PLENUL CURȚII CONSTITUȚIONALE, | Decizie 1/1995

Acesta este un fragment din Decizia nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
  •  

PLENUL CURȚII CONSTITUȚIONALE,

având în vedere că prin Decizia sa nr. 139 din 14 decembrie 1994 a fost declarată, pentru prima oară în practica Curții Constituționale, neconstituțională o lege de aprobare a unei ordonanțe, iar poziția Guvernului ridică o problemă de principiu, ce pune în discuție prevederile Constituției, în realizarea scopului Curții de a garanta supremația Constituției, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47 din 18 mai 1992, reține următoarele:

1. Constituția României reglementează în art. 107, coroborat cu art. 114, instituția delegării legislative, iar în titlul V art. 140-145, instituția contenciosului constituțional, sub forma unui organ special - Curtea Constituțională. De principiu, o interpretare sistematică a Constituției conduce la concluzia că nu se poate interpreta un text consacrat instituției delegării legislative, făcându-se abstracție de un text consacrat instituției contenciosului constituțional. Interpretarea riguroasă a Constituției trebuie să ducă la realizarea rațiunii de a fi a celor două instituții.

2. Instituția delegării legislative urmărește să rezolve anumite probleme de politică legislativă, deci de legiferare, printr-o categorie specială de acte ale Guvernului, denumite ordonanțe. În acest scop, Guvernul înaintează uneia dintre Camere un proiect de lege de abilitare a Guvernului de a emite ordonanțe. Potrivit art. 114 alin. (1) din Constituție "Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice". Așadar, legiuitorul constituant a admis ca și Guvernul, organ al Executivului, să fie învestit, de către Parlament, în anumite condiții, cu atribuții ce vizează funcția legislativă, specifică Parlamentului. Orice judecată asupra regimului delegării legislative și a efectelor deciziei Curții Constituționale trebuie să plece de la ideea că puterea Guvernului de a emite ordonanțe este o putere delegată și nu o putere proprie. Constituția României, spre deosebire de alte constituții ce consacră instituția delegării legislative, prevede, totodată, în art. 58 alin. (1), că "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării".

Potrivit art. 114 alin. (2) din Constituție, legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul și data până la care se pot emite ordonanțe. Pe de altă parte, în alin. (3) al aceluiași articol se stabilește că Parlamentul poate cere, prin legea de abilitare, ca ordonanțele să-i fie supuse spre aprobare. Pe perioada termenului de abilitare Guvernul poate modifica ordonanțele pe care le-a emis, în limitele delegării legislative, sau le poate abroga. În cazul în care Parlamentul, prin legea de abilitare, cere supunerea ordonanțelor spre aprobare, această operațiune juridică, cum se menționează în același text al Constituției, se face "potrivit procedurii legislative", iar prima fază a procedurii legislative, cum se stipulează în art. 73 din Constituție, este inițiativa legislativă. Conform alin. (3) al art. 73, "Guvernul își exercită inițiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către una dintre Camere", ceea ce, logic, trebuie admis că se întâmplă și în ipoteza la care se referă art. 114 alin. (3) din Constituție.

Inițiativa legislativă a Guvernului, de data aceasta, este circumstanțiată, ea vizând, de fapt, ordonanța pe care o supune spre aprobare Parlamentului. De aici rezultă că întreaga dezbatere parlamentară este, în fond, o dezbatere asupra textului ordonanței, Parlamentul putând, potrivit principiului consacrat de art. 58 și prevederilor art. 114 alin. (5) din Constituție, să aprobe în întregime textul ordonanței, să-l aprobe cu modificări, cum s-a și întâmplat în cazul Ordonanței Guvernului nr. 50/1994, sau să respingă ordonanța în întregime. Așa fiind, nu se poate admite că întreaga dezbatere parlamentară, precum și votul Camerelor, vizează numai un proiect de lege, format dintr-un singur articol, și nu ar viza și ordonanța. Dovadă este faptul că legea care se adoptă nu are o denumire ce face abstracție de ordonanță, dimpotrivă, aceasta este intitulată "Lege pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. ... din ...", cum este și cazul legii declarate neconstituțională de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 139 din 14 decembrie 1994.

