Curtea Constituțională

Decizia nr. 760/2014 referitoare la respingerea obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 3 cu referire la art. 92 alin. (3) și (4), art. I pct. 4 cu referire la art. 145 alin. (2) și art. I pct. 5 cu referire la art. 145 alin. (4) din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii

Modificări (...)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 03 februarie 2015

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată

sau autentifică-te

  •  
Augustin Zegrean - președinte
Valer Dorneanu - judecător
Toni Greblă - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluționarea obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor unor prevederi din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, formulată de un număr de 76 deputați aparținând grupurilor parlamentare ale Partidului Național Liberal și Partidului Democrat Liberal, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție și al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și care constituie obiectul Dosarului nr. 1.281A/2014.

2. Cu Adresa nr. 2/5.681 din 9 decembrie 2014, Secretarul general al Camerei Deputaților a trimis Curții Constituționale sesizarea referitoare la neconstituționalitatea unor prevederi ale Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, sesizare înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 5.793 din 9 decembrie 2014. La sesizare a fost anexată Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, adoptată de Camera Deputaților în ședința din 3 decembrie 2014.

3. Obiecția de neconstituționalitate și a fost semnată de către următorii deputați aparținând grupurilor parlamentare ale Partidului Național Liberal și Partidului Democrat Liberal: Horia Cristian, Octavian Marius Popa, Victor-Paul Dobre, Nechita-Adrian Oros, Florin-Alexandru Alexe, Nechita-Stelian Dolha, Mihăiță Calimente, Anton Doboș, Dan-Coriolan Simedru, Vasile Horga, Gabriel Andronache, Florica Cherecheș, Radu Zlati, Gheorghe Costin, Ioan Tămâian, Viorica Marcu, Daniel Andrei Gheorghe, Iulian-Radu Surugiu, Gigel-Sorinel Știrbu, Mircea-Vasile Cazan, Gheorghe Dragomir, Ioan Cupșa, Costel Șoptică, Cristina-Ancuța Pocora, Mircea Dolha, Eleonora-Carmen Hărău, Costel Alexe, Erland Cocei, Dumitru Pardău, Marin Almăjanu, Vasile Varga, Mihai Aurel Donțu, Daniel Iane, Raluca Surdu, Ioan-Cristian Chirteș, Traian Dobrinescu, Nini Săpunaru, Raluca-Cristina Ispir, Vasile Berci, Grigore Crăciunescu, Răzvan Horia Mironescu, Victor-Gheorghe Manea, Lucia-Ana Varga, Theodor-Cătălin Nicolescu, Gheorghe-Eugen Nicolăescu, și respectiv Maria-Andreea Paul, Tinel Gheorghe, Roberta Alma Anastase, Dănuț Culețu, Iulian Vladu, Cristian-Constantin Roman, Vasile Gudu, Liviu Laza-Matiuța, Constantin Dascălu, Mircea-Nicu Toader, Ionaș-Florin Urcan, Niculina Mocioi, Alexandru Nazare, Costică Canacheu, Ioan Oltean, Mircea Man, Diana Adriana Tușa, Vasile Iliuță, George Ionescu, Cornel-Mircea Sămărtinean, Sanda-Maria Ardeleanu, Ion Bălan, Raluca Turcan, Dan-Cristian Popescu, Claudia Boghicevici, Gheorghe Ialomițianu, Mircea Lubanovici, Valeria-Diana Schelean, Lucian Militaru, Alin-Augustin-Florin Popoviciu și Ion Șcheau.

4. În motivarea obiecției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că, prin completarea adusă dispozițiilor art. 92 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, legea criticată încalcă prevederile art. 148 alin. (2) și următoarele din Constituție, prin netranspunerea corectă a Directivei 2008/104/CE. Astfel, deși din Expunerea de motive reiese că motivul care a stat la baza completării art. 92 din Codul muncii este asigurarea convergenței sociale și economice din cadrul Uniunii Europene, dispozițiile criticate - prin utilizarea noțiunii de "salariu" în loc de "remunerație" sau "venit" - nu țin cont de specificul activității societăților de muncă temporară care pun la dispoziție personal nu doar în România, ci și în afara României, prin detașare. În consecință, se creează toate premisele distrugerii a peste 100.000 de locuri de muncă, a aproximativ 300 de societăți de muncă temporară și, în ultimă instanță, a unui sector de activitate.

