Universul Juridic nr. 5/2016

Evoluția constituționalismului în România (II)
de Tudorel Toader

25 mai 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Perioada 1992-2003

1.1. Reglementare constituțională. Atribuțiile și efectele deciziilor

Constituția din 1991 a consacrat în România modelul european de control al constituționalității legilor, fiind instituită Curtea Constituțională ca autoritate independentă de orice altă autoritate publică, cu rolul de a garanta supremația Constituției. Legiuitorul constituant român nu a avut aici de continuat o tradiție, pentru că la acel moment nu se putea vorbi despre o tradiție a controlului de constituționalitate în România, ci de încercări precedente, remarcabile, de altfel, de preluare a unor modele de control de constituționalitate, cu o existență însă vremelnică și o funcționare sporadică. Astfel, după o scurtă perioadă de timp, mai precis din 1912 până în 1923, când a funcționat (doar cu câteva exemple ce pot fi date în acest sens) modelul american de control de constituționalitate, impus pe cale pretoriană, a fost consacrat controlul de constituționalitate exercitat de Înalta Curte de Casație și Justiție, instituționalizat prin Constituția din 1923(1) și menținut de Constituția din 1938. După al Doilea Război Mondial, nu a mai existat un control al constituționalității legilor (Constituțiile din 1948 și, respectiv, din 1952). Chiar dacă în Constituția din 1965 se prevedea că Marea Adunare Națională "exercita controlul general al aplicării Constituției. Numai Marea Adunare Națională hotărăște asupra constituționalității legilor"(2), nu exista în mod real un asemenea control.

Ca urmare, în Adunarea Constituantă s-au discutat diverse opțiuni: modelul european, cel american și chiar vechiul sistem comunist de autocontrol, dar în paralel cu controlul exterior al constituționalității legilor(3) . În esență, temele dezbaterii au fost clasica problematică a supremației Parlamentului, ce caracterizează, în general, instituirea controlului de constituționalitate(4) , și cele - în esență - două variante de control de constituționalitate - difuz sau concentrat -, respectiv două tipuri de instanțe care să înfăptuiască acest control - specializate ale jurisdicțiilor comune sau speciale, distincte de acestea. Opțiunea legiuitorului constituant român a fost, în cele din urmă, pentru modelul european de control de constituționalitate, prin intermediul unei curți unice, speciale, specializate, opțiune în acord cu evoluțiile existente la nivel european la momentul adoptării Constituției din 1991. De altfel, între cele două războaie mondiale și mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial, tot mai multe state s-au orientat către modelul european de control de constituționalitate(5) . De exemplu, după 1990, țările din Europa Centrală și de Est - cu excepția Estoniei - au optat pentru acest model. Modelul european, preferat de constituantul român pe bună dreptate, "evită interpretările divergente ce pot apărea între tribunale (cazul controlului difuz de tip american), oferind imediat soluția unică a problemei de constituționalitate. Procesul ce se poartă în fața Curților se referă exclusiv la constituționalitatea unei legi, iar hotărârea pronunțată are efecte erga omnes, deci nu numai pentru părțile în litigiu"(6) . Comentând acest moment istoric, Lucian Mihai, fost președinte al Curții Constituționale, sublinia că, "până la Constituția din anul 1991, nu a existat niciodată o asemenea autoritate publică în istoria constituțională a României. Parlament, Președinte al țării, Guvern, Curte Supremă de Justiție, Curte de Conturi au mai existat în România, dar Curte Constituțională niciodată mai înainte de iunie 1992, când actuala Curte Constituțională și-a început activitatea în baza Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea sa", acesta fiind "unul dintre motivele principale pentru care înființarea Curții Constituționale a fost contestată"; "a prevalat însă necesitatea alinierii la modelul european, știut fiind că, în prezent, în cea mai mare parte a țărilor europene (dar și în alte continente) funcționează o autoritate distinctă de jurisdicție constituțională, intitulată, cel mai adesea, Curte Constituțională sau Tribunal Constituțional"(7) .

Constituția din 1991 a stabilit expres și limitativ atribuțiile Curții Constituționale în art. 144, respectiv: controlul constituționalității legilor înainte de promulgare, controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului, soluționarea excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și ordonanțelor, atribuțiile de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui și de a confirma rezultatele sufragiului, de a constata existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și de a comunica cele constatate Parlamentului și Guvernului, de a da aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României, de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și de a confirma rezultatele acestuia, de a verifica îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni, de a hotărî asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.

Cât privește actele acestei Curți, art. 145 din Constituția din 1991 stabilea că: " (1) În cazurile de neconstituționalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) și b), legea sau regulamentul se trimite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeași formă, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecția de neconstituționalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie. (2) Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României".

