Revista de Drept social (Rosetti) nr. 1/2011

Evoluția sistemului public de pensii din România, Editura Rosetti
de Ștefan Ene

28 ianuarie 2011

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Comentariu

1. Noțiuni introductive. Dreptul la pensie reprezintă principala formă de realizare a asigurărilor sociale, prin urmare trebuie menționat că apariția și evoluția sistemului public de pensii în România se suprapune cu evoluția asigurărilor sociale din țara noastră.

Geneza dreptului la asigurări sociale a avut în țara noastră motivații diferite, după cum este vorba de drepturile de asigurări sociale ce s-au acordat funcționarilor statului și drepturile de asigurări sociale ce s-au acordat muncitorilor.

Pentru funcționarii statului, inclusiv militarii de carieră, drepturile de asigurări sociale, dintre care cel mai important este dreptul la pensie, se justifică drept o recunoaștere adusă acestor categorii pentru serviciile puse în slujba țării, a devotamentului în perioada în care au deservit-o.

Pentru muncitori, necesitatea dreptului la asigurări sociale, deci și la pensie, a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea ca urmare a dezvoltarii industriilor care, după cum este cunoscut, erau surse de accidente de muncă și boli profesionale.

Aceasta este demonstrată și de faptul că, inițial, s-au acordat doar ajutoare pentru incapacitate temporară de muncă, pensii de invaliditate, precum și pensii de urmaș celor decedați din cauzele menționate mai sus și numai ulterior au fost acordate și pensii de bătrânețe. De altfel, pensia de bătrânețe nu a fost prevăzută de Legea asigurărilor sociale din România intrată în vigoare în 1933, acest drept fiind reînființat în anul 1938.

Asigurările sociale ca sistem legislativ s-au conturat destul de timpuriu în țara noastră. Astfel, despre Legea „Nenițescu" din anul 1912, s-a spus că „elemente pozitive primează în conținutul acestei legi, care situează România printre primele țări din Europa, care au adoptat un sistem mai complex de asigurare". Într-un raport întocmit de Organizația Internațională a Muncii în 1965, România este menționată printre cele patru țări, alături de Germania, Luxemburg și Suedia, despre care se arată că au avut încă înainte de primul razboi mondial regimuri de pensii bazate pe asigurarea socială obligatorie.

2. Evoluția sistemului public de pensii până în anul 1949. Momentul de început în istoricul asigurărilor sociale din țara noastră constă în organizarea, în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a primelor asociații de întrajutorare, care au apărut în diferite centre muncitorești. Tot în această perioadă, iau ființă primele asociații și cluburi muncitorești, ca de exemplu „Asociația generală a tuturor lucrărilor din România", organizată în anul 1872. Alte organizații înființate ulterior prevedeau în statutele lor forme de asigurare materială în caz de boală, infirmități corporale, deces, lipsa de lucru pentru asociați și urmașii acestora. Ideea instituționalizarii asigurărilor sociale și a organizării lor în baza unor prevederi legale și, pe cale de consecință, a garantării lor de către stat, și-a făcut loc treptat, concretizându-se, în cele din urmă, prin adoptarea unei legi cu acest obiect.

Astfel, după apariția unor legi de pensii, de care beneficiau funcționarii, ideea asigurării sociale obligatorii a muncitorilor prinde pentru prima dată contur legislativ o dată cu adoptarea la 21 aprilie 1895 a Legii minelor, care a prevăzut înființarea unei Case de ajutor și a unei Case de pensii, cu fonduri constituite, în două părți egale, din cotizațiile muncitorilor și din contribuția patronilor.

Calitatea de membru al acestor case era recunoscută oricărui muncitor în vârstă de peste 16 ani sub condiția „bunei purtări". Astfel, se putea beneficia de ajutoare și pensii numai dacă nu se participa la greve sau prin abținerea de la orice acte de instigare la astfel de acțiuni.

La data de 5 martie 1902, a fost adoptată Legea pentru organizarea meseriilor (Legea Missir) care a instituit un sistem de asigurări sociale pe baze corporatiste aplicabil exclusiv meseriașilor.

Acest act normativ prevedea obligația corporațiilor de a înființa Case de asigurări sau de a-și asigura membrii lor la societăți de asigurare contra bolilor, accidentelor, infirmităților și cazurilor de moarte. În legătură cu aplicarea legii, deși fondurile erau alimentate în proporție de 50% din cotizațiile muncitorilor și 50% din contribuția patronilor, suma reprezentând ajutoarele acordate celor dintâi era foarte redusă.

Chiar dacă aria de cuprindere a acestei legi era destul de restrânsă, se poate spune că ea a completat demersul legislativ inițial de instituționalizare a asigurărilor sociale la o nouă categorie profesională.

În Transilvania, asigurarea obligatorie a muncitorilor a fost instituită prin Legea nr. XIX din 1907. Prin această lege, asigurările sociale erau incomplete, priveau numai cazurile de boală și de accidente, iar fondurile se realizau, în cea mai mare parte, din cotizațiile muncitorilor.

Pentru muncitorii din vechiul Regat, pensiile au fost introduse prin Legea pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești din 27 ianuarie 1912 (Legea „Nenițescu"). Această lege a prevăzut pentru prima dată principiul asigurării obligatorii pentru accidente, boală, ajutoare pentru maternitate, precum și pensii pentru bătrânețe și invaliditate a tuturor salariaților ce făceau parte din corporații.

Cu privire la modul de constituire a fondurilor, legea adopta o soluție flexibilă, în raport cu natura ajutoarelor de asigurări sociale pe care le reglementa.

Astfel, fondurile necesare plății ajutoarelor în caz de accident erau constituite prin contribuția exclusiva a patronilor. Ele constau din sume de bani, asistență medicală și, în caz de incapacitate definitivă de muncă, acordarea unei pensii reprezentând 2/3 din salariu.

Pentru urmașii muncitorului decedat în urma unui accident de muncă se acorda o pensie reprezentând între 20–60% din salariul asiguratului.

Contribuția pentru pensia de bătrânețe se plătea în părți egale, de muncitori, de patron și de stat, iar dreptul la pensie era recunoscut tuturor salariaților asigurați în vârstă de cel puțin 65 ani și care contribuiseră la fondul de asigurări sociale minimum 1200 de săptamâni.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...