Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 55/2000 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat

Modificări (...)

Text publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 366 din 07 august 2000.

În vigoare de la 07 august 2000

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  
Lucian Mihai - președinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Paula C. Pantea - procuror
Doina Suliman - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, excepție ridicată de Laurențiu Dumitrescu, Ifrim Bălescu, Vasile Buhoiu, Ion Sarion, Diogene Dumitrescu, Mihai Cozma și Gheorghe Popescu în Dosarul nr. 4.194/1999 al Curții de Apel Ploiești - Secția de contencios administrativ și comercial.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 7 martie 2000 și au fost consemnate în încheirea din aceeași dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la 14 martie 2000 și apoi la 21 martie 2000 și la 22 martie 2000.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Curtea de Apel Ploiești - Secția de contencios administrativ și comercial, prin Încheierea din 23 noiembrie 1999, pronunțată în Dosarul nr. 4.194/1999, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, modificat și completat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/1997, aprobată și modificată prin Legea nr. 55/1998. Excepția a fost ridicată de Laurențiu Dumitrescu, Ifrim Bălescu, Vasile Buhoiu, Ion Sarion, Diogene Dumitrescu, Mihai Cozma și Gheorghe Popescu în Dosarul nr. 4.194/1999 cu ocazia judecării acțiunii formulate împotriva Direcției generale de muncă și protecție socială, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, pentru anularea deciziilor de revizuire a drepturilor acordate în baza dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile legale criticate au caracter retroactiv, înfrângând astfel principiul neretroactivității legii, consfințit prin art. 15 alin. (2) din Constituție. Potrivit art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, direcțiile generale de muncă și protecție socială pot revizui, la sesizare sau din proprie inițiativă, drepturile stabilite prin hotărâri definitive ale comisiilor pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, emise anterior datei de 14 iulie 1997.

Exprimându-și opinia, instanța de judecată apreciază că excepția este întemeiată, deoarece dispozițiile legale criticate "încalcă principiul neretroactivității legii civile, așa cum acesta este definit prin art. 15 alin. (2) din Constituție, în sensul că «dă dreptul să se revină asupra unor situații sau drepturi stabilite definitiv sub imperiul legii în vigoare, la data emiterii deciziilor de către comisie.»"

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și putea exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul său de vedere, apreciază că excepția de neconstituționalitate este nefondată, susținând că, deși în textul de lege criticat se folosește termenul "revizuire", în realitate legiuitorul a avut în vedere termenul "revocare". "Astfel, se dă posibilitatea unui organ administrativ de a reveni asupra propriilor acte, emise însă cu nerespectarea prevederilor legale, în concordanță cu principiul revocabilității actelor administrative. Acest principiu apare ca un efect firesc al trăsăturilor administrației publice care trebuie să dea dovadă de elasticitate și nu de birocratizare în activitatea pe care o desfășoară." De asemenea, se arată că, deoarece nu se poate "invoca principiul neretroactivității legii pentru păstrarea unor drepturi dobândite cu încălcarea dispozițiilor legale, în sistemul românesc actual, s-a admis în mod constant, principiul revocabilității actelor administrative, sub condiția existenței posibilității acțiunii în contencios administrativ, condiție realizată prin alin. (3) al art. 13 din Decretul-lege nr. 118/1990".

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituție și art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, decret-lege republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 18 martie 1998, în temeiul art. III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 14 iulie 1997, aprobată și modificată prin Legea nr. 55/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 9 martie 1998, dându-se textelor o nouă numerotare.

Dispozițiile legale criticate au în prezent următoarea redactare:

"

(1) Direcțiile generale de muncă și protecție socială, atunci când sunt sesizate sau din proprie inițiativă, vor verifica legalitatea drepturilor acordate beneficiarilor prezentului decret-lege până la data publicării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 41/1997 în Monitorul Oficial al României.

(2) În cazul în care se constată încălcări ale prevederilor legale, se va emite decizie de revizuire."

Conform alin. (3) al aceluiași articol, "Împotriva deciziei de revizuire emise în condițiile alin. (1) și (2) persoana interesată poate introduce contestație, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990".

Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea constată că aceste texte de lege au rezultat în urma modificării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 41/1997 prin Legea nr. 55/1998.

Textul art. 141, introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/1997, devenit după renumerotare art. 13, avea următoarea formulare: "Direcțiile de muncă și protecție socială, prin oficiile juridice proprii, sunt obligate ca, atunci când sunt sesizate sau din proprie inițiativă, să verifice drepturile acordate, până la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 41/1997, beneficiarilor Decretului-lege nr. 118/1990."

