Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 65/1995 referitoare la constituționalitatea Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1995 cu privire la condițiile de creștere a salariilor în anul 1995 la regii autonome și societăți comerciale cu capital majoritar de stat

Modificări (...)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 28 iunie 1995

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  

Curtea Constituțională a fost sesizată la 31 mai 1995 de către 26 de senatori, și anume: Cristian Dumitrescu, Ioan Turlacu, Costel Gheorghiu, Andrei Țugulea, Dumitru Cerăceanu, Dan Constantin Vasiliu, Mircea Boulescu, Ovidiu Corneliu Popescu, Mihail Iurcu, Ștefan Traian Mocuța, Vasile Strâmbu, Alexandru Paleologu, Vasile Vetișanu, Dumitru Călueanu, Nicolae Manolescu, Ștefan Radoff, Ioan-Paul Popescu, Florin Buruiană, Emilian Buzică, Tiberiu Vladislav, Constantin Moiceanu, Sabin Ivan, Ionel Aichimoaie, Sorin Adrian Vornicu-Nichifor, Ioan Manea, Matei Boilă, cu neconstituționalitatea Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1995 cu privire la condițiile de creștere a salariilor în anul 1995 la regii autonome și societăți comerciale cu capital majoritar de stat, considerând că această lege contravine prevederilor art. 114 alin. (1), (2) și (4), art. 74, art. 72 și art. 38 alin. (5) din Constituție.

În sesizare se arată, în esență, că prin legea de aprobare a ordonanței de urgență au fost încălcate prevederile art. 114 alin. (4) din Constituție care condiționează emiterea ordonanței de urgență de existența unei situații excepționale, întrucât o asemenea situație nu exista la data emiterii ordonanței, Guvernul putând solicita adoptarea unei legi de abilitare sau a unei legi în procedură de urgență, inclusiv prin angajarea răspunderii sale politice în fața Parlamentului, potrivit art. 114 alin. (1), art. 74 alin. (3) sau art. 113 din Constituție, iar situațiile invocate în justificarea ordonanței fiindu-i imputabile. De asemenea, se susține că legea de aprobare a ordonanței de urgență ar avea un caracter organic, astfel încât prin adoptarea ei cu majoritate simplă s-ar fi încălcat dispozițiile art. 74 alin. (1) din Constituție referitoare la majoritatea absolută necesară pentru adoptarea unei legi organice. Totodată, se apreciază că atât ordonanța, cât și legea de abilitare contravin prevederilor art. 38 alin. (5) din Constituție privind garantarea dreptului la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective de muncă.

Sesizarea este făcută în formă scrisă și este motivată, astfel că sunt respectate cerințele prevăzute de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

În temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat puncte de vedere președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Potrivit punctului de vedere al președintelui Camerei Deputaților, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1995, ce face obiectul legii de aprobare cu a cărei neconstituționalitate a fost sesizată Curtea, a urmărit stabilirea unor criterii economice obiective, care să condiționeze creșterea salariilor și să prevină relansarea inflației.

De asemenea, se consideră că interpretarea dată în sesizare dispozițiilor art. 114 alin. (4) din Constituție, în sensul inexistenței unor cazuri excepționale care să justifice litera ordonanței, este inexactă.

Emiterea unei ordonanțe de urgență nu este impusă de apariția unor împrejurări extraordinare care ar determina instituirea stării de urgență ori a stării de asediu, a căror proclamare intră în competența Președintelui României.

