Revista de Drept social nr. 3/2014

Considerații analitice și critice referitoare la unele aspecte procedurale în materia jurisdicției conflictelor individuale de muncă privite prin prisma normelor de tehnică legislativă, Editura Rosetti
de Adrian-Constantin Tatar

09 decembrie 2014

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Comentariu

Considerații analitice și critice referitoare la unele aspecte procedurale în materia jurisdicției conflictelor individuale de muncă privite prin prisma normelor de tehnică legislativă

dr. Adrian - Constantin Tatar

Consilier Juridic

Inspectoratul General de Aviație al Ministerului Afacerilor Interne

1. Aspecte preliminare. Studiul de față este ne este prilejuit de o privire comparativă a unor reguli de procedură în materia jurisdicției[1] conflictelor de muncă, privire generatoare de critici, sperăm noi, întemeiate, aspect care ne-a ridicat unele semne de întrebare pe care ne permitem să le supunem atenției cititorilor.

Sediul materiei regulilor de procedură în domeniul jurisdicției conflictelor individuale de muncă se găsește în două acte normative incidente respectiv: Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii[2] (Titlul XII – Jurisdicția muncii, art. 266-275) și Legea nr. 62/2011 a dialogului social[3] (Capitolul II – Conflicte colective de muncă, art. 156-165 și Capitolul VI – Conflictele individuale de muncă, art. 208-216), unele prevederi ale acestora urmând a fi analizate în cele ce succed.

2. Aspecte procedurale comparative referitoare la competența de jurisdicție a conflictelor de muncă. Potrivit art. 266 din Codul muncii „jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”. Așadar, jurisdicția muncii, prin prisma Legii nr. 53/2003, include atât conflictele de muncă ce au legătură cu diferitele evenimente (încheiere, executare, modificare, suspendare și încetare) care apar pe parcursul derulării unui contract individual de muncă[4] cât și acele conflicte de muncă ce au legătură cu aceleași evenimente dar intervenite pe parcursul derulării unui contract colectiv de muncă[5]. De asemenea, jurisdicția muncii mai include cererile referitoare la raporturile juridice dintre partenerii sociali[6], stabilite conform Codului muncii. În sens similar s-a exprimat și literatura de specialitate[7].

În ceea ce privește competența materială, aceasta aparține, potrivit art. 269 din Codul muncii, „instanțelor judecătorești, stabilite conform legii”. Sintagma „conform legii” face trimitere la Legea nr. 62/2011, art. 201, alin. 1 potrivit căruia conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de tribunal respectiv art. 208 din același act normativ care desemnează aceeași instanță ca fiind competentă și pentru soluționarea conflictelor individuale de muncă. De asemenea, conform art. 95, pct. 1 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, tribunalele judecă, „în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe”.

Referitor la competența teritorială pentru judecarea cauzelor privind conflictele de muncă, aceasta aparține, potrivit art. 269, alin. 2 din Codul muncii „instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul”. Din punctul nostru de vedere, apreciem că acest text normativ este destul de cuprinzător, el incluzând, în cadrul destinatarilor normei juridice, atât reclamanții salariați, persoane fizice (prin referirea la „domiciliu sau reședința”) cât și reclamanții persoane juridice (organizații sindicale, organizații patronale etc.) prin referirea la cuvântul „sediul”. Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 reia, într-o formă simplificată, textul normativ de mai sus, dipunând că „cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”. De asemenea, potrivit art. 201, alin. 1 din Legea nr. 62/2011 „tribunalul și curtea de apel soluționează cererea (vizând conflictul colectiv de muncă – s.n.) sau, după caz apelul, potrivit procedurii prevăzute pentru soluționarea conflictelor colective de muncă”.

În ce ne privește, ne exprimăm câteva rezerve cu privire la necesitatea menținerii în vigoare, în această formă, a celor 2 texte de lege din Legea nr. 62/2011, menționate mai sus, pentru considerentele ce urmează:

a. textul normativ din Codul muncii este mai complet, incluzând atât conflictele individuale de muncă cât și pe cele colective [prin folosirea sintagmei „cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1))”] iar alin. 1 al art. 269 face trimitere la „judecarea conflictelor de muncă”, adică la toate conflictele de muncă. Per a contrario, textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 face referire numai la competența de judecată în cazul conflictelor individuale de muncă iar art. 201, alin. 1 din același act normativ face referire la competența de judecată a tribunalului în cazul conflictelor colective de muncă.

b. Potrivit art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată[8], „în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative” (alin. 1) iar conform alin. 2 „în cazul existenței unor paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice”. Or, în ce ne privește, este evident că art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu reprezintă altceva decât o reproducere particularizată a textului art. 269 din Codul muncii, singura diferență constituind-o menționarea expresă a tribunalului ca instanță competentă să judece conflictele individuale de muncă.

c. Conform art. 18 din Legea nr. 24/2000, „în vederea sistematizării și concentrării legislației, reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub formă de coduri”. Este cel puțin curios faptul că legiuitorul român, în cadrul unui cod (al muncii – s.n.) care se presupune ca ar conține concentrări legislative dintr-o anumită ramură de drept a ales ca, în domeniul jurisdicției muncii, să stabilească instanța competentă pentru judecarea cererilor privind conflictele de muncă prin uzitarea sintagmei „stabilite potrivit legii”. Făcând o paralelă, este ca și cum, Noul cod de procedură civilă ar fi stipulat, în cadrul capitolului referitor la competența instanțelor judecătorești, faptul că, în materiile precizate, competența de judecată ar aparține instanțelor judecătorești, stabilite conform legii, aspect ilogic și neconform normelor de tehnică legislativă, din moment ce însăși denumirea codului este de „procedură civilă”.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...