Pandectele Săptămânale nr. 2/2015

Contestație în anulare. Invocarea omisiunii de a analiza unele dintre motivele de recurs. Analizarea recursului în limitele impuse de o hotărâre irevocabilă anterioară, Editura Rosetti
de Răzvan Anghel

24 februarie 2015

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Instanța

Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția I civilă, decizia nr.2290/19.09.2014, rezumat: judecător Răzvan Anghel

Jurisprudență

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 4 mai 2008, reclamanții au solicitat – cu evocarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 – obligarea pârâților Statului Român, Consiliul Local, Primarul Orașului și Orașul la contravaloarea terenului în suprafață de 300 mp în temeiul art 480 Cod civil și al dispozițiilor Legii nr. 10/2001și respectiv art.1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că nerestituirea terenului în absența oricăror despăgubiri, reprezintă o ingerință în dreptul reclamanților cu privire la bunul arătat.

S-a arătat că reclamanții au adresat notificare Primarului Orașului pentru acest imobil ce a aparținut autoarei lor, iar prin dispoziția nr. […]/2002 a fost respinsă cererea de restituire în natură, constatându-se că această măsură reparatorie este imposibilă. Autoritatea locală a propus însă plata echivalentului bănesc de 15.000 USD (25 USD/mp).

Reclamanții au contestat această dispoziție, întrucât au apreciat că este posibilă măsura prevalentă a atribuirii unui bun în compensare, iar prin sentința civilă nr. 1464/12.12.2003 a Tribunalului Constanța a fost admisă contestația, dispunându-se conform solicitării lor atribuirea în compensare a unei suprafețe de teren de 300 mp, cu caracteristici similare terenului situat în […]. Soluția a rămas irevocabilă.

În procedura executării acestei hotărâri, prin Hotărârea de Consiliu Local al orașului […] nr. […]/2006 s-a dispus atribuirea către reclamanți a unui teren în compensare, însă actul administrativ a fost contestat în procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004 și anulat conform sentinței civile nr. 712/28.02.2008 a Tribunalului Constanța - Secția contencios administrativ și fiscal, pe considerentul că terenul conferit în compensare nu are caracteristici similare celui imposibil a fi atribuit în natură. Soluția a rămas irevocabilă.

Reclamanții din prezenta cauză au susținut că, din moment ce titlul lor nu a fost pus în executare până la momentul sesizării instanței, le este încălcat dreptul de proprietate și este adusă atingere principiilor ce decurg din art. 1 din Protocolul 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, existând premisele transformării creanței de restituire într-una în despăgubire, impusă deopotrivă statului și autorităților locale culpabile. Temeiul de drept invocat de reclamanți vizează dispozițiile art. 480 Cod civil, ale Legii nr. 10/2001și respectiv dispozițiile art.1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel prin sentința civilă nr. 1009/9.10.2009 a Tribunalului Constanța s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Orașului , Consiliului Local și Primarului orașului, și pe cale de consecință s-a admis acțiunea reclamanților, fiind obligați pârâții la plata echivalentului în lei, la data plății, a sumei de 90.000 euro cu titlul de despăgubiri.

Prima instanță a evaluat situația de fapt din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. (cauza Dumitrescu C. României, 2008; cauza Viașu c. României 2008) și a apreciat că prejudiciul pentru lipsa oricărei despăgubiri trebuie să se raporteze la valoarea de circulație stabilită pentru terenul imposibil a fi restituit în natură în cauza de contencios administrativ – respectiv, 90.000 euro în evaluarea expertizei.

Prin decizia civilă nr. 381/C din 28.09.2011 a Curții de Apel Constanța au fost admise apelurile formulate de pârâți, fiind schimbată în parte hotărârea primei instanțe și stabilindu-se că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Primarul Orașului […] a fost obligat să înainteze propunere de despăgubiri către Comisia Centrală, potrivit legii speciale.

În apel s-a avut în vedere că pentru plata despăgubirilor bănești stabilite în cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost instituit un sistem unitar prin procedura consacrată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, derogatorie de la dreptul comun.

Că așa cum s-a arătat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și chiar în hotărârea pilot din 2010 în cauza M. Atanasiu ș.a. contra României, în situația unor modificări fundamentale ale sistemului unei țări, precum cele pe care le reprezintă tranziția de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare și reforma structurii politice, juridice și economice a statului, adoptarea unor legi economice și sociale pe scară largă în materie de restituire de proprietăți, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză. De aceea, cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație parțială justificată de obiective legitime „de utilitate publică”, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială putând milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piață integrală.

Instanța de apel a arătat că aplicarea acestor principii la situația concretă a reclamanților impune concluzia că acordarea de despăgubiri în temeiul legii speciale în locul despăgubirilor bănești nu constituie o nouă nedreptate disproporționată, în condițiile în care este justificată de reforma radicală a sistemului politic și economic din România și de situația finanțelor țării.

Prin decizia civilă nr. 5390/18.09.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă a fost admis recursul reclamanților, s-a casat decizia Curții de Apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel prin decizia de casare s-a statuat că finalitatea urmărită de reclamanți prin promovarea acțiunii a fost aceea de a-i obliga pe pârâți la contravaloarea terenului imposibil de restituit în natură și nu modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul cauzat reclamanților prin lipsirea acestora de suprafața de 300 mp ce formează lotul […] și pentru care prima instanță a dispus efectuarea unei expertize tehnice, necontestată de reclamanți.

S-a mai reținut că instanța de apel a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de 300 mp, lot […], deși aveau o hotărâre irevocabilă în acest sens, respectiv sentința civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003, și că procedând în acest mod instanța de apel a schimbat în mod nejustificat și nelegal obiectul cererii deduse judecății încălcând astfel dispozițiile art.129 alin. 6 Cod procedură civilă, potrivit cărora în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Instanța de casare a mai statuat că obiectul acțiunii îl constituie transformarea dreptului acordat la compensare, în natură, obținut pe calea Legii nr.10/2001, într-un drept de creanță și că trimiterea spre rejudecare se impunea pentru soluționarea apelurilor în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...