Pandectele Săptămânale nr. 35/2011

Protecția procedurală a dreptului la viață privată în Codul Civil din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, Editura Rosetti
de Beatrice Ramașcanu

02 septembrie 2011

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Comentariu

Protecția procedurală a dreptului la viață privată în Codul Civil din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului

Jud. dr. Beatrice RAMAȘCANU

Adoptarea noului Cod civil a fost motivată de necesitatea creării unui „unui instrument modern de reglementare a aspectelor fundamentale ale existenței individuale și sociale,”[1] care să adapteze normele civile realităților de astăzi. Este indiscutabilă utilitatea demersului legislativ, în ciuda vocilor critice asupra modalității de realizare a noii reglementări sau care accentuează mai degrabă neconcordanțele dintre diferite reglementări și instituții din noul Cod Civil.

Una din noutățile Codului civil o reprezintă consacrarea unui capitol special drepturilor personalității în cadrul Cărții I – Despre persoane, Titlul II – Persoana fizică, Capitoul II cu denumirea marginală „Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente”, precum și a unor garanții de ordin procedural în Titlul V – Apărarea drepturilor nepatrimoniale. Opțiunea legiutorului a fost aceea de a unifica reglementările existente în planul dreptului substanțial în alte acte normative de nivel constituțional[2], organic sau ordinar, cu privire la dreptul la viață, sănătate, integritate fizică și psihică, demnitate, viață privată, atribute de identificare, etc, pe care le-a completat cu mecanismele procedurale necesare pentru a asigura o protecție efectivă drepturilor inerente personalității umane.

Prezentul studiu își propune să analizeze această codificarea din prisma standardelor blocului de convenționalitate în materia dreptului la viață privată reglementat de art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului. Această abordare este justificată având în vedere raportul dintre dreptul intern și Convenția europeană a drepturilor omului astfel cum este acest consacrat de art. 11 și art. 20 din Constituție[3] și art. 4 din Codul civil[4]. Blocul de convenționalitate are forță constituțională și supralegislativă[5], astfel încât în reglementarea raporturilor juridice de drept civil și în soluționarea litigiilor în această materie, legiuitorul național, respectiv instanțele de judecată, sunt obligate să se raporteze la jurisprudența Curții europene a drepturilor omului. Chiar dacă din expunerea de motive și din ansamblul lucrărilor proiectului tehnic care au stat la baza adoptării Codului Civil nu rezultă cu claritate dacă legiuitorul român a avut ca sursă de inspirație și blocul de convenționalitate în această materie, alături de Codul civil elvețian din 1907, Codul civil al Provinciei Quebec, Codul civil italian, Codul civil francez, Codul civil german[6], nu putem exclude de plano și ab initio referința obligatorie, în temeiul Constituției României, la sistemul convențional de protecție a drepturilor omului.

Analiza de față va prezenta pe scurt conținutul material al dreptului la viață privată, tipurile mari de obligații care revin statelor membre în temeiul art. 8 din Convenție, reglementarea protecției procedurale a dreptului la viață privată din Codul Civil, pentru a putea concluziona dacă soluția legiutorului român adoptată cu privire la drepturile personalității în noul Cod Civil răspunde sau nu exigențelor convenționale.

Articolul 8 din Convenția europeană a drepturilor omului prevede în primul paragraf că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale, iar în cel de al doilea paragraf se interzice amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept, cu excepția situației în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranță publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altor persoane.

În ceea ce privește conținutul material al vieții private, în lipsa unei definiții legale sau jurisprudențiale a dreptului la viață privată, doctrina[7] a apreciat că această noțiune autonomă, de o mare generozitate conceptuală, înglobează atât viața privată personală, cât și viața privată socială prin cuprinderea și a acelor aspecte care în trecut țineau de sfera publică sau se situau la intersecția dintre spațiul intim cu cel public. Instanța europeană „consideră că nu este nici posibil și nici necesar să încerce să definească într-o manieră exhaustivă noțiunea de viață privată. Ar fi totuși prea restrictiv ca noțiunea să fie limitată la sfera intimă în care oricine își duce viața personală după cum dorește, la adăpost de lumea exterioară. Respectul vieții private trebui să înglobeze într-o anumită măsură, dreptul persoanei de a stabili și dezvolta relații cu alte persoane”[8].