Sub aspectul influențelor în ceea ce privește denumirea și competențele noii instituții, au fost combinate modelul francez și cel italian, "ceea ce a dus la constituirea unei puternice autorități publice de control al constituționalității legilor"(8) . Această autoritate era însă știrbită de modul în care au fost inițial reglementate efectele deciziilor Curții Constituționale, în sensul conservării unei preeminențe a Parlamentului, prin posibilitatea acestuia de a infirma în condiții determinate prin textul constituțional deciziile pronunțate de Curte în control a priori. Constantin Doldur exprima opinia că "limitarea atribuțiilor Curții Constituționale prin însăși Legea fundamentală, ca și o anumită reticență în reglementarea efectelor deciziilor pronunțate de Curte și-au avut izvorul în neîncrederea cu care Adunarea Constituantă a primit ideea nouă a înființării Curții Constituționale, precum și în concepția atât de înrădăcinată, de altfel nu numai la noi, că în materie de legiferare reprezentanții aleși ai națiunii trebuie să aibă întotdeauna ultimul cuvânt. În dezbaterile Adunării Constituante a fost exprimată în mod clar temerea față de "un organ discreționar, care poate să cenzureze Parlamentul fără nicio posibilitate de control sau de contestație"(9) .

Curtea Constituțională a României a luat ființă la 6 iunie 1992, în temeiul art. 140-145 din Constituție.

1.2. Reglementare infraconstituțională. Aspecte de ordin procedural

Normele constituționale de referință referitoare la Curtea Constituțională au fost detaliate într-o lege organică, fiind adoptată astfel Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale(10) . Comisia de redactare a legii organice a Curții "nu a preluat modelul legii unei anumite țări, a consultat legile de organizare și funcționare ale țărilor europene și chiar ale altor țări democrate de peste ocean, s-a inspirat din ele, adaptându-le realităților noastre social-economice și juridice. Au fost folosite modelele italian, portughez, spaniol, francez și german îndeosebi"(11) .

Majoritatea dispozițiilor acestei legi, în varianta inițială, au fost păstrate și în reglementarea actuală (reguli de competență, organizarea și desfășurarea activității Curții, raporturile cu diverși parteneri de dialog, statutul judecătorilor Curții), cu o excepție notabilă, și anume în privința procedurii de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate, care cuprindea două grade de jurisdicție. Astfel, excepția de neconstituționalitate se soluționa de către un complet de trei judecători în prima instanță și, în cazul în care decizia era atacată cu recurs, de către un complet de cinci judecători, alții decât cei ce au format primul complet de judecată. Cu privire la această soluție, Mihai Constantinescu, fost judecător al Curții Constituționale, arăta că, "în afară de faptul că nu se încadra strict în prevederile art. 140 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora Curtea este alcătuită din nouă judecători, a generat și numeroase neajunsuri de ordin funcțional. Astfel, trei judecători în recurs puteau impune soluția, deși ceilalți doi, ca și judecători ai primului complet, deci cinci judecători în total, erau de o opinie contrară. Soluționarea excepției în primă instanță și în recurs ducea la o nejustificată prelungire a procedurii și îngreunare a activității - citații, decizii și rapoarte pentru fiecare complet de judecată -, cât și creșterea cheltuielilor de deplasare și reprezentare ale părților"(12). De altfel, această problemă fusese sesizată încă din primii ani de funcționare ai Curții, Vasile Gionea propunând într-unul dintre studiile sale ca "în toate cazurile judecățile să aibă loc în plen, și nu în două faze. Hotărârile vor fi astfel definitive și executorii. Judecarea litigiilor în doua faze duce la diminuarea autorității Curții"(13).

*Articol extras din Revista de drept constitutional nr. 1/2015.

(1) Potrivit art. 103 alin. (1) din Constituția României din 1923: "Numai Curtea de Casație în Secțiuni Unite are dreptul de a judeca constituționalitatea legilor și a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituției. Judecata asupra neconstituționalității legilor se mărginește numai la cazul judecat".

(2) Art. 43 pct. 15.

(3) I. Vida, Curtea Constituțională a României. Justiția politicului sau politica justiției, Ed. Monitorul Oficial, București, 2011, p. 18.

(4) A se vedea, pentru concluzii de drept comparat, M. Tushnet, op. cit., pp. 40-69.

(5) S. Dürr, Comparative Overview of European Systems of Constitutional Justice, vol. 5, nr. 2/2011, p. 159, disponibil pe www.icl-journal.com.

(6) D. Rousseau, La justice constitutionnelle en Europe, Montchrestien, Paris, 1992, pp. 22-23.

(7) M. Lucian, La început de drum, în "Buletinul Curții Constituționale" nr. 1/1999, p. 1, disponibil pe www.ccr.ro.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
loading ...