Înalta Curte de Casație și Justiție - ÎCCJ

Decizia nr. 20/2005 privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la admisibilitatea cererilor prin care se solicită obligarea debitorilor ce nu-și îndeplinesc obligațiile de a face sau de a nu face la plata de daune cominatorii, după intrarea în vigoare a art. 5803 din Codul de procedură civilă

Modificări (...)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 13 martie 2006

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  

- SECȚIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XX
din 12 decembrie 2005

Dosar nr. 16/2005

Sub președinția domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la admisibilitatea cererilor prin care se solicită obligarea debitorilor ce nu-și îndeplinesc obligațiile de a face sau de a nu face la plata de daune cominatorii, după intrarea în vigoare a art. 5803 din Codul de procedură civilă, precum și la problema dacă hotărârea judecătorească prin care s-au acordat daune cominatorii constituie titlu executoriu.

Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 87 de judecători din totalul de 108 judecători în funcție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Florența Baltă.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că daunele cominatorii, care reprezintă o sancțiune pecuniară, se pot aplica și în condițiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 5803 din Codul de procedură civilă, precum și că hotărârea prin care se acordă daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, în limita daunelor-interese dovedite.

SECȚIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1. În aplicarea dispozițiilor art. 5803 din Codul de procedură civilă, instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar cu privire la soluționarea cererilor prin care se solicită obligarea la daune cominatorii a debitorilor obligațiilor de a face sau de a nu face, în condițiile reglementării posibilității constrângerii debitorului la îndeplinirea acelor obligații, prin aplicarea unei amenzi civile.

Astfel, unele instanțe au considerat că, ulterior introducerii în Codul de procedură civilă a art. 5803, prin care a fost reglementată procedura constrângerii debitorului la îndeplinirea obligației de a face sau a obligației de a nu face, prin aplicarea unei amenzi civile, cererea de obligare a acestuia la plata de daune cominatorii nu mai este admisibilă.

S-a motivat că, în condițiile aplicabilității dispozițiilor art. 5803 alin. 1 din Codul de procedură civilă, daunele cominatorii nu mai sunt operante deoarece acest text de lege consacră principiul îndeplinirii obligației debitorului de a face sau de a nu face prin constrângerea acestuia pe calea aplicării unei amenzi civile, concretizată în condamnarea sa la plata unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligației în natură, iar cadrul legal pentru solicitarea de despăgubiri într-un astfel de caz este reglementat la alin. 2 al aceluiași articol, în sensul că, "pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligației prevăzute la alin. 1, creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese".

Alte instanțe, dimpotrivă, s-au pronunțat în sensul că este admisibilă cererea privind obligarea la daune cominatorii și în condițiile reglementării posibilității constrângerii debitorului la îndeplinirea obligației de a face sau a obligației de a nu face, prin aplicarea unei amenzi civile în temeiul art. 5803 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Aceste din urmă instanțe au interpretat și au aplicat corect dispozițiile legii.

Într-adevăr, prin reglementarea de ansamblu privind executarea silită a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face, cuprinsă în art. 5802-5805 din Codul de procedură civilă, este instituită procedura ce permite ca debitorul unei obligații de a face sau de a nu face, la care se referă un titlu judecătoresc, să fie constrâns să îndeplinească acea obligație fie el însuși, fie alte persoane pe cheltuiala sa.

În cadrul acestei proceduri, prin art. 5803 alin. 1 din Codul de procedură civilă s-a prevăzut că, "dacă obligația de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile", menționându-se în continuare că "instanța sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părților, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la 200.000 lei la 500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu". Textul menționat este aplicabil în mod corespunzător, potrivit art. 5804 alin. 1 din Codul de procedură civilă, și în cazul când titlul executoriu cuprinde o obligație de a nu face.