Jurisprudența instanței europene în materie relevă faptul că interpretarea dinamică și evolutivă impusă de exigența efectivității protecției dreptului la viață privată s-a manifestat în primul rând pe tărâmul conceptual al acestei noțiuni. În acest fel, judecătorul european a asigurat o largă aplicabilitate articolului 8, înglobând în aceste „concept – cadru” aspectele relative la integritatea fizică și psihică a persoanei[9], libertatea sexuală[10], identitatea persoanei, incluzând elementele definitorii ale unei persoane și care pot privi originile biologice ale acesteia[11], numele[12], cetățenia, precum și identitatea etnică[13], statutul marital[14], dreptul la imagine[15], dreptul la bună reputație[16], dreptul la autonomie personală[17], inclusiv informațiile despre sănătatea unei persoane[18], dreptul de a duce un stil de viață specific minorităților etnice[19].

Din jurisprudența Curții rezultă că în aria de protecție a articolului 8 din Convenție, sub aspectul datelor cu caracter personal intră realizarea și stocarea informațiilor într-un dosar secret al poliției[20], stocarea vreme îndelungată de informații neconforme cu realitatea într-un dosar al fostei securități[21], negarea accesului la propriul dosar personal întocmit de fosta securitate[22], interceptarea telefoanelor de către poliție[23], interceptarea și difuzarea de imagini ale persoanelor surprinse în locuri publice supravegheate video[24], introducerea numelor și datelor reclamanților într-o bază națională a poliției privind persoane care au comis infracțiuni la viața sexuală[25], monitorizarea e-mailurilor de serviciu[26], confidențialitatea datelor medicale[27], reținerea de către autorități a informațiilor legate de profilul genetic al reclamanților chiar după finalizarea procedurilor penale[28], supraveghere video, înregistrarea video și audio a reclamantului cu o cameră ascunsă în timpul unor audieri la sediul poliției, ulterior supuse procesajului și analizei tehnice în procesul de investigație, urmărirea reclamantului prin instalarea unui dispozitiv GPS pe mașina unui complice[29], filaj de către detectivii unei companii de asigurări[30], etc.

Jurisprudența instanței europene în această materie este extrem de amplă și în plină evoluție astfel încât am putea afirma că prin această extindere fără precedent a conținutului material al art. 8 din Convenție s-a ajuns la un adevărat „corn al abundenței”. Este evident că în cuprinsul prezentului studiu amplitudinea acestei noțiuni autonome nu poate fi decât conturată, fără să ne propunem să epuizăm toate domeniile de aplicabilitate a dreptului la viață privată.

În ceea ce privește obligațiile ce revin statelor semnatare ale Convenției în temeiul art. 8, trebuie reamintit că farul călăuzitor al mecanismul european de protecție a drepturilor omului se întemeiază pe ideea centrală că acest instrument protejează drepturi concrete și efective și nu unele teoretice și iluzorii[31]. Pentru a sluji acestui imperativ al efectivității, instanța europeană a consacrat în sarcina statelor membre o serie de obligații de ordin pozitiv cu un conținut extrem de vast, depășind astfel analiza clasică a angajamentelor statelor semnatare ale Convenției care viza doar obligația negativă pentru autoritățile naționale de a se abține să încalce drepturile garantate de acest instrument european.

Consacrarea obligațiilor pozitive marchează o „ruptură față de sistemul tradițional de protecție a drepturilor civile și politice”[32] care atribuia statului doar „o obligație de non-ingerință”[33]. Așadar, pentru realizarea drepturilor garantate de Convenție, statele au obligația de a adopta măsuri pozitive constând într-o „obligație de a face”, care era până atunci asociată drepturilor economice și sociale, instanța europeană fiind competentă să cenzureze modul în care statele au „adoptat măsuri rezonabile și adecvate pentru protejarea drepturilor garantate de Convenție.”[34]

