OPINIE SEPARATĂ

Soluția de admitere a excepției de neconstituționalitate ce face obiectul prezentei cauze este corectă, întrucât dispozițiile art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, sunt neconstituționale.

Spre deosebire însă de opinia majorității Curții Constituționale, considerăm că temeiul admiterii excepției de neconstituționalitate nu rezidă în încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2), privind neretroactivitatea legii, ale art. 125, privind înfăptuirea justiției sau ale art. 128, privind folosirea căilor de atac, după cum nici principiul constituțional al separației puterilor în stat nu a fost încălcat. Argumentarea acestei poziții este cuprinsă în considerentele de sub pct. I de mai jos.

După părerea noastră, în lumina dispozițiilor art. 11 [conform cărora "(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."] și a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție (conform cărora "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale."), prevederile art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, contravin dispozițiilor art. 6 paragraful 1 fraza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dispoziții interpretate în concordanță cu preambulul acestei convenții. Argumentarea acestei opinii este cuprinsă în considerentele de sub pct. II de mai jos.

I. Prevederile art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, reglementează dreptul direcțiilor generale pentru muncă și protecție socială ca - atunci când sunt sesizate sau din oficiu - să procedeze la "revizuirea" hotărârilor emise de comisiile speciale înființate prin prevederile art. 8 din acest act normativ, în redactarea pe care aceste prevederi au avut-o anterior modificării Decretului-lege nr. 118/1990 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/1997 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 14 iulie 1997), astfel cum această ordonanță de urgență a fost aprobată prin Legea nr. 55/1998 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 9 martie 1998). Prin aceste din urmă acte normative activitatea comisiilor speciale a încetat, iar atribuțiile lor au fost preluate de alte organisme (în principal, de direcțiile generale de muncă și protecție socială).

Hotărârile emise de comisiile speciale erau supuse controlului judecătoresc în condițiile art. 9 alin. (3) și (4) din Decretul-lege nr. 118/1990, text care, în redactarea existentă la 3 septembrie 1996, când acest act normativ a fost republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209, avea următorul conținut:

"

Împotriva hotărârii [comisiei speciale] persoana interesată sau direcțiile de muncă și protecție socială pot face contestație la tribunalul județean sau al municipiului București în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii către aceștia.

Hotărârea tribunalului este definitivă." Rezultă așadar că procedura reglementată pentru recunoașterea drepturilor beneficiarilor prevăzuți de Decretul-lege nr. 118/1990 includea și posibilitatea parcurgerii unei etape judecătorești.

După modificările dispuse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/1997, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 55/1998, procedura de recunoaștere a drepturilor beneficiarilor și-a păstrat această caracteristică, deși activitatea comisiilor speciale a fost înlocuită cu cea a direcțiilor generale de muncă și protecție socială.

De aceea se poate considera că nu există deosebiri de esență între procedura existentă anterior Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 41/1997, astfel cum aceasta a fost aprobată prin Legea nr. 55/1998, și procedura introdusă prin aceste noi acte normative.

Mai mult decât atât, procedura de "revizuire" instituită prin dispozițiile art. 13 din Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, include - și ea - posibilitatea parcurgerii unei etape judecătorești, fiindcă, pentru ipoteza când direcția generală de muncă și protecție socială emite o decizie de revizuire a unei hotărâri emise de fostele comisii speciale, alin. (3) al art. 13 prevede: "Împotriva deciziei de revizuire emise în condițiile alin. (1) și (2) persoana interesată poate introduce contestație, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990."

Din cele de mai sus rezultă următoarele patru consecințe, sub aspectul temeiurilor de neconstituționalitate reținute prin considerentele deciziei la care se referă prezenta opinie separată:

a) Astfel, din cele de mai sus rezultă că prin dispozițiile art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, nu este înfrânt principiul constituțional al separației puterilor în stat, fiindcă atunci când, prin ipoteză, "revizuirea" ar avea ca obiect drepturi recunoscute de fostele comisii speciale și confirmate prin hotărâre a tribunalului, cel mai adesea această "revizuire" nu se produce prin decizia emisă de direcția generală de muncă și protecție socială, ci prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990. Această consecință rămâne, desigur, valabilă și în eventualitatea în care persoanele interesate decid să nu își exercite dreptul de a formula contestație la instanța de judecată competentă.

b) În al doilea rând, mai rezultă că dispozițiile art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, nu înfrâng nici prevederile art. 125 din Constituție, referitoare la înfăptuirea justiției numai prin instanțele judecătorești, fiindcă alin. (3) al art. 13 deschide accesul liber în justiție, astfel încât soluția definitivă nu va fi pronunțată de puterea executivă, ci de către o instanță judecătorească. Consecința enunțată rămâne, de asemenea, valabilă și în eventualitatea în care persoanele interesate decid să nu își exercite dreptul de a formula contestație la instanța de judecată competentă.

