Pandectele Săptămânale nr. 2/2012

Recalcularea unor pensii de serviciu, în viziunea înaltei Curți de Casație și Justiție, Editura Rosetti
de Tiberiu Medeanu

13 ianuarie 2012

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Comentariu

Recalcularea unor pensii de serviciu, în viziunea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prof. dr. Tiberiu Medeanu

Facultatea de drept, Universitatea de Vest Timișoara

La sfârșitul anului 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție - completul competent să judece recursul în interesul legii - a luat în examinare recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de colegiile de conducere ale curților de apel Brașov, Cluj, Craiova și Galați, privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege.

Prin recursul în interesul legii s-a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la contestațiile formulate de persoanele aflate în categoriile prevăzute de art. 1 lit. a) - h) din Legea nr. 119/2010 împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor emise în temeiul art. 3 și 4 din aceeași lege. Procurorul general a opinat în sensul că este în acord cu litera și spiritul legii orientarea jurisprudențială în care instanțele de judecată au respins contestațiile formulate de reclamanții pensionari, întrucât instanțele au reținut că au obligația de a respecta Decizia Curții Constituționale nr. 871 din 25 iunie 2010, prin care s-a constatat că sunt constituționale dispozițiile Legii nr. 119/2010[1] .

Recursul în interesul legii era deficitar sub mai multe aspecte[2] și a fost respins de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011[3].

La pct. A din decizia respectivă, intitulată Controlul de constituționalitate a Legii nr. 119/2010 și efectele deciziilor Curții Constituționale, se precizează că o lege care este contrară Constituției nu poate subzista în ordinea juridică internă, deoarece instanța constituțională statuează asupra aptitudinii normei juridice de a respecta in abstracto dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte, atât timp cât acesta este atributul exclusiv al instanțelor judecătorești ce soluționează litigii între destinatari precis determinați ai normei respective, instanțele fiind singurele în măsură să cuantifice in concreto efectele aplicării normei la situația de fapt a speței.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în sistemul de drept românesc nu există nici o prevedere legală expresă care să atribuie Curții Constituționale exclusivitatea unui control de convenționalitate, după cum nimic nu validează punctul de vedere potrivit căruia, odată ce Curtea Constituțională a confirmat aptitudinea abstractă a unei legi de a fi compatibilă cu Convenția, instanțele de drept comun nu ar mai fi îndreptățite să analizeze nemijlocit convenționalitatea acelei norme și a efectelor ei concrete asupra părților cauzei din litigiul cu care sunt sesizate, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe.

În consecință, față de cele anterior arătate, Înalta Curte a reținut că instanțele de drept comun au dreptul să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului[4].

Ca atare, s-a conchis că instanțele judecătorești au făcut o corectă aplicare a legii, în condițiile în care au realizat o analiză proprie a compatibilității efectelor recalculării pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010 cu prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, exclusiv sau împreună cu art. 14 din Convenție, raportat la situația de fapt a fiecărei cauze.

În secțiunea b), intitulată Analiza de compatibilitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, se reia această idee, cu precizarea că nu se exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de convenționalitate raportată la situația particulară din fiecare speță în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu.

Se arată că din acest punct de vedere, instanțele judecătorești au evaluat această pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, făcând o corectă aplicare a principiilor ce se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, situație în care se constată că practica neunitară a fost generată de aprecierea situației de fapt și determinarea raportului de proporționalitate dintre mijloacele întrebuințate și scopul urmărit a fi realizat. În ce privește existența unui “bun” sau “interes patrimonial”, în sensul autonom al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în mod unanim instanțele au constatat că aceasta se verifică în patrimoniul reclamanților care, înainte de adoptarea Legii nr. 119/2010 și a recalculării pensiilor speciale pe care aplicarea acesteia a presupus-o, se puteau prevala de garanțiile oferite de art. 1 din Protocol nr. 1 adițional la Convenție.

Ca situație premisă comună în acest segment al pensiilor speciale, pensiile de serviciu au fost stabilite și recunoscute de legiuitorul român pentru anumite categorii socio-profesionale. Așa cum s-a stabilit anterior de Curtea Constituțională[5], aceste pensii speciale au fost concepute de legiuitor nu cu titlu de privilegiu, ci au fost justificate în mod obiectiv.

În decizia nr. 29/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se mai face precizarea că instanțele au constatat în mod corect că pensiile de serviciu reprezintă un “interes patrimonial” ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât sub aspectul părții contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (care se suporta de la bugetul de stat). În acest sens, Înalta Curte face referire la câteva spețe din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului[6]. Se mai precizează că instanțele de judecată au apreciat unanim că, întrucât prin adoptarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010 pensiile speciale au devenit pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000, cu consecința diminuării cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, această lege reprezintă o “ingerință” din perspectiva respectării dreptului de proprietate al reclamanților, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Și sub acest aspect este exemplificată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului[7].

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...