Curtea Constituțională

Decizia nr. 719/2015 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (16) și (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 07 decembrie 2015

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată

sau autentifică-te

  •  
Augustin Zegrean - președinte
Valer Dorneanu - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (16) și (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepție ridicată de Nistor Isai Faur în Dosarul nr. 37/55/2015 al Judecătoriei Arad - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 352D/2015.

2. La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 353D/2015, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (16) și (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepție ridicată de Nistor Isai Faur în Dosarul nr. 39/55/2015 al Judecătoriei Arad - Secția penală.

4. La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere că excepțiile de neconstituționalitate ridicate în dosarele nr. 352D/2015 și nr. 353D/2015 au obiect identic, pune în discuție, din oficiu, problema conexării cauzelor.

6. Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condițiile pentru conexarea cauzelor.

7. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 353D/2015 la Dosarul nr. 352D/2015, care este primul înregistrat.

8. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale, și anume Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015, și Decizia nr. 368 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:

9. Prin sentințele penale nr. 208 și nr. 209 din 29 ianuarie 2015, pronunțate în dosarele nr. 37/55/2015 și nr. 39/55/2015, Judecătoria Arad - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (16) și (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepția a fost ridicată de Nistor Isai Faur cu ocazia soluționării contestațiilor împotriva unor încheieri ale judecătorului de supraveghere a privării de libertate prin care au fost respinse plângerile formulate cu privire la măsurile luate de către administrația penitenciarului referitor la exercitarea de către persoana condamnată a dreptului de petiționare și a dreptului la corespondență, respectiv a dreptului la hrană cu ocazia transportului într-o altă localitate.

10. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 39 alin. (16) și (17) din Legea nr. 254/2013 încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv și dreptul la apărare, întrucât, pe de o parte, persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanței, iar, pe de altă parte, asistența juridică nu este obligatorie. Arată că nu cunoaște conținutul dosarului în care este citat, astfel încât nu poate să formuleze memoriu cu privire la fondul contestației și nici să propună și să susțină probe și nu știe dacă penitenciarul a depus sau nu la dosar vreo propunere de înțelegere amiabilă. De asemenea, în condițiile în care nu poate depune personal memoriul la instanță, nu are nicio garanție că acesta ajunge la dosar, depinzând de penitenciar - cu care are interese contrare - atât pentru a primi materialele necesare redactării memoriului, cât și pentru ca acesta să fie înaintat instanței. Consideră că, prin neprezentarea obligatorie în fața instanței la judecarea contestației, este pus într-o situație de inferioritate față de procuror și de administrația penitenciarului, încălcându-se astfel egalitatea de arme între acuzare și apărare, oralitatea și contradictorialitatea ședinței de judecată. În acest sens, face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014.

11. Judecătoria Arad - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care face trimitere la Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014 a Curții Constituționale, prin care aceasta a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013. Totodată, arată că prin neprezentarea în toate cazurile a persoanei private de libertate în fața instanței de judecată nu se aduce atingere dreptului acesteia la apărare, întrucât contestatorul are posibilitatea de a depune concluzii scrise, de a formula în scris cereri și excepții, respectiv de a fi reprezentat de un apărător ales care îi susține cererea în fața instanței. Rațiunea legală - ce a fundamentat din punct de vedere teleologic adoptarea acestei prevederi - este reprezentată de o mai bună administrare a justiției, concretizată, printre altele, în evitarea efectuării de cheltuieli nejustificate, ce pot atinge valori exorbitante, mai ales în condițiile în care dreptul de a sesiza instanța este în multe cazuri exercitat în mod abuziv de către persoanele deținute, așa cum este și situația autorului prezentei excepții de neconstituționalitate, cu privire la care au fost înregistrate pe rolul instanței aproximativ 200 de cauze în care a avut sau are calitatea de petent. Susținerea acestuia că nu are posibilitatea de a depune memorii și de a propune probe, întrucât nu are cunoștință de conținutul dosarelor, este rezultatul paradoxal al exercitării abuzive a dreptului de petiționare, întrucât, în mod normal, o persoană căreia îi este comunicat numărul și obiectul dosarului în care este citată are cunoștință de natura și specificul cauzei în care are calitatea de parte. Mai mult, astfel cum a reținut Curtea Constituțională, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu, la Decizia din 23 septembrie 2004, pronunțată în Cauza Pilla împotriva Italiei, art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este inaplicabil unei proceduri care privește executarea pedepselor.

12. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând actele de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 39 alin. (16) și (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul cuprins:

"

(16) Persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanței, în acest caz fiind audiată.

(17) Asistența juridică nu este obligatorie. În cazul în care procurorul și reprezentantul administrației penitenciarului participă la judecată, aceștia pun concluzii."

16. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 privind statul român, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum și ale art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 1 referitor la obligația de a respecta drepturile omului, ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 referitor la dreptul la un recurs efectiv și ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și la prevederile art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenție.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 39 alin. (16) și (17) din Legea nr. 254/2013 au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 13 august 2015, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și a reținut că dispozițiile art. 39 din Legea nr. 254/2013, care se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, și anume fazei de executare, reglementează atât cu privire la stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la plângerea depusă de persoana condamnată la judecătorul de supraveghere a privării de libertate împotriva deciziei comisiei pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cât și cu privire la contestația formulată de persoana condamnată sau de administrația penitenciarului, pe rolul judecătoriei în a cărei circumscripție se află penitenciarul, împotriva încheierii prin care judecătorul de supraveghere a privării de libertate a soluționat plângerea. Cu același prilej, Curtea a reținut că art. 56 din aceeași lege normează atât cu privire la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, la plângerea ce poate fi formulată de către acestea împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor reglementate prin Legea nr. 254/2013, luate de către administrația penitenciarului, cât și cu privire la contestația ce se poate formula împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate prin care a fost soluționată plângerea (paragraful 18), în condițiile în care, potrivit art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013, procedura de soluționare a acestei din urmă contestații este cea prevăzută de dispozițiile art. 39 alin. (14) - (19) din lege, care se aplică în mod corespunzător. Întrucât cadrul general prevăzut de art. 39 și art. 56 din Legea nr. 254/2013 reglementează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existența vinovăției în materie penală, Curtea a reținut că aceasta nu este supusă regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situația juridică a persoanei condamnate nu este identică cu cea a inculpatului. Într-un sens similar s-a pronunțat Curtea în jurisprudența sa referitoare la Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006, abrogată prin Legea nr. 254/2013, de exemplu, prin Decizia nr. 462 din 15 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2007, și prin Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014. Curtea a constatat că, în considerarea diferenței mai sus arătate, legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluționare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, procedură care să nu mai implice în mod necesar prezența persoanei condamnate, fără ca în acest mod să fie încălcate dispozițiile constituționale privind dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare (paragraful 19). De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că garanțiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor (paragraful 20). În acest sens sunt, de exemplu, Decizia din 7 mai 1990 - Aldrian împotriva Austriei, cererea nr. 16.266/90, Decizia din 22 februarie 1995 - A.B. împotriva Elveției, cererea nr. 20.872/92, Decizia din 13 mai 2003 - Montcornet de Caumont împotriva Franței, cererea nr. 59.290/00, Decizia din 23 septembrie 2004 - Pilla împotriva Italiei, cererea nr. 64.088/00, Decizia din 27 iunie 2006 - Szabo împotriva Suediei, cererea nr. 28.578/03 și Decizia din 23 octombrie 2012 - Ciok împotriva Poloniei, cererea nr. 498/10, paragraful 38.

18. De asemenea, prin Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, Curtea a reținut că, în procedura de soluționare a plângerii împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, potrivit art. 56 alin. (3) din lege, persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deținere, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, alin. (4) al aceluiași articol stabilind că, în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, audiere care va avea loc prin videoconferință, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deținere, care înaintează declarația luată. Totodată, în procedura de soluționare a contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunțată în soluționarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-și formula apărările prin intermediul memoriilor și concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată (paragraful 21).

19. Cât privește faptul că asistența juridică nu este obligatorie la soluționarea contestației în materia măsurilor luate de către administrația penitenciarului cu privire la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, prin Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015, și prin Decizia nr. 368 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015, Curtea a reamintit că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind reglementat de legiuitor, care stabilește și cazurile în care consideră că este necesar. Așadar, Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu și pe cel la asistență juridică obligatorie. Curtea a reținut, prin aceeași jurisprudență, că stabilirea cazurilor în care asistența juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, care, conform art. 126 din Constituție, are deplină libertate de a reglementa (Decizia nr. 365 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 12 august 2005, și Decizia nr. 1.202 din 24 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 700 din 19 octombrie 2009). Curtea a arătat, totodată, că împrejurarea că o persoană este privată de libertate, ca urmare a unei condamnări definitive, nu este de natură a atrage aplicabilitatea dispozițiilor legale referitoare la asistența juridică obligatorie (Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, citată anterior).

20. În fine, autorul excepției a invocat și prevederile art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv și ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenție. Examinând această susținere, prin Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, citată anterior, Curtea a constatat că, în raport cu motivele invocate în sprijinul excepției de neconstituționalitate, textele indicate nu sunt relevante, neavând nicio concludență pentru soluționarea acesteia (paragraful 23).

21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (16) și (17) din Legea nr. 254/2013, pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

22. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Nistor Isai Faur în dosarele nr. 37/55/2015 și nr. 39/55/2015 ale Judecătoriei Arad - Secția penală și constată că dispozițiile art. 39 alin. (16) și (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Arad - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 octombrie 2015.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puică
;
se încarcă...