Curtea Constituțională

Decizia nr. 11/1994 privind pronunțarea asupra recursului formulat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 52 din 13 octombrie 1993

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 23 mai 1994

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată

sau autentifică-te

  •  
Vasile Gionea - președinte
Viorel Mihai Ciobanu - judecător
Mihai Constantinescu - judecător
Ioan Muraru - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Alexandru Grigorie - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol pronunțarea asupra recursului formulat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 52 din 13 octombrie 1993.

Dezbaterile au avut, loc în ședința din 22 februarie 1994, în prezența reprezentantului Ministerului Public, și au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru 8 martie 1994.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, Popa Bujor și Ghenciu Petre au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 248, art. 289 și art. 291 din Codul penal, referitoare la abuzul în serviciu contra intereselor obștești, falsul intelectual și uzul de fals.

În fața Judecătoriei Timișoara, inculpatul Popa Bujor a invocat "excepția de neconstituționalitate a titlului IV din Codul penal".

Prin Decizia nr. 52 din 13 octombrie 1993, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate, constatând că dispozițiile din Codul penal care interesează avutul obștesc sunt abrogate parțial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție și, în consecință, acestea urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Împotriva acestei decizii, Ministerul Public a declarat recurs, arătând în esență:

1. Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra excepțiilor de neconstituționalitate care privesc legi anterioare intrării în vigoare a Constituției;

2. Pe fond se apreciază că în mod greșit s-a dispus abrogarea parțială a unor dispoziții din Codul penal referitoare la avutul obștesc. În susținerea acestui motiv se invocă, în esență, următoarele argumente:

- limitarea bunurilor ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice numai la cele prevăzute în art. 135 alin. (4) este greșită, deoarece mai sunt și alte bunuri stabilite prin legi său urmează să se stabilească prin alte legi și care, având același regim juridic, nu pot fi caracterizate ca făcând parte din proprietatea privată;

- Curtea poate să hotărască asupra neconstituționalității legilor și nu să pronunțe abrogarea, care este de competența Parlamentului;

- Curtea, în decizia atacată, se întemeiază pe Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 7 septembrie 1993, ceea ce nu este justificat, deoarece în acest fel judecata în alte spețe devine inutilă.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinând încheierea de sesizare, decizia atacată, motivele de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile recurentului - Ministerul Public - susținute în ședința publică din 22 februarie 1994, precum și dispozițiile legale atacate ca neconstituționale, raportate la prevederile Constituției, ale Legii nr. 47/1992 și ale Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, reține următoarele:

Primul motiv de recurs care vizează necompetența Curții Constituționale de a se pronunța asupra excepției invocate urmează a fi înlăturat ca nefondat. În legătură cu acest motiv s-a statuat constant prin deciziile Curții că, dacă instanța de judecată nu a reținut că un text legal este abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, sesizând Curtea cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, aceasta este obligată să se pronunțe în virtutea dreptului constituțional al cetățenilor de a invoca neconstituționalitatea unui text pe care instanța înțelege să-l aplice. Competența Curții de a se pronunța asupra legilor anterioare Constituției rezultă, fără echivoc, și din dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 care, prin ipoteză, sunt aplicabile exclusiv legilor anterioare Constituției.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează soluția de fond criticată sub aspectul constatării abrogării parțiale a unor dispoziții din Codul penal referitoare la avutul obștesc, nu este fondat. Justificarea acestui motiv de recurs în sensul că s-ar fi făcut o limitare, a bunurilor ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice numai la cele prevăzute în art. 135 din Constituție nu poate fi reținută, deoarece este evident că decizia atacată nu se rezumă numai la bunurile enumerate de art. 135 alin. (4) din Constituție, ci se referă la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4), adică și "alte bunuri stabilite prin lege".

Totodată, nu poate fi reținută nici susținerea conform căreia Curtea nu poate constata abrogarea unei legi anterioare Constituției. Potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, aceste legi rămân în vigoare în măsura în care nu contravin Constituției. Rezultă că, prin natura sa, contrarietatea unei legi anterioare Constituției cu prevederile acesteia are drept consecință abrogarea. Cu alte cuvinte, neconstituționalitatea este cauza abrogării. În cazul legilor anterioare Constituției, neconstituționalitatea are un caracter specific, întrucât cauza sa este posterioară legii, constând în schimbarea temeiului legitimității sale constituționale. În aceste condiții, controlul constituționalității unei legi preconstituționale, care are ca rezultat constatarea contrarietății acesteia cu prevederile Constituției, nu duce la declararea legii ca neconstituțională - o lege putând fi apreciată numai în funcție de regimul constituțional sub imperiul căruia a fost adoptată -, ci la constatarea abrogării, soluție ce constituie consecința constituțională prevăzută de art. 150 alin. (1) a unei asemenea contrarietăți.