Inițial Decretul-lege nr. 118/1990 a prevăzut constituirea unor comisii speciale pentru aplicarea prevederilor sale. Această reglementare a fost menținută și după modificările ulterioare. Astfel, decretul-lege, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 3 septembrie 1996, prevedea la art. 8 alin. (1) și (2) și la art. 9 alin. (3) și (4):

- Art. 8:

"

(1) Pentru stabilirea situațiilor prevăzute la art. 1 se înființează în fiecare județ și în municipiul București câte o comisie alcătuită din președinte și cel mult 6 membri.

(2) Președintele trebuie să fie jurist. Din comisie fac parte 2 reprezentanți ai direcțiilor de muncă și protecție socială și cel mult 4 reprezentanți ai Asociației Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Dictaturii din România.";

- Art. 9:

"

(3) Împotriva hotărârii (comisiei) persoana interesată sau direcțiile de muncă și protecție socială pot face contestație la tribunalul județean sau al municipiului București în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii către aceștia.

(4) Hotărârea tribunalului este definitivă." Activitatea comisiilor special constituite a încetat însă după modificarea și completarea Decretului-lege nr. 118/1990 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/1997, aprobată și modificată prin Legea nr. 55/1998. Astfel, decretul-lege republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 18 martie 1998 dispune la art. 8 alin. (2) și (3):

"

(2) Prevederile art. 1-7 se aplică, după caz, de către conducerile unităților la care sunt încadrați cei în cauză, de către direcțiile generale de muncă și protecție socială sau de către consiliile locale, pe baza hotărârilor comisiilor pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, emise până la data de 31 iulie 1997.

(3) După data prevăzută la alin. (2), cererile pentru stabilirea drepturilor prevăzute de prezentul decret-lege se depun la direcțiile generale de muncă și protecție socială."

Rezultă din aceste texte de lege că verificarea și revizuirea prevăzute în art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, privesc exclusiv drepturi stabilite prin hotărâri ale comisiilor pentru aplicarea acestui decret-lege. Aceste hotărâri sunt acte administrative, însă au caracter jurisdicțional, datorat îndeosebi faptului că soluțiile sunt adoptate în cadrul unei activități jurisdicționale speciale.

De altfel, avându-se în vedere modul de constituire și componența comisiilor pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, rezultă că acestea nu erau organe ale administrației publice. Direcțiile generale de muncă și protecție socială, ca organe ale administrației publice, aveau, până la data de 14 iulie 1997, dreptul de a contesta la tribunale hotărârile pronunțate de comisii, în termen de 15 zile de la comunicare, precum și obligația de a aplica hotărârile respective, dacă au devenit definitive. Aceste organe ale administrației publice au dobândit doar după data de 31 iulie 1997 însărcinarea de a primi și de a soluționa în primă instanță cererile pentru acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Așadar, hotărârile de stabilire a drepturilor, emise anterior datei de 31 iulie 1997, sunt acte administrative cu caracter jurisdicțional, care nu pot fi revocate. De aceea, dispozițiile legale criticate, dispunând revizuirea drepturilor acordate prin acte emise anterior intrării în vigoare a acestor dispoziții, revizuire ce poate duce la anularea sau la modificarea drepturilor respective, au un caracter evident retroactiv, dispunând pentru trecut, și încalcă astfel prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile".

Deoarece verificarea legalității drepturilor acordate și revizuirea acestora înseamnă, practic, revizuirea unor hotărâri judecătorești, se încalcă, pe de o parte, principiul separației puterilor în stat, iar pe de altă parte, sunt înfrânte prevederile constituționale ale art. 125 privind înfăptuirea justiției, precum și ale art. 128 referitoare la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești.

Este adevărat că spiritul de justiție nu permite perpetuarea beneficiului unor drepturi obținute prin încălcarea dispozițiilor legale, dar declararea nulității sau anularea actelor prin care au fost acordate drepturile nu se poate face decât de către autoritatea competentă să stabilească, de asemenea, responsabilitățile pentru încălcarea legii, autoritate care nu poate fi alta decât autoritatea judecătorească. Altfel, s-ar afecta grav stabilitatea raporturilor juridice.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Laurențiu Dumitrescu, Ifrim Bălescu, Vasile Buhoiu, Ion Sarion, Diogene Dumitrescu, Mihai Cozma și Gheorghe Popescu în Dosarul nr. 4.194/1999 al Curții de Apel Ploiești Secția de contencios administrativ și comercial și constată că dispozițiile art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, sunt neconstituționale.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 22 martie 2000.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Doina Suliman

OPINIE SEPARATĂ

Soluția de admitere a excepției de neconstituționalitate ce face obiectul prezentei cauze este corectă, întrucât dispozițiile art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, sunt neconstituționale.

