Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 70/1993 cu privire la constituționalitatea art. 11 alin. (1) și (2) din Legea privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor

Modificări (...)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 27 decembrie 1993

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  

Curtea Constituțională a fost sesizată, la data de 25 noiembrie 1993, de către 51 deputați, respectiv de domnii: Ervin Zoltan Szekely, Gheorghe Tokay, Ludovic Rakoczi, Ferenc Asztalos, Benedek Nagy, Ioan Nemeth, Akos Birtalan, Arpad-Francisc Marton, Istvan Antal, Francisc Pecsi, Stefan Sinko, Lazar Madaras, Eugen Matis, Romulus Ioan Joca, Ion Dobrescu, Ioan Victor Pica, Călin Emil Anastasiu, doamna Teodora Berizi, domnii Gheorghe Toduț, Teodor Vintilescu, Laszlo Zsigmond, Iosif Alfred Mazalik, doamna Smaranda Dobrescu, domnii Emil Livius Nicolae Putin, Valentin Vasilescu, Ion Berciu, Mihail Nica, Mircea Ioan Popa, Mihail Bucur, Viorel Pavel, Ion Hui, George Stănescu, Petre Dugulescu, Ioan Sorin Marinescu, Matei Barna Elek, Constantin Gheorghe Avramescu, Constantin Ionescu, Alexandru Konya Hamar, Gheorghe Răducanu, Ion Dinu, Sorin Victor Lepșea, Emeric Dumitru Borbely, Constantin-Șerban Rădulescu Zonner, Gheorghe Gorun, Attila Varga, Karoly Kerekes, Imre Andras, Iuliu Vida, Francisc Baranyi, Alexandru Sassu, Dumitru Ifrim, asupra neconstituționalității prevederilor alin. (1) și (2) ale art. 11 din Legea privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor.

În sesizare, grupul de deputați susține că prevederile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior contravin principiului egalității, înscris în art. 16 din Constituție, deoarece statuează o discriminare vădită între studenții învățământului particular și cei de la învățământul de stat, prin aceea că studenții instituțiilor de învățământ de stat care își încetează activitatea pot să-și continue studiile la orice instituție acreditată, fie de stat, fie particulară, în timp ce studenții instituțiilor de învățământ particular care își încetează activitatea nu pot continua studiile decât la o instituție de învățământ particular. De asemenea, se apreciază că dispozițiile legale atacate contravin și prevederilor art. 41 și art. 135 din Constituție, care acordă proprietății private o protecție egală, indiferent de titular. Prin statuarea unor drepturi mai restrânse pentru studenții care frecventează instituțiile de învățământ particular, în mod implicit se restrâng și drepturile instituțiilor de învățământ particular.

Curtea Constituțională constată că sesizarea s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituție și ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, s-a solicitat președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, punctul lor de vedere în legătură cu sesizarea formulată.

În punctul de vedere al Guvernului se arată că cele două texte - alin. (1) și (2) ale art. 11 - sunt constituționale, întrucât acestea dau satisfacție principiului drepturilor câștigate, în sensul că un tânăr care, în urma susținerii unui examen de admitere, a fost declarat reușit într-o instituție de învățământ superior de stat, în care, potrivit art. 32 alin. (4) din Constituție, învățământul este gratuit, nu-și poate pierde acest drept prin faptul că, din motive independente de voința lui, instituția de învățământ superior de stat și-a încetat activitatea. În urma încetării activității unei instituții de învățământ particular studenții acesteia nu pot obține dreptul de a urma o instituție de învățământ superior de stat la care nu au dat examen de admitere, deoarece în felul acesta li s-ar crea un privilegiu, ceea ce ar fi contrar principiului egalității. Cu referire la cel de-al doilea temei al sesizării, Guvernul precizează că textele atacate, prin sfera raporturilor juridice pe care le reglementează, nu au nici o legătură cu principiul constituțional al egalității de tratament juridic, al dreptului de proprietate privată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