Specificul procedurii legislative, în cazul în care se supun spre aprobare ordonanțele, vizează deci faptul că spre deosebire de proiectele de legi obișnuite, care propun spre reglementare relații sociale noi, proiectul legii de aprobare a ordonanței propune Parlamentului norme emise de Guvern, în temeiul abilitării, care sunt de domeniul legii ordinare și care, potrivit art. 107 alin. (4) din Constituție, produc efecte de la publicarea ordonanței în Monitorul Oficial al României. Efectele ordonanței se produc până la publicarea legii de aprobare în Monitorul Oficial al României, dată de la care se va aplica legea, afară de cazul în care legea de aprobare a ordonanței a fost declarată neconstituțională înainte de promulgare, când efectele ordonanței încetează pe data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României.

După depunerea ordonanțelor la Parlament, Guvernul nu le mai poate modifica sau abroga, deoarece s-a intrat în procedura legislativă, cu toate etapele acesteia: adoptarea proiectului de către Parlament, atacarea legii ca neconstituțională potrivit art. 144 lit. a) din Constituție sau, dacă nu este cazul, promulgarea și publicarea în Monitorul Oficial al României. Acest procedeu vizează însă nu numai articolul unic al legii de abilitare, ci și dispozițiile ordonanței care a fost supusă aprobării, ce constituie substanța legii.

3. Ideea supremației Constituției este o cucerire a gândirii juridice, care se leagă de voința politică de a garanta efectiv această supremație prin intermediul jurisdicției constituționale. Nu întâmplător, deci, Constituția din anul 1991 a înființat în România Curtea Constituțională. Rolul său de garant al supremației Constituției este înscris în art. 1 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, iar pentru a-i asigura acest rol Curtea Constituțională este definită de lege ca unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, independentă față de orice altă autoritate publică și supunându-se numai Constituției și legii sale organice [art. 1 alin. (1) și (2)].

Constituția stabilește în art. 144 atribuțiile Curții Constituționale, între care figurează: controlul constituționalității legilor înainte de promulgare, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Curții Supreme de Justiție, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției (lit. a); controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori (lit. b); controlul pe cale de excepții, ridicate în fața instanțelor judecătorești de către părți sau instanță, din oficiu, și vizând neconstituționalitatea legilor și ordonanțelor (lit. c).

Controlul de constituționalitate nu este o frână în calea democrației, ci instrumentul ei necesar, deoarece permite minorității parlamentare și cetățenilor să vegheze la respectarea dispozițiilor Constituției, constituind o contrapondere necesară față de majoritatea parlamentară, în cazul în care aceasta s-ar îndepărta de la litera și spiritul Constituției.

Legitimitatea democratică a acestui control decurge din alegerea sau numirea judecătorilor constituționali exclusiv de către autorități constituționale alese direct de popor (Camera Deputaților, Senatul, Președintele României). Așa fiind, este firească participarea Curții Constituționale - în formele determinate de Constituție - la procesul legislativ. În acest proces Curtea Constituțională este însă constrânsă de unele cerințe externe, care vizează în principal faptul că nu se poate substitui legiuitorului, și de unele cerințe interne, deoarece soluțiile sale trebuie justificate prin raționamente juridice.

Controlul constituționalității se finalizează prin decizii, care, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituție, sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Dacă prin decizie se constată neconstituționalitatea, ea produce efecte erga omnes, adică are un efect obligatoriu general, care vizează toate autoritățile publice, cetățenii și persoanele juridice de drept privat. Datorită acestui fapt o parte deloc neglijabilă a doctrinei constituționale asimilează aceste decizii cu actele având forța legii. Această concluzie poate fi ușor desprinsă dacă se urmăresc efectele deciziilor în diferitele situații ale controlului de constituționalitate:

a) decizia prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate face ca legea sau ordonanța declarată neconstituțională ori textul din cadrul lor să nu se mai aplice, ca și cum ar fi abrogate prin lege;

b) admiterea sesizării de neconstituționalitate în legătură cu regulamentele Parlamentului face textele declarate neconstituționale inaplicabile și obligă Camera în cauză să reexamineze aceste dispoziții pentru punerea lor de acord prevederile Constituției [art. 22 alin. (4) din Legea nr. 47/1992];