5. În acest sens arată că Directiva 2008/104/CE stabilește la art. 5 alin. (1) principiul egalității de tratament, iar la art. 2 alin. (1) lit. f) sunt definite condițiile de bază de muncă și de angajare, fiind folosit termenul de "remunerație". Conform principiului egalității de tratament prevăzute de Directiva 2008/104/CE, pe durata misiunii temporare la un utilizator, salariatul temporar trebuie să beneficieze de aceeași remunerație ca și cum ar fi recrutat direct de către întreprinderea utilizatoare. Deși legislația europeană obligă la aceeași remunerație, legea criticată prevede completarea art. 92 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii cu alin. (3) care dispune ca "salariul" primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune să nu fie inferior celui pe care îl primește salariatul utilizatorului, care prestează aceeași muncă sau una similară cu cea a salariatului temporar. Or, distincția devine esențială în cazul salariaților temporari care își desfășoară activitatea în afara României, deoarece în noțiunea de remunerație prevăzută și de Directiva 2008/104/CE este cuprins atât salariul de bază, cât și alte elemente ale drepturilor de natură salarială, cum ar fi: indemnizații, prime și altele. În acest sens invocă Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 7 noiembrie 2013, pronunțată în Cauza C-522/12, prin care s-a reținut că art. 3 alin. (1) lit. c) din Directiva 96/71 nu se opune integrării în salariul minim a unor elemente de remunerație care nu modifică raportul dintre prestația lucrătorului, pe de o parte, și contraprestația pe care acesta o primește cu titlu de remunerație pentru prestația respectivă, pe de altă parte. În același sens menționează Decizia din 13 noiembrie 2014 a Curții de Casație din Franța, pronunțată în cauzele 13-19.095, 13-19.096, 13-19.097, 13-19.098, 13-19.099, care vine să confirme că, în aprecierea atingerii cuantumului salariului minim din statul de detașare, alocațiile specifice detașării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare.

6. Legislația europeană relevantă, și anume Directiva 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii, prevede la art. 3 alin. (7) paragraful 2 faptul că alocațiile specifice detașării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare și masă. Conform acestei prevederi, sumele acordate pentru aceste tipuri de cheltuieli, inclusiv cele care privesc alte facilități, se adaugă la salariul minim, constituind totalitatea drepturilor de natură salarială de care beneficiază salariatul temporar. Aceste sume care sunt acordate cu titlu de rambursare efectivă a cheltuielilor de cazare, transport și masă (adică pe bază de documente justificative) nu se consideră drepturi de natură salarială.

7. Autorii obiecției invocă și jurisprudența Curții de Apel Galați, care prin Decizia civila nr. 1.899 din 15 octombrie 2012 s-a pronunțat în sensul că, potrivit art. 7 alin. (2) din aceeași directivă, rezultă că alocațiile detașării sunt considerate parte a salariului minim, cu excepția cheltuielilor de transport, cazare și masă. Aceasta înseamnă că diurna, dar și salariul fac parte din noțiunea de salariu minim, iar reclamantul nu poate pretinde decât o eventuală diferență între salariul minim pe economia națională a Italiei și ceea ce a primit cu titlu de diurnă și salariu.

8. Prin obligarea agenților de muncă temporară care detașează personal în alte state membre ale Uniunii Europene la plata unui salariu, și nu a unei remunerații la nivelul salariului unui angajat din întreprinderea utilizatoare, se distruge un întreg sector de activitate. Practic, România va fi prima țară din Uniunea Europeană care nu va mai detașa personal în spațiul intracomunitar, deoarece agențiile de muncă temporară sunt obligate de legislația europeană, dar și de legislația muncii de pe teritoriul țărilor în care detașează salariații români, să asigure o remunerație cel puțin egală cu cea a unui cetățean rezident din țara respectivă, în această remunerație fiind cuprins salariul de bază și o indemnizație/alocație de detașare care completează venitul de natură salarială până la nivelul din întreprinderea utilizatoare. Pe lângă remunerația pentru munca prestată (salariu și alocație de detașare), salariatul temporar are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare. Legea criticată lasă loc interpretării conform căreia agențiile ar fi obligate să plătească salariul la nivelul din întreprinderea utilizatoare din afara țării la care se adaugă cotizațiile și impozitele aferente și suplimentar indemnizația de detașare. Aceasta conduce la un cost de peste 2.000 euro/salariat, în schimb costul unui salariat rezident este mult mai mic, în jur de 1.700 euro/salariat. Legea criticată nu este în conformitate cu Directiva 2008/104/CE și nu respectă spiritul acesteia, iar agențiile de muncă temporară vor fi nevoite să se închidă din cauza lipsei de competitivitate și astfel vor dispărea 100.000 de locuri de muncă.