c) Tot astfel mai rezultă că dispozițiile legale menționate nu sunt contrare nici prevederilor constituționale ale art. 128 ("Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii."), întrucât procedura de "revizuire" a cărei constituționalitate face obiectul controlului acestei Curți permite, "în condițiile legii", exercitarea căii de atac a contestației (prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990) împotriva hotărârii fostei comisii speciale sau, după caz, împotriva hotărârii tribunalului de respingere a contestației la hotărârea fostei comisii speciale; în plus, hotărârea prin care instanța judecătorească se pronunță asupra acestei contestații este supusă, ea însăși, căilor legale de atac.

d) În sfârșit, rezultă că dispozițiile art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, nu au caracter retroactiv - interzis prin prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție -, deoarece legiuitorul (în limitele puterilor ce îi sunt conferite prin prevederile constituționale ale art. 128, referitoare la folosirea căilor de atac) a instituit posibilitatea "revizuirii" hotărârilor emise anterior adoptării Legii nr. 55/1998 (prin care a fost aprobată și modificată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/1997). O asemenea "revizuire" are ca obiect, prin natura lucrurilor, raporturi juridice "soluționate" prin acte jurisdicționale anterioare, ceea ce însă nu constituie retroactivitate a normelor juridice care instituie această cale de atac. În realitate, aceste norme juridice dispun "numai pentru viitor" - astfel cum statuează art. 15 alin. (2) din Constituție -, întrucât simpla existență a reglementării unei asemenea căi de atac a "revizuirii" nu desființează, de plano, valabilitatea procedurilor desfășurate conform reglementărilor anterioare și, deci, nu se dispune pentru trecut.

II. Astfel cum am subliniat în preambulul acestei opinii separate, considerăm totuși că prevederile art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, sunt neconstituționale, întrucât, în lumina dispozițiilor art. 11 și ale art. 20 alin. (2) din Constituție, acestea contravin dispozițiilor art. 6 paragraful 1 fraza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]".

În aplicarea acestor dispoziții Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată în cazul "Brumărescu contra României", 1999, a statuat: "61. Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului convenției, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care susține, între altele, că soluția definitivă a oricărui litigiu nu trebuie repusă în cauză.

62. În speță, Curtea observă că în perioada în care au avut loc evenimentele procurorul general al României - care nu era parte la procedură - dispunea, în virtutea art. 330 din Codul de procedură civilă, de autoritatea de a ataca o hotărâre definitivă printr-un recurs în anulare. Curtea observă că, în exercițiul autorității sale, procurorului general nu i se impunea nici un termen, astfel că hotărârile puteau fi repuse în cauză la nesfârșit.

Curtea subliniază că, admițând recursul în anulare introdus în virtutea autorității mai sus menționate, Curtea Supremă de Justiție a înlăturat efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curții Supreme de Justiție, la o hotărâre judecătorească "irevocabilă", dobândind deci autoritatea lucrului judecat și fiind, în plus, executată.

Aplicând în acest mod dispozițiile art. 330 mai sus citat, Curtea Supremă de Justiție a încălcat principiul securității raporturilor juridice. În speță, și în virtutea acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din convenție a fost ignorat.

A existat deci o încălcare a articolului mai sus menționat."

În opinia noastră, aceste considerente ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt pe deplin aplicabile și în privința prevederilor art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat. Într-adevăr, și în ipoteza reglementată prin aceste prevederi legale există un act jurisdicțional care a recunoscut definitiv și irevocabil anumite drepturi în folosul unor beneficiari prevăzuți de lege. Principiul securității raporturilor juridice pune la adăpost acești beneficiari de posibilitatea înlăturării efectelor actelor jurisdicționale anterior pronunțate. Cu toate acestea, prevederile art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 permit ca, fără nici o limitare în timp, aceste efecte să poată fi înlăturate prin intermediul unei căi speciale de atac, intitulată "revizuire", ceea ce contravine principiului securității raporturilor juridice și, deci, conceptului de "proces echitabil" impus de dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dispoziții coroborate cu cele din preambulul convenției.

Simpla instituire a unei căi speciale de atac, având ca obiect o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, nu este, prin sine însăși, neconstituțională; dar absența unui termen limită, având o durată rezonabilă, termen înăuntrul căruia să poată fi exercitată calea specială de atac, face ca această procedură jurisdicțională să nu mai corespundă exigențelor principiului securității raporturilor juridice, ca element component al "procesului echitabil" prevăzut de dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dispoziții coroborate cu cele din preambulul convenției, în condițiile în care, prin mecanismul art. 11 și ale art. 20 alin. (2) din Constituție, aceste exigențe îi sunt opozabile și legiuitorului român.

Acesta este un fragment din Decizia nr. 55/2000 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Pot fi de interes:

Decizie 55/2000:
C U R T E A,
C U R T E A,
C U R T E A
În numele legii
D E C I D E:
OPINIE SEPARATĂ
;
se încarcă...