c) decizia prin care s-a admis obiecția de neconstituționalitate a unei legi înainte de promulgare are și ea efect obligatoriu general, neputând fi ignorată de nimeni, dar are și două efecte specifice. Unul, întâlnit și în legislația altor țări, este imediat și se adresează Președintelui României, obligându-l să nu promulge legea. Cel de-al doilea efect, întâlnit în forme asemănătoare doar în Polonia și Portugalia, se adresează Parlamentului, deoarece, potrivit art. 145 alin. (1) din Constituție, legea se trimite spre reexaminare acestuia și dacă este adoptată în aceeași formă, cu o majoritate de cel puțin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecția de neconstituționalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie. Nici Constituția și nici Legea nr. 47/1992 nu stabilesc un termen în care Camerele să reexamineze legea, iar practica constituțională de până acum - care evidențiază că legea declarată neconstituțională prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, nu a fost reexaminată nici până în prezent -, poate duce la concluzia că Parlamentul nu este obligat să reexamineze legea, ci își poate însuși, în mod tacit, poziția Curții Constituționale. Dacă totuși Camerele reexaminează legea pentru a o pune de acord cu Constituția, desigur că decizia Curții este obligatorie și Parlamentul va trebui să modifice textul în sensul acesteia, deoarece adoptarea legii în aceeași formă, fără a se întruni votul calificat cerut de art. 145 alin. (1), ar conserva neconstituționalitatea. Numai în măsura în care legea ar fi adoptată în aceeași formă, cu majoritatea stabilită de acest text, obiecția de neconstituționalitate ar fi înlăturată. Este de observat că majoritatea cerută de art. 145 alin. (1) este și cea necesară pentru revizuirea Constituției, iar adoptarea legii cu această majoritate se impune Curții și obligă pe Președinte să o promulge. Până atunci, însă, ordinea constituțională este stabilită prin decizia Curții și nu poate fi ignorată;

d) decizia prin care se constată neconstituționalitatea inițiativei de revizuire a Constituției are ca efect blocarea procedurii de revizuire prevăzută de art. 147 din Constituție.

Datorită efectului obligatoriu general al deciziilor Curții Constituționale, jurisprudența acesteia trebuie avută în vedere de toate organele implicate în procesul de elaborare și de aplicare a legilor și a ordonanțelor Guvernului, precum și de Camere la elaborarea sau modificarea regulamentelor Parlamentului.

4. Aplicând considerentele de mai sus privind delegarea legislativă și rolul Curții Constituționale în procesul legislativ, la situația concretă care a determinat pronunțarea acestei decizii, este de reținut că Plenul Curții Constituționale consideră că are competența de a adopta prezenta decizie, în temeiul art. 144 lit. a) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1 și art. 3 din Legea nr. 47/1992. Pronunțarea acestei decizii este urmarea nesocotirii Deciziei Curții Constituționale nr. 139/1994, pronunțată în temeiul art. 144 lit. a) și declarată obligatorie de către art. 145 alin. (2) din Constituție. Constatând că, potrivit art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România, al cărei scop este garantarea supremației Constituției, precum și că, în conformitate cu art. 3 din aceeași lege, competența Curții Constituționale nu poate fi contestată de nici o autoritate publică, ea fiind singura în drept să hotărască asupra competenței sale, potrivit art. 144 din Constituție, Plenul Curții Constituționale, cu majoritate de voturi, apreciază că nu poate rămâne indiferent față de situația de neconstituționalitate creată și este nu numai îndreptățit, ci chiar obligat să se pronunțe.

Pe fond, Curtea Constituțională constată că, din moment ce art. 144 lit. a) din Constituție nu face nici o distincție, sunt supuse controlului înainte de promulgare atât legea prin care Guvernul este abilitat să emită ordonanțe, cât și legea prin care Parlamentul aprobă sau respinge ordonanțele emise.