9. Pe de altă parte, această măsură nedreaptă nu doar că nu va crește încasările la bugetul de stat, așa cum se spera, ci va avea un efect de bumerang prin faptul ca va crește numărul șomerilor și va conduce la creșterea numărului persoanelor asistate social, reprezentate și de membrii de familie ai celor detașați, care astfel își vor pierde unica sursă de venit. Autorii obiecției mai precizează că, în prezent, din datele statistice de la Casa Națională de Pensii Publice, instituția care eliberează formularul A1 de detașare intracomunitară, reiese că sunt detașate aproximativ 100.000 de persoane. Pentru fiecare salariat detașat lunar, agențiile de muncă temporară contribuie la bugetul de stat cu aproximativ 110 euro. Rezultă că, lunar, la bugetul de stat sunt vărsate circa 11 milioane euro, ceea ce înseamnă aproximativ 132 milioane euro anual. În medie, venitul net lunar al unui salariat detașat este de aproximativ 1.500 euro, din care aproximativ 75% este trimis familiei pentru susținerea acesteia. Tot dintr-un calcul simplu reiese că lunar intră în România direct în consum aproximativ 100 milioane euro, ceea ce înseamnă peste un miliard de euro anual. Această sumă semnificativă de bani contribuie din plin la echilibrarea balanței comerciale a României.

10. Analizând situația altor state, precum Polonia, țara cu cei mai mulți salariați detașați dintre țările din estul Europei, se constată faptul că, pentru a crește veniturile bugetului de stat al Poloniei, s-a impus o suprataxare a agențiilor de muncă temporară, obligându-le să plătească contribuții sociale și de sănătate la nivelul salariului mediu pe economie, și nu la nivelul salariului minim. Mai arată că Legea nr. 344/2006 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale, aplicabilă, conform art. 4 lit. c), inclusiv în cazul desfășurării muncii temporare, prevede la art. 9 că "Indemnizațiile specifice detașării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt acordate salariatului pentru acoperirea cheltuielilor generate de detașare, precum cele de transport, cazare și masă." Se creează astfel o discriminare între salariații români detașați prin punerea la dispoziție în cadrul unei societăți din afara României și salariații străini detașați în România, deoarece legislația domestică le recunoaște doar acestora din urmă indemnizațiile de detașare, ca parte a cuantumului veniturilor salariale.

11. Dispozițiile art. 145 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii (Codul muncii), în forma modificată prin art. I pct. 4 din legea criticată, contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 44 alin. (1) din Constituție, deoarece au eliminat condiția proporționalității concediului de odihnă acordat cu perioada de activitate efectivă. Or, concediul de odihnă presupune două componente: repausul fizic al muncitorului și remunerația aferentă zilelor de concediu de odihnă. Această remunerație este rezultată din plus-valoarea generată de angajat în decursul perioadei de muncă și în mod corespunzător este proporțională cu activitatea prestată și cu valoarea muncii prestate. În urma acestei modificări, remunerația aferentă zilelor de concediu de odihnă nu se mai acordă în concordanță cu munca prestată și, indiferent de perioada de muncă prestată în anul calendaristic, angajații ar avea drept la concediu de odihnă întreg, cu plata întreagă a zilelor de concediu. Or, este evident că, pe perioada menționată, angajatorul suferă o pierdere patrimonială, întrucât plătește drepturi salariale chiar dacă angajatul său nu prestează efectiv munca la care s-a angajat prin semnarea contractului individual de muncă. Astfel, în această situație, cauza contraprestației din partea angajatorului lipsește, acesta suferind practic o diminuare a activului său patrimonial. În acest sens invocă Decizia Curții Constituționale nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010. În lipsa muncii prestate, angajatorul nu poate fi obligat la plata unei remunerații care să facă abstracție de această situație concretă și obiectivă. Este afectat astfel dreptul de proprietate al angajatorului, ceea ce contravine art. 44 din Constituție.