Or, reglementarea unui atare mijloc de constrângere, pentru a înfrânge rezistența manifestată de debitor la executarea obligației de a face sau de a nu face, cuprinsă în titlul executoriu, nu exclude folosirea dreptului de a se recurge la obligarea debitorului la daune cominatorii, cât timp prin nici o dispoziție a legii nu este înlăturată o astfel de posibilitate.

În această privință, este de observat că daunele cominatorii, constând în condamnarea debitorului la plata către creditor a unei anumite sume de bani pentru fiecare zi, săptămână sau lună de întârziere, până la executarea obligației în natura ei specifică, își au temeiul în dubla funcțiune - jurisdictio et imperium - pe care o are judecătorul, cu consecința prerogativei sale de a ordona și măsurile necesare ducerii la îndeplinire a celor dispuse prin hotărârea pe care o pronunță.

Cu toate că în sistemul dreptului civil român problema daunelor cominatorii nu a fost reglementată printr-o dispoziție cu caracter general, această instituție este consacrată prin norme speciale.

Asemenea dispoziții, prin care se face referire la sancțiunea plății de daune, sunt cuprinse în art. 48 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în art. 64 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, precum și în art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care prevede că, în cazul în care termenul nu este respectat, "reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere".

Rezultă deci că daunele cominatorii reprezintă o sancțiune pecuniară, ce se aplică de instanțele de judecată în vederea asigurării executării unei obligații de a face sau de a nu face, determinată prin hotărâre judecătorească, precum și că suma de bani stabilită să fie achitată cu acest titlu este independentă de despăgubirile ce trebuie să constituie echivalentul prejudiciului cauzat, iar rațiunea acordării unor astfel de daune o constituie exercitarea efectului lor de constrângere asupra debitorului care persistă în neexecutarea obligației pe care și-a asumat-o, prin silirea lui la plata către creditor a unor sume calculate în raport cu durata întârzierii îndeplinirii obligației de a face sau de a nu face.

Sub acest aspect este de reținut că, în cazul când cuantumul daunelor cominatorii nu este suficient determinat în momentul pronunțării hotărârii judecătorești, stabilirea acestuia cu precizia necesară se poate asigura, potrivit dispozițiilor cuprinse în teza finală a art. 379 alin. 4 din Codul de procedură civilă, prin efectuarea calculului exact, în faza executării silite, în conformitate cu prevederile art. 3712 alin. 2 din același cod.

În consecință, se impune a se constata că prin reglementarea dată în cuprinsul art. 5803 din Codul de procedură civilă nu s-a înlăturat posibilitatea recurgerii la instituția daunelor cominatorii pentru silirea debitorului să îndeplinească obligația de a face sau de a nu face, ci, dimpotrivă, pe lângă menținerea acestui instrument de constrângere, s-a instituit și amenda civilă ca mijloc de determinare a debitorului să își îndeplinească obligația asumată.

2. Tot în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 5803 din Codul de procedură civilă, instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar cu privire la problema dacă hotărârea judecătorească prin care s-au acordat daune cominatorii constituie titlu executoriu.

Astfel, unele instanțe s-au pronunțat în sensul că hotărârile judecătorești prin care debitorii sunt obligați să plătească daune cominatorii au caracter de titlu executoriu.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că a pretinde transformarea mai întâi, printr-o hotărâre judecătorească, a daunelor cominatorii în daune-interese ar însemna să fie golită de conținut însăși hotărârea de obligare la daune cominatorii, al căror rol este tocmai acela de a asigura o constrângere imediată și eficientă a debitorului pentru a-și îndeplini obligația de a face sau de a nu face, pe care și-a asumat-o.

Făcându-se referire la dispoziția cu caracter general prevăzută la art. 379 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia, dacă datoria constă într-o sumă nelămurită, urmăririle se vor amâna până ce, mai întâi, se va face lichidarea, s-a considerat că, în cazul daunelor cominatorii stabilite sub forma unei sume fixe, calculată pe zile sau pe alt termen de întârziere, creanța cominatorie este totuși lichidă, întrucât cuantumul acesteia poate fi determinat pe baza titlului executoriu, în conformitate cu reglementarea dată prin art. 379 alin. 4 din Codul de procedură civilă, chiar dacă pentru aceasta ar fi nevoie de o nouă socoteală.

