Revista de Drept social nr. 4/2012

Ar trebui administrat corpul preoțesc al bisericilor de către sindicate ale membrilor acestui corp? Semnificații, limite și incertitudini ale hotărârii CEDO Sindicatul "Păstorul cel Bun" împotriva României, Editura Rosetti
de Gérard Tilkin

08 mai 2012

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Rezumat

La Cour européenne des droits de l’homme a eu a traiter, pour la premiere fois, d’une affaire confrontant l’autonomie des religions a la liberté syndicale, en l’occurrence dans le cadre de l’Eglise orthodoxe de Roumanie. Des pretres et des employés d’une Eglise ont-il le droit de se déclarer associés d’un syndicat? La Cour est rarement, voire jamais, allée si loin dans la délimitation de ce qui serait religieux et de ce qui ne le serait pas. Ces problématiques se révelent a travers quelques incohérences, parfois apparentes, de la décision que nous voulons présenter : la Cour cite principalement le droit interne et le droit international utile pour parvenir a sa conclusion ; dans son raisonnement, elle s’écarte de certains (passages de) ses précédents qu’elle omet de citer, tandis qu’elle utilise étonnamment l’analogie concernant les (passages de) précédents qu’elle cite ; elle délimite péremptoirement ce qui est religieux et ce qui ne l’est pas ; elle n’analyse pas en profondeur les arguments du tribunal roumain concernant l’autonomie organisationnelle des religions, y compris les spécificités des fonctions de pretre, de directeur et de curé.

Comentariu

Ar trebui administrat corpul preoțesc al bisericilor de către sindicate ale membrilor acestui corp? Semnificații, limite și incertitudini ale hotărârii CEDO Sindicatul „Păstorul cel Bun” împotriva României*

Gérald Tilkin

Cercetător-doctorand al Catedrei de Drept al religiilor din cadrul Universității Catolice din Louvain[1]

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut de cercetat, pentru prima oară, o cauză în care s-au confruntau autonomia religioasă și libertatea sindicală, cadrul de incidență fiind constituit de Biserica Ortodoxă Română. Cu acest prilej, s-a pus întrebarea dacă preoții și funcționarii unei biserici (unui cult) au dreptul de a se declara asociați în cadrul unui sindicat, după cum și aceea dacă nu cumva instalarea unui sindicat în cadrul unei biserici ar putea împinge lucrurile până la a modifica procedura luării de decizii în cadrul Bisericii Ortodoxe, constituindu-se, prin urmare, într-o ingerință în autonomia acesteia? Acest caz ridică numeroase probleme complexe, de fond, pe care Curtea le evită, pentru a se limita la argumente procedurale, formale, cu privire la motivarea deciziei românești. De fapt, Curtea a mers numai arareori, cât să putem presupune că nu ar fi făcut-o niciodată, atât de departe în delimitarea între ceea ce ține de religie și ceea ce nu.

Aceste probleme se evidențiază totuși prin câteva incoerențe, câteodată aparente, ale deciziei: Curtea citează în principal (1) dreptul intern și dreptul internațional, utile pentru a ajunge la concluzia formulată de ea; în cursul raționamentului ei, instanța europeană se îndepărtează de anumite precedente ale ei, pe care omite să le citeze, în timp ce, cu uimire, se poate constata că (2) utilizează analogia cu precedente pe care le citează; delimitează în mod evident (3) ceea ce ține de religie și ceea ce nu; instanța europeană nu analizează în profunzime (4) argumentele tribunalului român cu privire la autonomia organizațională a cultelor religioase, inclusiv (5) elementele de specificitate ale funcțiilor de preot, conducător și preot paroh. În încheiere, vom prezenta concluziile noastre (6).

1. Dreptul intern și cel internațional citate de către Curte

Problema dreptului intern

În cadrul hotărârii ei, Curtea reia numai o parte a dreptului românesc pertinent, omițând normele deosebit de importante cu privire la conflictul de drepturi aflat în miezul speței, atâta timp cât, ar fi trebuit să fie vorba, cel puțin, de un examen de fond, mai degrabă decât de unul de formă.

Încă de la început, Curtea nu procedează la plasarea în ordine numerică a articolelor constituționale pe care le citează, punând libertatea sindicală (art. 40) și dreptul la muncă (art. 41) să treacă «înaintea» libertății religioase și a autonomiei comunităților religioase (art. 29) [§21]. Amănuntul acesta ar putea părea anodin dacă, în paragrafele următoare, instanța nu ar păstra totuși ordinea numerică a articolelor de legi pe care le citează [§22, 23 și 26]. Astfel, în conformitate cu această «ordine» de citare, Curtea face ca libertatea sindicală să primeze asupra libertății religioase.