12. Totodată, autorii obiecției consideră că sunt încălcate și prevederile art. 16 alin (1) din Constituție, deoarece textul criticat creează o situație discriminatorie între angajații care se află într-o situație egală din punctul de vedere al dreptului la concediu de odihnă, și anume la activitate prestată egală, concediu de odihnă egal. Or, prin textul de lege se creează un tratament diferit, în sensul că, indiferent de perioada de muncă prestată în anul calendaristic anterior, angajații ar avea drept egal de concediu de odihnă. Invocă în acest sens jurisprudența Curții Constituționale în materia egalității în drepturi, și anume Decizia nr. 49 din 10 martie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 23 aprilie 1998.

13. Prevederile art. 145 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 în forma modificată prin dispozițiile criticate contravin prevederilor art. 16 alin. (1) și art. 44 alin. (1) din Constituție, deoarece, în perioada de incapacitate temporară sau de concediu de maternitate, angajatul nu prestează activitate productivă și, ca atare, nu poate beneficia de drepturi salariale rezultate direct din această perioadă. În această situație, angajatorul suferă o pierdere patrimonială, întrucât continuă să plătească drepturi salariale chiar dacă angajatul său nu prestează efectiv munca la care s-a angajat prin semnarea contractului individual de muncă. Astfel, în situația de față, cauza contraprestației din partea angajatorului lipsește, acesta suferind practic o diminuare a activului său patrimonial. În plus, angajatul, pe perioada incapacității temporare de muncă, deja a fost remunerat pentru primele 5 zile de către angajator direct, iar pentru următoarele zile, indirect, prin contribuția de 0,8% din fondul de salarii, care are destinația concedii medicale. Totodată, se creează o situație discriminatorie între angajați din punctul de vedere al dreptului la concediu de odihnă, în sensul că angajații care s-au aflat în incapacitate temporară de muncă, și deci nu au prestat munca în perioada respectivă, vor beneficia de același număr de zile de concediu de odihnă ca și angajații care au muncit întreaga perioadă a anului calendaristic.

14. În final, autorii obiecției solicită Curții Constituționale să constate că "prevederile alineatelor (3) și (4) ale art. 92, dar și prevederile alin. (2) și (4) ale art. 145 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii (PL-x nr. 189/2014) " sunt neconstituționale.

15. În conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și formula punctele de vedere asupra obiecției de neconstituționalitate.

16. Președintele Camerei Deputaților a transmis Curții Constituționale punctul său de vedere prin Adresa cu nr. 2/5.785 din 15 decembrie 2014, prin care apreciază, în esență, că sesizarea de neconstituționalitate asupra Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, adoptată de Camera Deputaților la data de 3 decembrie 2014, este nefondată.

17. Guvernul a transmis Curții Constituționale punctul său de vedere, prin Adresa nr. 5/6.691/2014 din 15 decembrie 2014, prin care apreciază că obiecția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că textele criticate sunt în deplină concordanță cu Directiva 2008/104/CE și că, potrivit art. 10 din Codul muncii, remunerația este denumită salariu. Mai mult, apreciază că art. 148 alin. (2) din Constituție nu este incident în cauză, deoarece aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene se face de către instanțele judecătorești. Invocă în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, și arată că nu poate fi reținută încălcarea unui drept fundamental și că nu se justifică folosirea dispozițiilor Directivei menționate, în cadrul controlului de constituționalitate, ca normă interpusă, în temeiul art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 4 și 5 din legea criticată, consideră, pe de-o parte, că dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție nu sunt incidente în cauză, iar, pe de altă parte, că art. 44 alin. (1) din Constituție nu este încălcat, deoarece, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, dreptul la concediu de odihnă plătit este o componentă a protecției sociale a muncii.

18. Președintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând obiecția de neconstituționalitate, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

19. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție și celor ale art. 1, art. 10, art. 15, art. 16 și art. 18 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze obiecția de neconstituționalitate.