Potrivit aceluiași punct de vedere, caracterul excepțional al ordonanței derivă din punerea în pericol a programului de guvernare, în lipsa unor rapide reglementări juridice care nu pot fi instituite decât pe calea ordonanței de urgență. De aceea, se apreciază că determinarea situațiilor excepționale pentru emiterea ordonanței de urgență aparține Guvernului, Parlamentul urmând să valideze sau să invalideze reglementările juridice introduse pe această cale în ordinea de drept. În acest sens, Guvernul a apreciat ca excepțională situația în care unele regii autonome și societăți comerciale cu capital majoritar de stat au tendința de a negocia importante creșteri de salarii, cu consecințe directe asupra creșterii prețurilor, fără existența unei motivații economice obiective. În continuare, se arată că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1995 se referă la stabilirea unor criterii economice obiective, în funcție de care pot crește salariile la regiile autonome și societățile comerciale cu capital majoritar de stat, la măsuri de recuperare a fondurilor cheltuite nelegal cu plata salariilor, la stabilirea unor impozite suplimentare, precum și la sancțiuni contravenționale. Aceste aspecte nu aparțin domeniilor prevăzute de art. 72 alin. (3) din Constituție, spre a fi reglementate prin lege organică, conform dispozițiilor art. 74 alin. (1) din Constituție, astfel că sunt aplicabile dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol.

În concluzie, președintele Camerei Deputaților apreciază că obiecțiile de neconstituționalitate invocate sunt inadmisibile.

Guvernul, în punctul său de vedere, arată că situația de excepție în care a fost pus constă în pericolele pe care le-ar fi creat, pentru economia națională și pentru nivelul de trai al populației, relansarea inflației ca urmare a creșterii salariilor în afara unor criterii de perfomanță care să permită o asemenea creștere. În sinteză, se menționează că până la începutul anului 1995, procesul de negociere, implicit de creștere a salariilor la regiile autonome și societățile comerciale cu capital majoritar de stat, era reglementat de Ordonanța Guvernului nr. 13/1994. Cu ocazia dezbaterilor parlamentare pentru aprobarea acestei ordonanțe, efectele sale au fost limitate numai pentru anul 1994 "neacceptându-se incidența ei și după 1 ianuarie 1995", deoarece s-a estimat că măsurile introduse prin această ordonanță vor determina "atât la nivelul patronatului, cât și al sindicatelor, un comportament economic rațional, firesc" și că noii manageri numiți "vor reuși să mențină aceeași conduită economică bazată pe eficiență și productivitate, ca elemente esențiale de fundamentare a creșterii salariilor". Realitatea a infirmat categoric aceste așteptări, sindicatele au exercitat presiuni pentru mărirea salariilor la regiile autonome și societățile comerciale cu capital majoritar de stat, fără să mai țină seama de rezultatele economice, iar managerii sau consiliile de administrație fie au fost incapabili de a stopa aceste tendințe, fie le-au încurajat. Astfel, la nivel de ramură sau grupuri de unități, au fost negociate salarii de bază minime de 180.000 lei brut lunar, față de 65.000 lei lunar cât era "salariul de bază minim brut pe țară, la data respectivă". În general negocierile de la începutul anului 1995 au condus la creșteri ale salariilor medii cu 43%, 45% sau chiar 50%, deși nu a crescut corespunzător performanța economică, astfel că aceste creșteri de salarii "nu au putut fi asigurate decât pe seama creșterii prețurilor". Sub aspect economic, o asemenea situație ar fi condus la "creșterea importurilor de bunuri, cu efecte negative asupra cursului de schimb", la dublarea deficitului bugetului de stat, "făcând imposibilă majorarea pensiilor și a celorlalte venituri suportate din bugetul public național, corespunzător cu noul nivel al prețurilor", la creșterea inflației și la "reducerea veniturilor reale ale populației cu peste 10%, periclitând securitatea socială și procesul de relansare a economiei naționale". Totodată, se consideră că dacă Guvernul nu ar fi acționat rapid, prin emiterea Ordonanței de urgență nr. 1/1995, în mediul economic ar fi apărut tensiuni "ce riscau să devină cu ușurință incontrolabile", apreciindu-se că este "o situație cu efecte negative asupra evoluției economico-sociale a țării", deci o situație de excepție.