În cazul în care se atacă o lege prin care s-a aprobat o ordonanță a Guvernului, și aceasta a fost declarată neconstituțională, nu se poate susține că ar fi afectat de acest viciu numai articolul unic al legii de abilitare, ci și conținutul legii, adică dispozițiile legale ce au fost emise pe cale de ordonanță, deoarece aceasta a părăsit domeniul de acțiune al Guvernului și a intrat în regimul procedurii legislative, dezbaterea parlamentară vizând textele ordonanței. Faptul că în dispozitivul Deciziei Curții Constituționale nr. 139 din 14 decembrie 1994 s-a declarat neconstituțională Legea pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 50 din 12 august 1994 nu poate duce la o altă concluzie, deoarece este unanim recunoscut, în practică și doctrină, că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluția este aceeași și pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale. Or, din considerentele Deciziei nr. 139/1994 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 21 decembrie 1994, pag. 3, alin. 9 și 10), se desprinde cu ușurință faptul că, pentru declararea legii ca neconstituțională, Curtea a avut în vedere și art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 50/1994, apreciindu-se că a instituit o taxă cu valoare de principiu, ce nu mai are un caracter excepțional, legat de aplicarea unei anumite măsuri de protecție socială.

Deci, teza Guvernului în sensul că este afectată numai legea de aprobare, nu și ordonanța, care își va produce efectele mai departe, nu poate fi reținută, deoarece nu ține seama de exigențele procesului legislativ și nici de distincțiile pe care le face art. 144 din Constituție la lit. a) și c). În temeiul art. 144 lit. c), ordonanțele Guvernului pot fi atacate ca neconstituționale, pe cale de excepție, dar numai până în momentul în care se adoptă legea de aprobare sau respingere. Dacă excepția a fost admisă și ordonanța declarată neconstituțională, desigur nu se mai pune problema aprobării sau respingerii ei prin lege. În cazul în care, însă, ordonanța nu a fost atacată până la momentul adoptării legii sau dacă excepția a fost respinsă, neconstituționalitatea se poate invoca numai în temeiul art. 144 lit. a), în aceste situații fiind în prezența unei legi de admitere sau de respingere a ordonanței. Dar acest control vizează, astfel cum s-a arătat, și conținutul legii, adică dispozițiile cuprinse în ordonanță.

Dacă s-ar accepta punctul de vedere în sensul că ordonanța își produce efectele, independent de legea de aprobare sau de respingere, ar însemna practic că această lege nu ar putea fi atacată, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituție, pe conținut, ci numai pe criterii formale, de exemplu pentru că Parlamentul a aprobat ordonanța, deși nu a fost depusă până la împlinirea termenului de abilitare sau deși nu erau îndeplinite cerințele prevăzute de art. 64 ori art. 74 alin. (2) din Constituție, cu privire la cvorumul legal și, respectiv, la votul necesar pentru adoptarea legii. Desigur o atare limitare nu rezultă din Constituție și ea nu poate fi reținută. De asemenea, dacă s-ar accepta teza că ordonanța își produce efectele independent de legea de aprobare care a fost declarată neconstituțională, ar rezulta că obiecția de neconstituționalitate se înlătură nu numai prin votarea de către Parlament a legii, în aceeași formă, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, așa cum prevede art. 145 alin. (1) din Constituție, ci și prin omisiunea Parlamentului de a reexamina legea declarată neconstituțională, ceea ce ar însemna a adăuga la Constituție.

În sfârșit, cum Decizia Curții Constituționale nr. 139/1994 de declarare a neconstituționalității Legii pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 50/1994 are efect general obligatoriu de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, și efecte specifice numai pentru Președinte și Parlamentul României, ignorarea ei de către Guvern și aplicarea în continuare a Ordonanței Guvernului nr. 50/1994 atrage exclusiv răspunderea acestuia. Într-un stat de drept, astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituție, autoritățile publice nu se bucură de nici o autonomie în raport cu dreptul. De altfel, Constituția stabilește în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 51 că respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

Față de aceste considerente și văzând și dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (2), art. 51, art. 58 alin. (1), art. 73 alin. (1) și (3), art. 107, art. 114, art. 145 din Constituție, precum și prevederile art. 1 și 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

Acesta este un fragment din Decizia nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Pot fi de interes:

Decizie 1/1995:
PLENUL CURȚII CONSTITUȚIONALE,
D E C I D E:
OPINIE SEPARATĂ I
OPINIE SEPARATĂ II
;
se încarcă...