Particularizând aceste aspecte în materia dreptului la viață private, vom constata la o simplă citire a art. 8 din Convenție faptul că textul supus analizei consacră în primul paragraf cu titlu general respectarea dreptului la respectarea vieții private, de familie, a inviolabilității domiciliului si corespondenței, iar în cel de al doilea paragraf se stabilește, pe de o parte, posibilitatea pentru autoritățile publice de a interfera cu exercitarea acestui drept, care nu este absolut, iar pe de altă parte, condițiile stricte în care poate avea loc un astfel de amestec. Prin consacrarea acestei obligații negative stipulate în cel de al doilea paragraf se urmărește apărarea individului de orice ingerință arbitrară din partea autorităților în exercitarea prerogativelor ce intră în conținutul acestui drept. Dincolo de evidenta obligație de non-ingerință stipulată expres în paragraful al doilea, jurisprudența instanței europene a consacrat pe cale pretoriană și obligații de ordin pozitiv în sarcina statelor membre asociate acestui drept, plecând inițial de la sensul imprecis al verbului utilizat în alineatul 1 al articolului 8 din Convenție – „a respecta”[35].

În fața acestei imprecizii lingvistice, dar mai ales juridice, atitudinea organelor Convenției nu a fost una de „rezervă judiciară” și de interpretare restrictivă a termenului. În fapt, tocmai această lipsă de precizie a favorizat una din cele mai generoase construcții jurisprudențiale în materia obligațiilor pozitive pe tărâmul art. 8. Curtea a considerat că verbul „a respecta” semnifică mai mult decât a „recunoaște” sau de a „lua în considerare”, și în orice caz, se pretează la o interpretare evolutivă[36]. Dincolo de obligația negativă a statului, de abținere, acest verb implică o anumită obligație pozitivă în sarcina statului[37], având în vedere că scopul esențial al art. 8 este de a proteja individul împotriva ingerințelor arbitrare a autorităților publice.[38] Următorul pas a fost acela al extragerii din finalitatea verbului a respecta utilizat în art. 8 obligații pozitive inerente respectării efective a vieții de familie.

Obligațiile pozitive care revin statelor membre sunt atât de natură substanțială, cât și de ordin procedural, deși este evident că în cuprinsul art. 8 redactorii Convenției nu au făcut niciun fel de mențiune cu privire la o protecție procedurală asociată dreptului la viață privată.

Sistematizând principalele categorii de obligații pozitive, arătăm că acestea cuprind un spectru extrem de larg, atât în plan vertical, în raportul dintre individ și autoritatea statală, de la dotarea statelor membre cu un arsenal legislativ de natură penală care să asigure pedepsirea unor acte grave precum violul care afectează valorile fundamentale ale dreptului la viață privată, inclusiv de a efectua o anchetă asupra pretinselor încălcări ale dreptului la viață privată cu standarde inspirate din latura procedurală a art.2 și 3 din Convenție[39], obligația de adopta un mecanism juridic prin care drepturile resortisanților să fie în mod efectiv protejate împotriva oricăror ingerințe arbitrare din partea autorităților publice[40], dar și în plan orizontal, prin adoptarea unor măsuri prin care să se asigure respectul vieții private inclusiv între relațiile dintre persoane private[41], deși, în principiu, alegerea modalităților concrete prin care se asigură respectul art. 8 în relațiile interindividuale aparține statelor membre, în temeiul marjei de apreciere de care dispun.

De asemenea, standardul convențional impune îndatorirea pentru statele semnatare de a adopta o legislație care să oblige unitățile medicale, publice sau private, să ia toate acele măsuri necesare pentru a proteja viața și integritatea fizică a pacienților[42], cu instituirea unui mecanism judiciar prin care victimele erorilor medicale să poată solicita acordarea unor daune pentru prejudiciile suferite, dar fără ca această cale judiciară să fie în mod automat de natură penală. O astfel de obligației poate fi respectată dacă victima unei erori medicale are deschis accesul la instanțele civile, fie în mod independent de calea penală sau printr-o constituire de parte civilă în procesul penal, pentru a obține plata unor despăgubiri, publicarea hotărârii, aplicarea unor sancțiuni disciplinare celor vinovați, etc.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...