Pandectele Săptămânale nr. 15/2011

Rolul jurisprudenței în dreptul fiscal, Editura Rosetti
de Emilian Duca

15 aprilie 2011

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Comentariu

Rolul jurisprudenței în dreptul fiscal

Dr. ec. Emilian Duca,

consultant fiscal

Orice discuție asupra rolulului jurisprudenței pornește de la un principiu deja consacrat în dreptul românesc: jurisprudența (practica judiciară) nu reprezintă izvor de drept. De aici rezultă și o interpretare destul de des întâlnită în practică: dacă jurisprudența nu este un izvor de drept atunci nu poate fi obligatorie (atât pentru instanțe, cât și pentru autoritățile statului).

Cu toate acestea, în ultimii ani au avut loc unele evenimente care conduc la o reevaluare a rolului jurisprudenței în dreptul românesc. Astfel, în cele ce urmează vom încerca sa demonstrăm faptul că jurisprudența (internă și internațională) a dobândit un statut aparte în unele ramuri de drept, cu exemplificare și comentarii referitoare la dreptul fiscal românesc.

Doctrina fiscală despre jurisprudență

Spre deosebire de alte ramuri de drept, doctrina fiscală nu a analizat substanțial raportul dintre jurisprudență (națională și/sau internațională) și actele normative care reglementează domeniul. La fel de adevărat este că în dreptul fiscal ca și în dreptul administrativ, jurisprudența a fost tratată ca un subiect marginal, lipsit de influență asupra modului de aplicare a legii de către autoritățile fiscale. Totuși, I. Condor[1] afirmă că jurisprudența este un izvor al dreptului fiscal internațional, cu privire la interpretarea convențiilor de evitare a dublei impuneri și pentru determinarea domeniului de aplicare a acestora. Astfel, potrivit autorului citat, jurisprudența în domeniul dreptului fiscal internațional include atât soluțiile adoptate de instanțele fiscale interne (instanțele de contencios administrativ și fiscal), cât și cele pronunțate de instanțe internaționale (ex. Curtea Internațională de Justiție de la Haga, instanțe de arbitraj instituite prin convenții internaționale, Curtea de Justiție a Comunităților Europene/Uniunii Europene).

Enumerarea de mai sus poate fi completată cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție în cazul recursurilor în interesul legii (în vederea asigurării interpretării unitare a legii), precum și cele ale Curții Constituționale, în legătură cu constituționalitatea actelor normative din domeniul fiscal.

Fără a intra în alte detalii, doctrina sugerează că jurisprudența are fie un rol interpretativ-explicativ, fie un rol de sancționare a legalității (constituționalității) actelor normative din domeniul fiscal. Această concluzie preliminară este susținută de exemplele care urmează.

Jurisprudența instanțelor internaționale

Impactul jurisprudenței internaționale în domeniul fiscal a devenit mai vizibil după aderarea României la Uniunea Europeană. Practic, sunt două surse majore de jurisprudență relevantă pentru dreptul fiscal: Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Comunităților Europene). Această situație decurge din necesitatea fuziunii sistemului common law cu sistemele de drept continentale în vederea aplicării Convenției Europene a Drepturilor Omului și a tratatelor fundamentale ale Uniunii Europene/Comunităților Europene.

Rolul jurisprudenței CEDO

Jurisprudența CEDO are un rol limitat în ce privește dreptul material fiscal, însă poate avea aplicații în ce privește eventualele atingeri aduse drepturilor omului prin intermediul procedurilor fiscale. Cu scop de exemplificare, putem menționa deciziile Niemetz c. Germania și Societe Colas c. Franța ca puncte de cotitură cu privire la relația dintre autoritățile statului cu contribuabilii. Aceste decizii extind aplicarea principiului fundamental al inviolabilității domiciliului și în cazul sediului social al persoanelor juridice.

În doctrină[2] s-a apreciat că aceste decizii ar avea drept consecință neconstituționalitatea unor acte normative care reglementează accesul funcționarilor statului la domiciliu/sediu (art. 57 Cod de procedură fiscală). Totuși, se poate susține că deciziile CEDO menționate fac referire la efectuarea de percheziții în vederea identificării și ridicării unor probe, în timp ce cercetarea la fața locului are un rol pur constatator. În orice caz, procedurile fiscale la domiciliul persoanei fizice au fost modelate în sensul asigurării inviolabilității domiciliului, accesul fiind permis cu acceptul persoanei fizice sau, în caz de refuz, pe baza unui mandat judecătoresc.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...