasta presupune ca victima să aibă o atitudine tolerantă față de actul sexual de orice natură pretins. Noțiunea de act sexual de orice natură are o sferă foarte largă de cuprindere și ea a fost explicată anterior (a se vedea comentariul art. 221, pct. 3). Pe de altă parte, este necesar ca pretinderea să aibă loc în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare. Relațiile de muncă sunt toate acele relații reglementate în baza unui contract de muncă sau în baza altor raporturi juridice, care presupun prestarea unei activități, într-un cadru colectiv, organizat, în schimbul unei compensații financiare. Relații similare celor de muncă pot fi orice alte relații care presupun colaborarea unui colectiv de persoane într-o anumită activitate, cum ar fi, spre exemplu, relațiile de colegialitate în cadrul unei structuri universitare (grupă, serie, an de studiu), sau relațiile de conlucrare în cadrul unor structuri de voluntariat (ONG-uri) etc. Urmarea imediată a infracțiunii constă într-un dublu rezultat, cu caracter alternativ: victima a fost intimidată sau victima a fost pusă într-o situație umilitoare. Intimidat înseamnă speriat, încurcat, cuprins de teamă, de rușine etc. Noțiunea este largă, dar, tocmai prin aceasta, aptă să descrie una dintre consecințele pe care le poate avea hărțuirea sexuală. Situația umilitoare este acea stare în care persoana se simte înjosită, jignită, ofensată, altfel spus, lezată în sentimentele de onoare sau demnitate. Este suficient ca una dintre cele două consecințe să se producă, dar în cazul, destul de probabil, în care ambele rezultate se produc, infracțiunea nu își pierde caracterul unitar. Vinovăția este cerută în forma intenției, directă sau indirectă. Existența intenției presupune ca autorul faptei să urmărească sau doar să accepte lezarea libertății sexuale a persoanei, prin crearea unei stări de intimidare sau de umilire. Fiind o faptă legată nu numai de atribute esențiale ale persoanei, precum libertatea, onoarea, demnitatea, dar și de aspecte intime ale vieții acesteia, legiuitorul, spre deosebire de incriminarea anterioară, a prevăzut, în alineatul final, că în cazul hărțuirii sexuale, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

[ Mai mult... ]

Capitolul IX Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private

Art. 224 Violarea de domiciliu

;
loading ...