Curtea nu recurge decât la citarea a două articole ale legii românești nr. 54/2003[2], cu privire la libertatea sindicală, și anume dreptul de constituire de sindicate și de aderare la acestea (art. 2), precum și interdicția ca persoanele exercitând funcții de conducere să creeze sindicate (art. 3) [§ 22]. Instanța europeană nu menționează multe alte articole pertinente cu privire la dificultățile de revocare a conducătorilor unui sindicat (art. 9 și 10), la impunerea legală de participare a delegaților sindicali aleși în cadrul unor organizații de profil reprezentative la întrunirile consiliilor de administrație (art. 30), după cum nici pe cele care impun sancțiuni penale severe în cazul încălcării legii cu privire la libertatea sindicală (art. 51 și 53). Curtea citează articolele pertinente ale legii române nr. 489/2012 cu privire la libertatea religioasă și la regimul general al cultelor (art. 1, 5, 8, 10, 17, 23, 24 și 26) [§ 23]. Dimpotrivă, instanța europeană nu citează decât o parte a articolelor pertinente din cuprinsul Statutului Bisericii Ortodoxe Române [desemnată în continuare prin Biserica] (art. 6, 12, 43, 50, 52, 88, 123, 156) [§ 26], citând un articol care menționează faptul că un (preot) paroh este cel care «conduce» parohia (art. 43), dar nu și un altul (art. 50). Curtea nu citează articolele din cadrul Statutului Bisericii care privesc competențele Adunării diecezane (eparhiale) (art. 90) și pe cele ale Consiliului diecezan (eparhial) (art. 95) în componența cărora preoții reprezintă o treime din membri, iar laicii două treimi (art. 91 și 96 (1)). Competențele Adunării diecezane (eparhiale) și ale Consiliului diecezan (eparhial) sunt sensibil asemănătoare celor deținute de o organizație sindicală (art. 30 din Legea nr 54/2003).

Problema dreptului internațional

Curtea citează mai întâi două texte de drept internațional privind libertatea sindicală (art. 5 din Carta Socială Europeană [§32] și art. 12 §1 din Carta Drepturilor Fundamentale – care corespunde art. 11 CEDO – [§33]), referindu-se apoi la directiva 78/2000/CE, care permite diferențe de tratament motivate religios de către Biserici în anumite condiții (art. 4.2) și care previne asupra aducerii de atingere libertății sindicale (considerentul 5) [§33].

Curtea nu menționează Principiul 16 (4) din cadrul Documentului final al Reuniunii de la Viena cu privire la concluziile CSCE, în particular angajamentul statelor participante de a respecta dreptul comunităților religioase «de a se organiza conform propriei lor structuri ierarhice și instituționale» și «de a alege, numi și înlocui personalul aferent conform nevoilor și reglementărilor proprii, precum și tuturor înțelegerilor liber încheiate între aceste comunități și stat»; instanța europeană nu menționează nici articolul 6 (g) din cuprinsul Declarației Organizației Națiunilor Unite cu privire la eliminarea tuturor formelor de intoleranță și de discriminare, care stipulează faptul că aceste comunități religioase au «libertatea de a forma, de a numi, de a alege sau de a desemna prin succesiune (moștenire) conducătorii apropriați, conform nevoilor și normelor oricărei religii sau convingeri». Curtea nu menționează însă nici articolul 17 (1) din Tratatul cu privire la funcționarea Uniunii Europene: «Uniunea respectă și nu aduce prejudicii statutului de care, în virtutea dreptului național, beneficiază bisericile și asociațiile sau comunitățile religioase în cadrul statelor membre.» Instanța europeană nu se referă nici la liniile directoare vizând examinarea legilor ce afectează problemele religioase sau convingerile de natură religioasă[3], lucru pe care l-a întreprins cu toate acestea în cadrul altor hotărâri pronunțate.

2. Citări extensive ale precedentelor

Nu putem decât să ne arătăm surprinși de recurgerea frecventă în exprimare, în cuprinsul referințelor jurisprudențiale ale Curții, la formula mutatis mutandis. Acest lucru este cu atât mai surprinzător, cu cât alte precedente aparent pertinente nici nu sunt citate.

În temeiul unui precedent, «scopul legitim» ar fi reprezentat de către ordinea publică

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...