La termenul din 15 decembrie 1993, înainte de a se intra în dezbaterea sesizării, domnul judecător Florin Bucur Vasilescu a solicitat să se examineze cererea sa de abținere da la soluționarea acestei cauze. Curtea, examinând motivul invocat - faptul că are un fiu student la o instituție de învățământ superior particular și există posibilitatea de a i se reproșa că nu a fost imparțial -, a admis cererea de abținere.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinând sesizarea grupului de deputați, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul raportor, precum și concordanța dintre prevederile atacate și dispozițiile constituționale, reține următoarele:

Dispozițiile legale ce formează obiectul sesizării prevăd:

"

(1) Studenții instituției de învățământ superior de stat care își încetează activitatea pot să-și continue studiile în cadrul oricărei instituții de învățământ superior acreditate sau autorizate provizoriu, cu acordul instituției de învățământ superior primitoare și cu respectarea criteriilor și condițiilor stabilite de senatul universitar al acesteia.

(2) Studenții instituției de învățământ superior particular care își încetează activitatea pot să-și continue studiile în cadrul oricărei instituții de învățământ superior particular acreditate sau autorizate provizoriu, cu acordul instituției de învățământ superior primitoare și cu respectarea condițiilor și criteriilor stabilite de senatul universitar al acesteia."

Textul din Constituție invocat - art. 16 alin. (1) - dispune că "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".

În sesizare se consideră că discriminarea este vădită din moment ce studenții unei instituții de învățământ superior de stat pot să-și continue studiile atât la instituții de stat, cât și la instituții particulare, în timp ce studenții unei instituții de învățământ superior particular nu pot să-și continue studiile decât la instituții de aceeași natură, adică particulare.

În analiza acestei aprecieri, trebuie observat că, prin conținutul său, art. 16 alin. (1) din Constituție se corelează cu prevederile art. 4 alin. (2) din legea fundamentală, care determină criteriile nediscriminării, acestea fiind rasa, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenența politică, averea sau originea socială, în același sens, art. 1 pct. 1 din Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului - ratificată de România prin Decretul nr. 149 din 14 decembrie 1960 - prevede că "termenul de discriminare cuprinde orice distincție, excludere, limitare sau preferință care, întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, situație economică sau naștere, are drept obiect sau ca rezultat suprimarea sau alterarea egalității de tratament în ceea ce privește învățământul și mai ales: a) înlăturarea unei persoane sau a unui grup de la accesul la diverse tipuri sau grade de învățământ; b) limitarea la un nivel inferior a educației unei persoane sau a unui grup; c) sub rezerva celor stabilite în art. 2 al prezentei convenții, instituirea sau menținerea unor sisteme sau instituții de învățământ separate pentru persoane sau grupuri; sau d) plasarea unei persoane sau grup într-o situație incompatibilă cu demnitatea umană". Pe de altă parte, art. 2 lit. c) din convenție prevede că nu este considerată discriminare, în sensul art. 1, în cazul în care este admisă de către stat, "crearea sau menținerea de instituții de învățământ particulare, dacă aceste instituții au drept obiect nu asigurarea excluderii unui grup oarecare, ci sporirea posibilităților de învățământ pe care le oferă puterea publică, dacă funcționarea lor corespunde acestui țel și dacă învățământul predat este conform cu normele care ar fi putut fi prescrise sau aprobate de către autoritățile competente, în special pentru învățământul de același grad."

După cum lesne se poate observa, dispozițiile legale atacate nu sunt în contradicție cu aceste criterii, deoarece apartenența la o categorie sau alta de instituție de învățământ superior este rezultatul voinței persoanelor în cauză, care au optat în mod liber, fără nici o discriminare, pentru învățământul de stat sau pentru cel particular. O dată ce au intrat însă în sistemul ales se supun regulilor proprii fiecărui sistem. Deci, în realitate, dispozițiile atacate nu instituie nici o discriminare, ci oferă soluții diferite pentru situații diferite:

a) studenții instituțiilor de învățământ de stat - care au optat liber pentru acest tip de învățământ, care presupune, potrivit legii și în condițiile legii, concurs de admitere, gratuitate (a se vedea și art. 32 alin. (4) din Constituție, burse de stat -, în caz de desființare a instituției de învățământ la care au fost declarați reușiți, pot să-și continue studiile la o altă instituție de stat, beneficiind de aceleași drepturi, sau pot renunța la acestea și pot opta pentru o instituție particulară, unde nu vor beneficia de burse de stat, vor plăti taxe etc. Prin aceasta nu li se creează un privilegiu, deoarece ei renunță la drepturile care le erau conferite de lege în calitate de studenți la instituții de stat;