Spre deosebire însă de opinia majorității Curții Constituționale, considerăm că temeiul admiterii excepției de neconstituționalitate nu rezidă în încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2), privind neretroactivitatea legii, ale art. 125, privind înfăptuirea justiției sau ale art. 128, privind folosirea căilor de atac, după cum nici principiul constituțional al separației puterilor în stat nu a fost încălcat. Argumentarea acestei poziții este cuprinsă în considerentele de sub pct. I de mai jos.

După părerea noastră, în lumina dispozițiilor art. 11 [conform cărora "(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."] și a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție (conform cărora "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale."), prevederile art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, contravin dispozițiilor art. 6 paragraful 1 fraza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dispoziții interpretate în concordanță cu preambulul acestei convenții. Argumentarea acestei opinii este cuprinsă în considerentele de sub pct. II de mai jos.

I. Prevederile art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, reglementează dreptul direcțiilor generale pentru muncă și protecție socială ca - atunci când sunt sesizate sau din oficiu - să procedeze la "revizuirea" hotărârilor emise de comisiile speciale înființate prin prevederile art. 8 din acest act normativ, în redactarea pe care aceste prevederi au avut-o anterior modificării Decretului-lege nr. 118/1990 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/1997 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 14 iulie 1997), astfel cum această ordonanță de urgență a fost aprobată prin Legea nr. 55/1998 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 9 martie 1998). Prin aceste din urmă acte normative activitatea comisiilor speciale a încetat, iar atribuțiile lor au fost preluate de alte organisme (în principal, de direcțiile generale de muncă și protecție socială).

Hotărârile emise de comisiile speciale erau supuse controlului judecătoresc în condițiile art. 9 alin. (3) și (4) din Decretul-lege nr. 118/1990, text care, în redactarea existentă la 3 septembrie 1996, când acest act normativ a fost republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209, avea următorul conținut:

"

Împotriva hotărârii [comisiei speciale] persoana interesată sau direcțiile de muncă și protecție socială pot face contestație la tribunalul județean sau al municipiului București în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii către aceștia.

Hotărârea tribunalului este definitivă." Rezultă așadar că procedura reglementată pentru recunoașterea drepturilor beneficiarilor prevăzuți de Decretul-lege nr. 118/1990 includea și posibilitatea parcurgerii unei etape judecătorești.

După modificările dispuse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/1997, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 55/1998, procedura de recunoaștere a drepturilor beneficiarilor și-a păstrat această caracteristică, deși activitatea comisiilor speciale a fost înlocuită cu cea a direcțiilor generale de muncă și protecție socială.

De aceea se poate considera că nu există deosebiri de esență între procedura existentă anterior Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 41/1997, astfel cum aceasta a fost aprobată prin Legea nr. 55/1998, și procedura introdusă prin aceste noi acte normative.

Mai mult decât atât, procedura de "revizuire" instituită prin dispozițiile art. 13 din Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, include - și ea - posibilitatea parcurgerii unei etape judecătorești, fiindcă, pentru ipoteza când direcția generală de muncă și protecție socială emite o decizie de revizuire a unei hotărâri emise de fostele comisii speciale, alin. (3) al art. 13 prevede: "Împotriva deciziei de revizuire emise în condițiile alin. (1) și (2) persoana interesată poate introduce contestație, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990."

Din cele de mai sus rezultă următoarele patru consecințe, sub aspectul temeiurilor de neconstituționalitate reținute prin considerentele deciziei la care se referă prezenta opinie separată:

a) Astfel, din cele de mai sus rezultă că prin dispozițiile art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, nu este înfrânt principiul constituțional al separației puterilor în stat, fiindcă atunci când, prin ipoteză, "revizuirea" ar avea ca obiect drepturi recunoscute de fostele comisii speciale și confirmate prin hotărâre a tribunalului, cel mai adesea această "revizuire" nu se produce prin decizia emisă de direcția generală de muncă și protecție socială, ci prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990. Această consecință rămâne, desigur, valabilă și în eventualitatea în care persoanele interesate decid să nu își exercite dreptul de a formula contestație la instanța de judecată competentă.

b) În al doilea rând, mai rezultă că dispozițiile art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, nu înfrâng nici prevederile art. 125 din Constituție, referitoare la înfăptuirea justiției numai prin instanțele judecătorești, fiindcă alin. (3) al art. 13 deschide accesul liber în justiție, astfel încât soluția definitivă nu va fi pronunțată de puterea executivă, ci de către o instanță judecătorească. Consecința enunțată rămâne, de asemenea, valabilă și în eventualitatea în care persoanele interesate decid să nu își exercite dreptul de a formula contestație la instanța de judecată competentă.