Cu privire la motivul de neconstituționalitate legat de faptul că legea de aprobare a ordonanței de urgență a Guvernului a fost adoptată cu votul majorității simple, deși ordonanța ar avea un caracter de lege organică și deci putea fi aprobată numai cu votul majorității absolute prevăzute de art. 74 alin. (1) din Constituție, Guvernul consideră că dispozițiile ordonanței nu vizează, așa cum se susține în sesizare, regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele și protecția socială, stabilit de art. 72 alin. (3) lit. l) din Constituție. În acest sens, se consideră că domeniul rezervat legii organice cuprinde, în esență, "cadrul general al nașterii, modificării și încetării raportului de muncă, reglementările generale referitoare la salarii, sporuri și alte asemenea drepturi derivate din contractul de muncă, normele generale de organizare a sindicatelor, principiile și drepturile referitoare la protecția socială, cadrul general al jurisdicției muncii". Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1995 nu stabilește însă un asemenea regim general al raporturilor de muncă, ci, prin conținutul său, "se precizează numai regulile care trebuie avute în vedere cu ocazia negocierii creșterilor de salarii în anul 1995", astfel încât să se asigure o bază reală de mărire a salariilor, cu evitarea declanșării unui puternic efect inflaționist. Se precizează, de asemenea, că "astfel de reguli sunt avute în vedere în toate țările, fiind concretizate fie prin acte normative, fie prin acorduri generale încheiate între Guvern și partenerii sociali, fie prin scrisori de cadraj referitoare la creșterea salariilor din unitățile din sectorul public". De aceea, legea de adoptare neavând un caracter organic, nu sunt incidente prevederile constituționale referitoare la votarea unor asemenea legi.

În legătură cu cel de-al treilea motiv de neconstituționalitate privind încălcarea prevederilor art. 38 alin. (5) din Constituție, potrivit cărora negocierile colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate, se arată că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1995 nu conține dispoziții "care anulează dreptul de negociere". Dimpotrivă, Guvernul consideră că, prin prevederile sale, ordonanța "a așezat procesul de negociere pe baze reale", în concordanță și cu prevederile art. 4 din Legea nr. 14/1991, potrivit cărora salariile se stabilesc "în funcție de posibilitățile financiare ale persoanei care angajează". În aceste condiții se consideră că "ordonanța de urgență a fost emisă pentru a oferi ambelor părți criteriile raționale pe baza cărora să se desfășoare negocierile și nicidecum eliminarea acestora", adică condițiile de eficiență economică pentru o creștere reală și stabilă a salariilor, cu atât mai mult cu cât au fost avute în vedere unele situații specifice legate de modul de determinare a drepturilor salariale în anul 1994.

În concluzie, având în vedere și prevederea constituțională înscrisă în art. 134 alin. (2) lit. a), Guvernul apreciază Ordonanța de urgență nr. 1/1995 ca "strict necesară" și "pe deplin constituțională", considerând nefondată obiecția de neconstituționalitate.

Președintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere.

Curtea Constituțională, în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constată că este competentă să soluționeze sesizarea care a fost înaintată cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituție și ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

ținând seama de sesizare, de punctele de vedere exprimate de președintele Camerei Deputaților și de Guvern, de raportul întocmit de judecătorul-raportor, precum și de prevederile Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1995, raportate la dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, reține următoarele:

Primul motiv de neconstituționalitate invocat în sesizare se referă la faptul că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1995 nu ar fi fost emisă cu respectarea prevederilor art. 114 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora Guvernul poate adopta asemenea ordonanțe numai în cazuri excepționale. În acest sens, se consideră că asemenea ordonanțe sunt constituționale doar în situația în care "în mod obiectiv nu a fost posibilă adoptarea unei legi de abilitare... sau a unei legi cu procedură de urgență, care să angajeze răspunderea Guvernului", cu atât mai mult cu cât Parlamentul se afla în sesiune obișnuită. De asemenea, se arată că "fenomenul negativ pe care Guvernul își propune să-l înlăture prin această ordonanță era de mult cunoscut și se datorează carențelor din economie, care oricum nu se înlătură pe această cale".

Criticile formulate nu sunt întemeiate. Constituția nu precizează conținutul noțiunii de "cazuri excepționale", astfel încât ea trebuie interpretată sistematic, atât în logica instituției delegării legislative, consacrată în art. 114, cât și a edificiului constituțional în ansamblul său.