20. Obiectul controlului de constituționalitate, astfel cum rezultă din motivarea obiecției de neconstituționalitate, îl constituie dispozițiile art. I pct. 3, 4 și 5 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu referire la art. 92 alin. (3) și (4) și art. 145 alin. (2) și (4). Legea a fost adoptată de Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, la data de 3 decembrie 2014. Dispozițiile criticate completează art. 92 cu alin. (3) și (4) și modifică art. 145 alin. (2) și îl completează cu alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, după cum urmează:

"

Art. I. -

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:

[...]

3. La articolul 92, după alineatul (2) se introduc două noi alineate, alineatele (3) și (4), cu următorul cuprins:

«

(3) Salariul primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune nu poate fi inferior celui pe care îl primește salariatul utilizatorului, care prestează aceeași muncă sau una similară cu cea a salariatului temporar.

(4) În măsura în care utilizatorul nu are angajat un astfel de salariat, salariul primit de salariatul temporar va fi stabilit luându-se în considerare salariul unei persoane angajate cu contract individual de muncă și care prestează aceeași muncă sau una similară, astfel cum este stabilit prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul utilizatorului».

4. La articolul 145, alineatul (2) se modifică și va avea următorul cuprins:

«

(2) Durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabilește în contractul individual de muncă, cu respectarea legii și a contractelor colective de muncă aplicabile.»

5. La articolul 145, după alineatul (3) se introduc trei noi alineate, alineatele (4)-(6), cu următorul cuprins:

«

(4) La stabilirea duratei concediului de odihnă anual, perioadele de incapacitate temporară de muncă și cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal și concediului pentru îngrijirea copilului bolnav se consideră perioade de activitate prestată.

[...]»"

21. În motivarea obiecției de neconstituționalitate se invocă următoarele critici de neconstituționalitate: art. I pct. 3 prin care se completează art. 92 cu alin. (3) și (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii contravine dispozițiilor art. 148 alin. (2) și următoarele din Constituție, privind principiul aplicării prioritare a actelor obligatorii ale Uniunii Europene, autorii obiecției vizând în special art. 148 alin. (4) referitor la garantarea ducerii la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alin. (2); art. I pct. 4 și 5 prin care se modifică art. 145 alin. (2) și se completează art. 145 cu alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii contravin prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în fața legii și art. 44 alin. (1) privind garantarea dreptului de proprietate.

22. Curtea constată că obiecția de neconstituționalitate formulată îndeplinește condițiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată și nepromulgată încă, cât și sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, aceasta fiind semnată de un număr de 76 de deputați.

23. Analizând prima critică de neconstituționalitate, Curtea reține că Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, în forma sa inițială, în vigoare de la 1 martie 2003, reglementa la cap. VII (art. 87-100) din titlul II ("Contractul individual de muncă") munca prin agent de muncă temporară, ca fiind munca prestată de un salariat temporar care, din dispoziția agentului de muncă temporară, prestează munca în favoarea unui utilizator. Art. 95 alin. (2) prevedea că "Salariul primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune nu poate fi inferior celui pe care îl primește salariatul utilizatorului, care prestează aceeași muncă sau una similară cu cea a salariatului temporar." Prin Legea nr. 40/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii [în urma căreia a fost republicată Legea nr. 53/2003 - Codul muncii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011 (Codul muncii) ], art. 95 alin. (2) a fost modificat, cu următorul cuprins: "Salariul primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune se stabilește prin negociere directă cu agentul de muncă temporară și nu poate fi mai mic decât salariul minim brut pe țară garantat în plată." Curtea Constituțională a fost sesizată în cadrul controlului de neconstituționalitate a priori asupra Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii (devenită Legea nr. 40/2011), pronunțând Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011, prin care a respins critica referitoare la modificarea art. 95 alin. (2) din Codul muncii.

24. Dispozițiile art. I pct. 3 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, prin care se completează art. 92 cu alin. (3) și (4), introduc cerința ca salariul primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune să nu fie inferior celui pe care îl primește salariatul utilizatorului care prestează aceeași muncă sau una similară cu cea a salariatului temporar. În opinia autorilor obiecției, prin folosirea termenului de "salariu", în loc de "remunerație", Parlamentul nu a transpus corect Directiva privind munca prin agent de muncă temporară.