c) Tot astfel mai rezultă că dispozițiile legale menționate nu sunt contrare nici prevederilor constituționale ale art. 128 ("Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii."), întrucât procedura de "revizuire" a cărei constituționalitate face obiectul controlului acestei Curți permite, "în condițiile legii", exercitarea căii de atac a contestației (prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990) împotriva hotărârii fostei comisii speciale sau, după caz, împotriva hotărârii tribunalului de respingere a contestației la hotărârea fostei comisii speciale; în plus, hotărârea prin care instanța judecătorească se pronunță asupra acestei contestații este supusă, ea însăși, căilor legale de atac.

d) În sfârșit, rezultă că dispozițiile art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, nu au caracter retroactiv - interzis prin prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție -, deoarece legiuitorul (în limitele puterilor ce îi sunt conferite prin prevederile constituționale ale art. 128, referitoare la folosirea căilor de atac) a instituit posibilitatea "revizuirii" hotărârilor emise anterior adoptării Legii nr. 55/1998 (prin care a fost aprobată și modificată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/1997). O asemenea "revizuire" are ca obiect, prin natura lucrurilor, raporturi juridice "soluționate" prin acte jurisdicționale anterioare, ceea ce însă nu constituie retroactivitate a normelor juridice care instituie această cale de atac. În realitate, aceste norme juridice dispun "numai pentru viitor" - astfel cum statuează art. 15 alin. (2) din Constituție -, întrucât simpla existență a reglementării unei asemenea căi de atac a "revizuirii" nu desființează, de plano, valabilitatea procedurilor desfășurate conform reglementărilor anterioare și, deci, nu se dispune pentru trecut.

II. Astfel cum am subliniat în preambulul acestei opinii separate, considerăm totuși că prevederile art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, sunt neconstituționale, întrucât, în lumina dispozițiilor art. 11 și ale art. 20 alin. (2) din Constituție, acestea contravin dispozițiilor art. 6 paragraful 1 fraza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]".

În aplicarea acestor dispoziții Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată în cazul "Brumărescu contra României", 1999, a statuat: "61. Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului convenției, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care susține, între altele, că soluția definitivă a oricărui litigiu nu trebuie repusă în cauză.

62. În speță, Curtea observă că în perioada în care au avut loc evenimentele procurorul general al României - care nu era parte la procedură - dispunea, în virtutea art. 330 din Codul de procedură civilă, de autoritatea de a ataca o hotărâre definitivă printr-un recurs în anulare. Curtea observă că, în exercițiul autorității sale, procurorului general nu i se impunea nici un termen, astfel că hotărârile puteau fi repuse în cauză la nesfârșit.

Curtea subliniază că, admițând recursul în anulare introdus în virtutea autorității mai sus menționate, Curtea Supremă de Justiție a înlăturat efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curții Supreme de Justiție, la o hotărâre judecătorească "irevocabilă", dobândind deci autoritatea lucrului judecat și fiind, în plus, executată.

Aplicând în acest mod dispozițiile art. 330 mai sus citat, Curtea Supremă de Justiție a încălcat principiul securității raporturilor juridice. În speță, și în virtutea acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din convenție a fost ignorat.

A existat deci o încălcare a articolului mai sus menționat."

În opinia noastră, aceste considerente ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt pe deplin aplicabile și în privința prevederilor art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat. Într-adevăr, și în ipoteza reglementată prin aceste prevederi legale există un act jurisdicțional care a recunoscut definitiv și irevocabil anumite drepturi în folosul unor beneficiari prevăzuți de lege. Principiul securității raporturilor juridice pune la adăpost acești beneficiari de posibilitatea înlăturării efectelor actelor jurisdicționale anterior pronunțate. Cu toate acestea, prevederile art. 13 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 permit ca, fără nici o limitare în timp, aceste efecte să poată fi înlăturate prin intermediul unei căi speciale de atac, intitulată "revizuire", ceea ce contravine principiului securității raporturilor juridice și, deci, conceptului de "proces echitabil" impus de dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dispoziții coroborate cu cele din preambulul convenției.

Simpla instituire a unei căi speciale de atac, având ca obiect o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, nu este, prin sine însăși, neconstituțională; dar absența unui termen limită, având o durată rezonabilă, termen înăuntrul căruia să poată fi exercitată calea specială de atac, face ca această procedură jurisdicțională să nu mai corespundă exigențelor principiului securității raporturilor juridice, ca element component al "procesului echitabil" prevăzut de dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dispoziții coroborate cu cele din preambulul convenției, în condițiile în care, prin mecanismul art. 11 și ale art. 20 alin. (2) din Constituție, aceste exigențe îi sunt opozabile și legiuitorului român.

Președintele Curții Constituționale,
Lucian Mihai

Judecător,
Constantin Doldur

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...