Prin cazuri excepționale, în sensul art. 114 alin. (4) din Constituție, se înțelege acele situații care nu se pot încadra în cele avute în vedere expres de lege. În consecință, dacă legiuitorul nu a instituit o normă specifică unei circumstanțe excepționale, ar fi contrar înseși voinței acestuia ca regulile existente să fie aplicate cazurilor excepționale la care se referă art. 114 alin. (4) din Constituție. Având în vedere aceasta, interesul public lezat de caracterul anormal și excesiv al cazurilor excepționale justifică intervenția Guvernului pe calea ordonanței de urgență, în temeiul art. 114 alin. (4) din Constituție. De aceea, o astfel de măsură se poate fundamenta numai pe necesitatea și urgența reglementării unei situații care, datorită circumstanțelor sale excepționale, impune adoptarea de soluții imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public.

În consecință, ordonanța de urgență nu este condiționată de posibilitatea utilizării altor mijloace constituționale, cum ar fi delegarea legislativă, ori de faptul că apariția cazului excepțional putea fi prevenită din vreme, așa cum se susține în sesizare, ori de satisfacerea cerințelor programului de guvernare, așa cum se susține în punctul de vedere al președintelui Camerei Deputaților.

În cazul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1995, interesul public invocat l-a constituit preîntâmpinarea relansării inflației care, prin consecințele sale, lezează esențial dezvoltarea generală a societății, îndeosebi sub aspect economic și al nivelului de trai al cetățenilor celor mai defavorizați în procesul actual al tranziției. Aceste consecințe justifică interesul public pentru evitarea lor, în situațiile excepționale arătate.

Al doilea motiv de neconstituționalitate, de asemenea, nu este întemeiat, deoarece Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1995, implicit legea prin care aceasta a fost aprobată, nu se referă la "regimul general privind raporturile de muncă", avut în vedere de art. 72 alin. (3) lit. l) din Constituție, ci la anumite măsuri stabilite doar pentru anul 1995. Ordonanța se referă, în acest sens, la instituirea unor criterii economice, în funcție de care pot crește salariile și aceasta numai în ceea ce privește regiile autonome și societățile comerciale cu capital majoritar de stat, astfel încât legea de aprobare având caracterul unei legi ordinare, adoptarea ei s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 74 din Constituție.

În legătură cu cel de-al treilea motiv de neconstituționalitate, legat de dispozițiile art. 38 alin. (5) din Constituție, ce garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă și, respectiv, caracterul obligatoriu al convențiilor colective, critica formulată nu este justificată. Convențiile colective nu se pot încheia decât cu respectarea legii. Aceste convenții sunt izvor de drept, dar forța lor juridică nu poate fi superioară legii, deoarece s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept, și anume primordialitatea legii în reglementarea relațiilor sociale. În acest sens, art. 16 alin. (2) din Constituție prevede că nimeni nu este mai presus de lege, art. 51 din Constituție instituie, ca o îndatorire fundamentală, obligația respectării legii, iar potrivit art. 58 alin. (1) din Constituție, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. În consecință, negocierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea dispozițiilor legale existente, deci inclusiv a celor instituite prin legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1995.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 38 alin. (5), ~art. 72~, ~art. 74~, ~art. 114~ și art. 144 lit. a) din Constituție, precum și ale art. 17-20 din Legea ~nr. 47/1992~,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

1. Constată că Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1995 cu privire la condițiile de creștere a salariilor în anul 1995 la regii autonome și societăți comerciale cu capital majoritar de stat este constituțională.

2. Prezenta decizie se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deliberarea a avut loc la data de 20 iunie 1995 și la ea au participat: Ioan Muraru, președinte, Costică Bulai, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonie Iorgovan, Lucian Stângu, Florin Bucur Vasilescu și Victor Dan Zlătescu, judecători.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU

Magistrat-asistent,
Doina Suliman

București, 20 iunie 1995.

Nr. 65.

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...