25. Cu privire la această critică, Curtea reține că prin Legea nr. 40/2011 (în urma căreia Codul muncii a fost republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011) au fost transpuse prevederile art. 3, 4 și 10 din Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 327 din 5 decembrie 2008. Art. I pct. 3 din legea criticată pe calea obiecției de neconstituționalitate, care instituie - referitor la salarizare - principiul egalității de tratament între salariații temporari și salariații utilizatorului, preia în mod similar dispozițiile art. 5 alin. (1) din directivă, potrivit cărora condițiile de bază de angajare și de muncă aplicabile lucrătorilor temporari sunt cel puțin acelea care s-ar aplica lucrătorilor în cazul în care aceștia ar fi fost recrutați direct de întreprinderea utilizatoare respectivă pentru a ocupa același loc de muncă. Printre aceste condiții se află, potrivit definiției de la art. 3 alin. (1) lit. f) pct. (ii) din Directivă, și remunerația.

26. Astfel, conținutul normativ al textului criticat - potrivit căruia salariul primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune nu trebuie să fie inferior celui pe care îl primește salariatul utilizatorului care prestează aceeași muncă sau una similară cu cea a salariatului temporar - nu reprezintă altceva decât reglementarea principiului egalității de tratament referitoare la salarizare, ceea ce răspunde și obiectivului Directivei 2008/104/CE, așa cum este prevăzut la art. 2 al acesteia, și anume asigurarea protecției lucrătorilor temporari și îmbunătățirea calității muncii prin agent de muncă temporară prin asigurarea aplicării principiului egalității de tratament, astfel cum este prevăzut la art. 5. Având în vederea acestea, Curtea nu poate reține încălcarea art. 148 alin. (4) din Constituție, potrivit căruia Parlamentul garantează ducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alin. (2), care instituie principiul aplicării prioritare a actelor obligatorii ale Uniunii Europene.

27. Pe de altă parte, Curtea observă că, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din directiva menționată, prevederile acestei directive nu aduc atingere legislației naționale în ceea ce privește definițiile remunerației. Or, în ceea ce privește elementele contractului individual de muncă, legislația română se referă la "salariu". Astfel, potrivit art. 10 din Codul muncii, "Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu", iar potrivit art. 159 alin. (1) din același act normativ, "Salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă". De altfel, și Constituția folosește noțiunea de "salariu" la art. 41 privind dreptul la muncă, iar, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, "salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă". (A se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010).

28. Așadar, distincția invocată de autorii obiecției între "salariu" și "remunerație", în materia egalității de tratament între lucrătorii temporari și lucrătorii utilizatorilor, nu are relevanță constituțională. De altfel, Directiva 2008/104/CE impune cerințe minime de protecție, recunoscând, la art. 9, dreptul statelor membre de a aplica sau de a adopta acte cu putere de lege sau acte administrative mai favorabile pentru lucrători.

29. Curtea observă că, în realitate, ceea ce se critică este faptul că această distincție ar avea relevanță - sub aspectul stabilirii bazei de calcul al impozitelor și contribuțiilor datorate de agentul de muncă temporară - în cazul în care utilizatorul își desfășoară activitatea în alt stat membru al Uniunii Europene, caz în care, în practică, s-a interpretat că sunt aplicabile dispozițiile referitoare la detașare, inclusiv cea privind acordarea indemnizației de detașare. Autorii obiecției critică interpretarea conform căreia agenții de muncă temporară ar fi obligați să plătească salariul la nivelul din întreprinderea utilizatoare din afara țării, la care se adaugă cotizațiile și impozitele aferente și suplimentar indemnizația de detașare, ceea ce ar avea un impact social negativ. Cu privire la această critică, Curtea reține, pe de-o parte, că, potrivit art. 160 din Codul muncii, salariul cuprinde salariul de bază (ca parte fixă), precum și indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri (ca parte variabilă). Pe de altă parte, această critică vizează interpretarea legislației române și europene și aplicarea acestora în situația în care utilizatorul desfășoară activitatea în alt stat membru al Uniunii Europene, mai exact interpretarea și aplicarea Legii nr. 344/2006 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale și a Directivei 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii. Or, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, aceasta nu are atribuția de a interpreta normele europene pentru a clarifica sau stabili conținutul acestora, întrucât această atribuție revine Curții de Justiție a Uniunii Europene. Aceste aspecte reprezintă chestiuni de aplicare și interpretare a legii, care nu intră în competența de soluționare a Curții Constituționale, neținând de constituționalitatea textului criticat care instituie egalitatea de tratament referitoare la salariu între lucrătorii temporari și lucrătorii utilizatorului.