Alte instanțe, dimpotrivă, au considerat că, datorită caracterului incert și nelichid al unor asemenea creanțe, hotărârile judecătorești prin care s-a dispus obligarea la daune cominatorii nu pot fi puse în executare, fiind necesar ca, în prealabil, să se stabilească, după regulile dreptului comun în materia răspunderii civile, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării, cu consecința transformării daunelor cominatorii în daune compensatorii.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că, datorită caracterului nelichid al creanței reprezentând daune cominatorii, declanșarea procedurii executării acestora ar face necesară mai întâi transformarea lor în daune-interese, pentru a se acorda creditorului, cu titlu definitiv, numai partea din valoarea daunelor cominatorii care reprezintă prejudiciu efectiv cauzat prin întârziere, neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligației.

Această din urmă interpretare corespunde spiritului legii.

Așa cum s-a mai învederat, daunele cominatorii constituie un mijloc juridic subsidiar de înfrângere a rezistenței debitorului la executarea silită și au un caracter provizoriu, fiind acordate până când acesta își va îndeplini obligația asumată și cu posibilitatea ca instanța de judecată să le modifice dacă va considera necesar.

Fără să reprezinte un mijloc, direct sau indirect, de executare silită asupra bunurilor debitorului, aceste daune constituie totuși o modalitate de constrângere ce rezultă din amenințarea cu o atare executare dacă debitorul nu își îndeplinește obligația asumată.

Față de caracterul lor provizoriu, în cazul în care debitorul execută obligația, daunele cominatorii vor trebui să fie reduse la cuantumul despăgubirilor datorate pentru întârzierea executării, iar în cazul în care debitorul refuză executarea, cuantumul lor ar trebui convertit totuși la valoarea exactă a prejudiciului suferit prin neexecutare, o altă soluție nefiind posibilă.

Într-adevăr, în sistemul nostru de drept, despăgubirea nu poate depăși valoarea prejudiciului pentru că diferența s-ar transforma într-o pedeapsă civilă în favoarea creditorului, care s-ar îmbogăți în acest mod fără justă cauză.

Ca urmare, nici executarea silită nu s-ar putea porni pe baza cuantumului provizoriu al daunelor cominatorii, dat fiind caracterul lor incert și nelichid.

Fiind de principiu deci că daunele cominatorii reprezintă numai un mijloc de constrângere a debitorilor la îndeplinirea obligației convenite, precum și că suma stabilită în cadrul acestor daune nu poate fi considerată certă și lichidă, revine instanței de judecată îndatorirea ca, după executarea obligației respective, să transforme acele daune în daune compensatorii, stabilind, potrivit regulilor dreptului comun privind răspunderea civilă, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării.

În atare situație, concluzia ce se impune sub acest ultim aspect este aceea că hotărârea judecătorească prin care s-au stabilit daune cominatorii nu este susceptibilă de executare silită, fiind necesar ca aceste daune să fie transformate mai întâi de instanța de judecată, la cererea creditorului, în daune compensatorii.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, și ale art. 329 alin. 2 și 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se decide, în aplicarea art. 5803 din Codul de procedură civilă, că orice cerere privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă și în condițiile reglementării amenzii civile prevăzute în acest text de lege, precum și că hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, numai în limita daunelor-interese, compensatorii, dovedite ulterior, în fața instanței, cu ocazia transformării în astfel de daune a daunelor cominatorii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și stabilesc:

Cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă și în condițiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 5803 din Codul de procedură civilă.

Hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, în limita daunelor-interese dovedite.

Obligatorie potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședința publică din 12 decembrie 2005.

PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent-șef,
Victoria Maftei

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...