În sfârșit, nu poate fi reținută nici critica adusă deciziei de fond în sensul că se întemeiază pe Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1993 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993 - în considerarea faptului că astfel este inutilă judecata în alte spețe. Potrivit art. 29 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, aceasta nu statuează decât asupra problemelor de drept.

Spre a se evita soluții contradictorii, art. 26 din regulament permite completului ce dorește să se abată de la practica Curții să sesizeze plenul spre a se pronunța asupra interpretării ce urmează a fi dată în viitor. Decizia plenului este obligatorie doar pentru completele de judecată, astfel încât prin această decizie nu se soluționează o excepție de neconstituționalitate concretă. De aceea, ea nu are drept consecință inutilitatea judecării excepțiilor de neconstituționalitate, în cadrul cărora s-ar putea ridica noi probleme și noi interpretări posibile care ar putea determina reluarea procedurii necesare în vederea asigurării consecvenței practicii constituționale.

Deși motivele invocate de Ministerul Public sunt nefondate, recursul urmează totuși să fie admis și Decizia Curții Constituționale nr. 52 din 13 octombrie 1993 modificată, deoarece, în fond, Curtea nu s-a pronunțat asupra dispozițiilor din Codul penal pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, ci s-a referit la "dispozițiile din Codul penal care interesează avutul obștesc".

Potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate poate viza numai acele dispoziții legale de care depinde judecarea cauzei, astfel încât deciziile pronunțate în soluționarea excepțiilor trebuie să se refere numai la dispozițiile legale de care depinde soluționarea cauzei în care s-a invocat aceasta. Rezultă că excepția de neconstituționalitate putea viza numai art. 248, art. 289 și art. 291 din Codul penal, pentru care inculpații au fost trimiși în judecată. În fața Judecătoriei Timișoara s-a invocat "excepția de neconstituționalitate a titlului IV din Codul penal". Nici una dintre dispozițiile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată nu fac parte din acest titlu, art. 248 fiind inclus în titlul VI, iar art. 289 și art. 291 în titlul VII. Curtea constată însă, în ce privește art. 248 din Codul penal, că între ipotezele avute în vedere de text se află și aceea care se referă la faptul că s-a cauzat "o pagubă avutului obștesc". Decizia de fond nr. 52/1993 nu s-a pronunțat însă cu privire la art. 248, ci a avut în vedere toate dispozițiile din Codul penal care interesează avutul obștesc, ceea ce nu este în concordanță cu prevederile art. 23 din Legea nr. 47/1992 care obligă Curtea să se pronunțe numai asupra dispozițiilor de care depinde judecarea cauzei. Așa fiind, admițând recursul, Curtea, în temeiul art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, urmează să se pronunțe în fond asupra constituționalității art. 248 din Codul penal. În acest sens, Curtea constată că interpretarea constituționalității dispozițiilor din Codul penal referitoare la avutul obștesc a făcut obiectul Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1/1993. Prin această decizie s-a statuat că dispozițiile din Codul penal referitoare la infracțiunile contra avutului obștesc sunt abrogate parțial, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, urmând să se aplice în continuare numai pentru bunurile proprietate publică prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție. În consecință, Curtea reține că este întemeiată excepția de neconstituționalitate a art. 248 din Codul penal în ce privește ipoteza care se referă la faptul că s-a cauzat "o pagubă avutului obștesc" și urmează să o admită în sensul interpretării date prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1993.

Cu referire la art. 289 și art. 291 din Codul penal, care au constituit și ele temei de trimitere în judecată, Curtea constată că, în privința lor, părțile n-au înțeles să invoce excepția de neconstituționalitate, întreaga lor motivare referindu-se la infracțiunile contra avutului obștesc cu care aceste dispoziții nu au nici o legătură.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c), art. 145 alin. (2) și art. 150 alin. (1) din Constituția, al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 25 și art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Admite recursul și modifică Decizia Curții Constituționale nr. 52 din 13 octombrie 1993, în următorul sens:

Admite excepția de neconstituționalitate cu privire la art. 248 din Codul penal și constată că dispozițiile sale referitoare la paguba adusă avutului obștesc sunt parțial abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, urmând a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 8 martie 1994.

Prezenta decizie se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
prof. dr. VASILE GIONEA

Magistrat-asistent,
Florentina Geangu

;
se încarcă...