30. Analizând criticile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 4 și 5 referitoare la modificarea art. 145 alin. (2) din Codul muncii și la completarea acestui articol cu alin. (4), critici raportate la art. 16 alin. (1) și art. 44 alin. (1) din Constituție, Curtea reține că, potrivit art. 145 alin. (2) din Codul muncii, în forma actuală, "Durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabilește în contractul individual de muncă, cu respectarea legii și a contractelor colective aplicabile, și se acordă proporțional cu activitatea prestată într-un an calendaristic." Dispozițiile art. 145 fac parte din titlul III (Timpul de muncă și timpul de odihnă), capitolul III (Concediile), secțiunea 1 (Concediul de odihnă anual și alte concedii ale salariaților) din Codul muncii și reglementează durata minimă [20 de zile lucrătoare, potrivit alin. (1)] și durata efectivă a concediului de odihnă. Durata concediului de odihnă la care salariatul are dreptul constituie o clauză esențială la încheierea contractului individual de muncă, potrivit art. 17 alin. (3) lit. i) din Codul muncii.

31. Curtea reține că dispozițiile criticate, care modifică art. 145 alin. (2) din Codul muncii, nu mai prevăd expressis verbis noțiunea de "proporționalitate" a concediului de odihnă cu activitatea prestată, din motive de tehnică legislativă, deoarece aceste dispoziții trebuie să se coreleze cu cele nou- introduse la alin. (4) ["La stabilirea duratei concediului de odihnă anual, perioadele de incapacitate temporară de muncă și cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal și concediului pentru îngrijirea copilului bolnav se consideră perioade de activitate prestată"] și la alin. (6) ["Salariatul are dreptul la concediu de odihnă anual și în situația în care incapacitatea temporară de muncă se menține, în condițiile legii, pe întreaga perioadă a anului calendaristic, angajatorul fiind obligat să acorde concediul de odihnă anual într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care acesta s-a aflat în concediu medical."] Așadar, prin completarea art. 145 cu alin. (6), legiuitorul a introdus obligația angajatorului de a acorda concediu de odihnă anual în situația în care incapacitatea temporară de muncă se menține pe întreaga perioadă a anului calendaristic. Or, dacă s-ar fi menținut noțiunea de "proporționalitate" în alin. (1), aceste dispoziții nu s-ar fi corelat cu cele ale alin. (6).

32. Prin urmare, și după intrarea în vigoare a prevederilor criticate, durata concediului de odihnă se stabilește în funcție de activitatea prestată într-un an calendaristic, cu excepțiile prevăzute strict și limitativ de lege. Dispozițiile criticate nu conduc la eliminarea cerinței proporționalității concediului de odihnă cu activitatea prestată, astfel cum susțin autorii obiecției de neconstituționalitate, ci principiul proporționalității concediului de odihnă cu activitatea prestată - pro rata temporis - urmează să se aplice în continuare, iar perioadele de incapacitate temporară de muncă și cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal și concediului pentru îngrijirea copilului bolnav se consideră perioade de activitate prestată. Numai în cazurile în care incapacitatea temporară de muncă se menține pe întreaga perioadă a anului calendaristic, concediul de odihnă se acordă într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care angajatul s-a aflat în concediu medical.

33. Modificarea legislativă criticată ține cont de prevederile art. 7 alin. (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 299 din 18 noiembrie 2003, potrivit cărora "Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale." Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la interpretarea art. 7 din această directivă, statelor membre le este permis să prevadă că dreptul la concediul anual plătit acordat de dreptul național variază în funcție de cauza absenței lucrătorului din motive de sănătate, cu condiția să fie întotdeauna mai mare sau egal cu perioada minimă de 4 săptămâni prevăzută la art. 7 din directivă. Acest articol trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei dispoziții naționale care prevede, în funcție de cauza absenței lucrătorului aflat în concediu medical, o perioadă de concediu anual plătit mai mare sau egală cu perioada minimă de 4 săptămâni garantată de această directivă (Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza C-282/10, Maribel Dominguez împotriva Centre informatique du Centre Ouest Atlantique și Prefet de la region Centre, paragrafele 49 și 50). Totodată, prin Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în cauzele conexate C-350/06 și C-520/06, Gerhard Schultz-Hoff împotriva Deutsche Rentenversicherung Bund și Stringer și alții împotriva Her Majesty's Revenue and Customs, s-a reținut că finalitatea dreptului la concediul anual plătit este aceea de a-i permite lucrătorului să se odihnească și să dispună de o perioadă de destindere și de recreere. Astfel, această finalitate diferă de cea a dreptului la concediul medical, care se acordă lucrătorului pentru ca acesta să poată să se refacă după o boală (paragraful 25).