b) studenții instituțiilor de învățământ particular - care au optat liber pentru acest tip de învățământ, fiind declarați înscriși sau admiși după reguli stabilite de fiecare instituție și cunoscând că plătesc taxe și nu beneficiază de burse de stat -, în caz de desființare a instituției pot să-și continue studiile într-o altă instituție de învățământ particular, care funcționează pe baza acelorași criterii. Dacă li s-ar îngădui să treacă la o instituție de stat s-ar crea pentru ei un privilegiu, deoarece, deși nu au parcurs un concurs de admitere ca toți ceilalți studenți de la instituția de stat, ar beneficia de drepturile pe care aceștia le au.

Situațiile deosebite în care se găsesc studenții de la cele două tipuri de instituții de învățământ superior au determinat și soluțiile diferite ale legiuitorului, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalității, care, după cum bine se știe, nu înseamnă uniformitate. Altfel spus, principiul egalității nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport de persoane care se găsesc în situații deosebite. Ideea este întărită de faptul că, sub aspectele care sunt comune, și soluția legiuitorului este identică. Astfel, față de dispozițiile art. 32 alin. (6) din Constituție, care prevăd că "Autonomia universitară este garantată", atât în alin. (1), cât și în alin. (2) al art. 11 se înscrie aceeași regulă, în sensul că primirea studenților se face "cu acordul instituției de învățământ superior primitoare și cu respectarea criteriilor și condițiilor stabilite de senatul universitar al acesteia."

Față de aceste considerente, Curtea constată că dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) nu contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

În același timp însă, Curtea apreciază că în viitor, după ce vor exista numai instituții de învățământ superior acreditate și se va produce o apropiere între instituțiile de stat și cele particulare în privința admiterii, conținutului învățământului, standardului de pregătire, finalizării studiilor, legiuitorul va putea să reexamineze soluțiile cuprinse astăzi în art. 11 din lege și, dacă ajunge la concluzia că nu mai este vorba de deosebiri esențiale între cele două categorii, să permită transferul în ambele sensuri, chiar și în ipoteze în care nu este vorba de desființarea instituțiilor de învățământ superior.

Cu privire la aprecierea din sesizare, în sensul că dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) ar contraveni art. 41 și art. 135 din Constituție, este de observat că deși sesizarea se referă, în general, la art. 41 și art. 135, este evident că sunt avute în vedere dispozițiile din alin. (2) al art. 41 - "Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular", - și, respectiv, alin. 6 al art. 135 - "Proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă". Și de această dată sesizarea se mărginește să arate că încălcarea principiului înscris în cele două texte este vădită, aspect ce ar rezulta din faptul că "prin statuarea unor drepturi mai restrânse pentru studenții care frecventează instituțiile de învățământ particular, în mod implicit se restrâng și drepturile instituțiilor de învățământ particular". În realitate, este vădit faptul că prevederile art. 11 alin. (1) și (2) nu au nici o legătură cu dispozițiile constituționale referitoare la proprietatea privată, subiectele dispozițiilor atacate fiind studenții, fără nici o incidență asupra proprietății instituțiilor particulare. În consecință, Curtea constată că nici sub acest aspect sesizarea nu este întemeiată.

Având în vedere considerentele expuse,

văzând și dispozițiile art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (2), art. 135 alin. (6). art. 144 lit. a) și ale art. 145 alin. (2) din Constituția României, precum și prevederile art. 20 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

1. Constată că dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor sunt constituționale.

2. Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deliberarea a avut loc la data de 15 decembrie 1993 și la ea au participat Vasile Gionea, președinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru și Victor Dan Zlătescu, judecători.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. dr. VASILE GIONEA

Magistrat-asistent,
Florentina Geangu

București, 15 decembrie 1993.

Nr. 70.

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...