Așadar, sub aspectul dreptului la concediul de odihnă, Directiva 2003/88/CE nu face nicio distincție între lucrătorii care, în perioada de referință, sunt absenți de la serviciu pentru că se află în concediu medical, de scurtă sau de lungă durată, și cei care au lucrat efectiv în perioada menționată (paragraful 40). Rezultă că un stat membru nu poate condiționa dreptul la concediul anual plătit conferit chiar de Directiva 2003/88/CE tuturor lucrătorilor de obligația de a fi lucrat efectiv în perioada de referință stabilită de statul menționat (paragraful 41).

34. Din analiza procesului legislativ al Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii reiese că, la data de 20 februarie 2014, Comisia Europeană a decis punerea în întârziere a României pentru transpunerea incorectă a Directivei 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, deoarece legislația națională [și anume art. 145 alin. (2) din Codul muncii, art. 5 alin. (1) și (2) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 13 iunie 1995, art. 22 din Ordonanța Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 29 ianuarie 2007, și art. 23 din Ordonanța Guvernului nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază și al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, precum și unele măsuri de reglementare a drepturilor salariate și a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 1 februarie 2008] ridică probleme de compatibilitate cu art. 7 din directiva menționată.

35. Cu privire la critica referitoare la încălcarea art. 44 din Constituție, prin diminuarea dreptului de proprietate al angajatorului, se reține că aceasta este neîntemeiată, de vreme ce concediul de odihnă se acordă în continuare proporțional cu activitatea prestată, cu excepția cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege, în care se instituie obligația de acordare a concediului de odihnă chiar dacă nu s-a prestat efectiv activitatea, și anume cazurile de incapacitate temporară de muncă, concediu de maternitate, concediu de risc maternal și concediu pentru îngrijirea copilului bolnav, perioade pe care legea le consideră perioade de activitate prestată, în vederea acordării concediului de odihnă. Aceste dispoziții criticate au fost reglementate avându-se în vedere necesitatea transpunerii corecte a art. 7 din Directiva 2003/88/CE, astfel cum a fost interpretat prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

36. Referitor la critica privind încălcarea egalității în fața legii, consacrată constituțional de art. 16 alin. (1), Curtea reține că susținerile autorilor obiecției de neconstituționalitate, potrivit cărora, indiferent de perioada de muncă prestată în anul calendaristic anterior, angajații ar avea drept egal de concediu de odihnă sunt neîntemeiate. Faptul că angajații care prestează efectiv activitatea și angajații care se află în incapacitate temporară de muncă, concediu de maternitate, concediu de risc maternal și concediu pentru îngrijirea copilului bolnav beneficiază de același tratament juridic (acordarea concediului de odihnă) nu constituie o discriminare care să conducă la încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, dispozițiile criticate fiind reglementate cu scopul de a respecta dreptul la concediu de odihnă și pentru persoanele care s-au aflat în concediu medical, având în vedere finalitatea diferită a concediului medical și a concediului de odihnă și ținând cont de art. 7 din Directiva 2003/88/CE, astfel cum a fost interpretat prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

37. Având în vedere toate acestea, Curtea reține că prevederile art. I pct. 3 cu referire la art. 92 alin. (3) și (4), art. I pct. 4 cu referire la art. 145 alin. (2) și art. I pct. 5 cu referire la art. 145 alin. (4) din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii nu contravin dispozițiilor invocate din Legea fundamentală.

38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. a) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) și al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. I pct. 3 cu referire la art. 92 alin. (3) și (4), art. I pct. 4 cu referire la art. 145 alin. (2) și art. I pct. 5 cu referire la art. 145 alin. (4) din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 decembrie 2014.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean
;
se încarcă...