Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 219/2014 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969, art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 și art. III din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României

Modificări (...)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 30 iunie 2014

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  
Augustin Zegrean - președinte
Valer Dorneanu - judecător
Toni Greblă - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 260 din Codul penal din 1969, art. 361 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 și art. III pct. 1 și pct. 2 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României, excepție ridicată de Liviu Marian Stelea în Dosarul nr. 1.098/310/2012 al Judecătoriei Sinaia și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 722 D/2013.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se arată că textele criticate nu încalcă dispozițiile constituționale invocate de autorul excepției.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 31 octombrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 1.098/310/2012, Judecătoria Sinaia a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 260 din Codul penal din 1969, art. 361 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 și art. III pct. 1 și pct. 2 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României, excepție ridicată de Liviu Marian Stelea într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției autorului excepției sub aspectul săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută la art. 260 din Codul penal din 1969.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că sintagma "nu spune tot ce știe" din cuprinsul art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969 nu are în vedere faptul că martorul poate răspunde doar la întrebările adresate de către instanță și că nu se poate reține în sarcina acestuia vreo culpă în privința omisiunii instanței de a formula întrebări cu privire la aspecte relevante în vederea soluționării cauzei. Se arată, de asemenea, că expresia "face afirmații mincinoase" din cuprinsul aceleiași norme de incriminare este de natură a încălca prezumția de nevinovăție prevăzută la art. 23 alin. (11) din Constituție. Se susține că întreaga reglementare a infracțiunii de mărturie mincinoasă este excesiv incriminatoare, nedistingând după cum fapta săvârșită produce sau nu consecințe juridice prin lezarea intereselor uneia dintre părți sau ale altei persoane, aspect ce contravine dispozițiilor art. 21 alin. (3) teza întâi din Legea fundamentală, ce garantează dreptul la un proces echitabil.

6. Cu privire la pretinsa neconstituționalitate a prevederilor art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, se susține că acestea discriminează persoanele interesate să promoveze apel contra sentințelor pronunțate de judecătorii în raport cu persoanele împotriva cărora au fost pronunțate sentințe de către alte categorii de instanțe care au competența de a pronunța hotărâri în primă instanță. Se arată că textul criticat încalcă și liberul acces la justiție al persoanelor din prima categorie, lipsindu-le pe acestea în mod nejustificat de accesul la calea de atac a apelului. Se susține că, pentru aceste motive, dispozițiile art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 contravin și prevederilor art. 6, art. 13 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, în consecință, normei constituționale prevăzute la art. 148 alin. (2).

7. Referitor la abrogarea prin dispozițiile art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 a alin. 6 al art. 303 din Codul de procedură penală din 1968 - care prevedea suspendarea de către instanță, prin încheiere motivată, a judecății în cazul în care a fost sesizată Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate -, se arată că aceasta este de natură a încălca principiul securității raporturilor juridice, dând prioritate aplicării, prin prisma pct. 2 al art. III din Legea nr. 177/2010 - ce reglementează revizuirea în cazul deciziilor Curții Constituționale -, a principiului reparării prejudiciului produs, fără a fi urmărită prevenirea producerii lui. Se susține că textul criticat încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenție.

8. În ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate a prevederilor art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010, se arată că reglementarea revizuirii în cazul deciziilor Curții Constituționale reprezintă o reparație tardivă instituită de legiuitor în detrimentul garanției unui proces echitabil care a existat la art. 303 alin. 6 Codul de procedură penală din 1968, până la data abrogării sale prin art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010.

9. Judecătoria Sinaia opinează că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă din perspectiva criticilor referitoare la dispozițiile art. 260 din Codul penal din 1969, întrucât autorul excepției de neconstituționalitate solicită modificarea textului analizat, aspect ce excedează competenței instanței de contencios constituțional.

10. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 și ale art. III din Legea nr. 177/2010, instanța apreciază că aceasta este neîntemeiată și face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 1.610 din 20 decembrie 2011 și nr. 612 din 12 iunie 2012.

11. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 260 din Codul penal din 1969, art. 361 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 și art. III pct. 1 și pct. 2 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României. Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea reține însă că autorul critică, în realitate, prevederile art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969, art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 și art. III din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, care au următorul cuprins:

- Art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969:

"

Fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase, ori nu spune tot ce știe privitor la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.";

- Art. 361 alin. 1 lit. a) Codul de procedură penală din 1968:

"

Sentințele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel:

a) sentințele pronunțate de judecătorii;";

- Art. III din Legea nr. 177/2010:

"

Codul de procedură penală al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:

1. La articolul 303, alineatul 6 se abrogă.

2. După articolul 4081 se introduce un nou articol, articolul 4082, cu următorul cuprins:

«

Revizuirea în cazul deciziilor Curții Constituționale

Art. 4082. -

Hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Constituțională a admis o excepție de neconstituționalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluția pronunțată în cauză s-a întemeiat pe dispoziția legală declarată neconstituțională sau pe alte dispoziții din actul atacat care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.

Pot cere revizuirea:

a) oricare parte din proces, în limitele calității sale procesuale;

b) soțul și rudele apropiate ale condamnatului, chiar și după moartea acestuia;

c) procurorul.

Cererea de revizuire se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea rămasă definitivă a cărei revizuire se cere.

Cererea de revizuire se poate face în termen de 3 luni de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curții Constituționale.

Dispozițiile art. 4081 alin. 5-11 se aplică în mod corespunzător.

Hotărârea instanței de revizuire este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea supusă revizuirii.»"

15. Dispozițiile art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969 au fost abrogate prin art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, fiind preluate la art. 273 alin. (1) din Codul penal în vigoare. Prevederile art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, nefiind preluate în Codul de procedură penală în vigoare. Având însă în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea reține ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate prevederile art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969, art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 și art. III din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României.

16. Autorul excepției susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1) și alin. (3) teza întâi referitoare la accesul liber la justiție și, respectiv, la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) privind prezumția de nevinovăție și ale art. 148 alin. (2) referitor la aplicarea cu prioritate a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, precum și dispozițiilor art. 6, art. 13 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil, la dreptul la un recurs efectiv și, respectiv, la interzicerea discriminării.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, cu privire la dispozițiile art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969, Curtea constată că autorul excepției critică ambele variante de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii de mărturie mincinoasă, în forma prevăzută la alin. 1 al art. 260, respectiv cea în care martorul face afirmații mincinoase privitor la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat și cea în care martorul nu spune tot ce știe cu privire la aceleași împrejurări. În privința variantei comisive, acesta arată că sintagma "face afirmații mincinoase" este de natură a încălca prezumția de nevinovăție, prevăzută la art. 23 alin. (11) din Constituție. Referitor la varianta omisivă, se susține că martorul poate răspunde doar la întrebările adresate de către instanță și că nu se poate reține în sarcina lui vreo culpă în privința omisiunii instanței de a formula întrebări cu privire la aspecte relevante în vederea soluționării cauzei.

18. În ceea ce privește primul aspect al criticii de neconstituționalitate, Curtea reține că sintagma "face afirmații mincinoase" nu încălcă prezumția de nevinovăție, întrucât, la fel ca și în cazul celorlalte infracțiuni, constatarea săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă și sancționarea ei urmează a fi făcute de către instanța de judecată competentă, în urma cercetării judecătorești, atunci când se constată că fapta există, că ea a fost săvârșită de către inculpat și că aceasta constituie infracțiune, iar până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare persoana în cauză este prezumată a fi nevinovată.

19. Referitor la cel de-al doilea aspect al criticii formulate, Curtea constată că obligația martorului de a declara tot ceea ce știe cu privire la aspectele cauzei este prevăzută la art. 83 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia "Persoana chemată ca martor este obligată să se înfățișeze la locul, ziua și ora arătate în citație și are datoria să declare tot ce știe cu privire la faptele cauzei". De asemenea, Curtea reține că dispozițiile art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969 circumstanțiază obligația martorului de a nu ascunde nimic din ceea ce știe tocmai cu privire la împrejurările esențiale ale săvârșirii faptei asupra cărora a fost întrebat de către organele judiciare. Pentru aceste motive, Curtea constată că dispozițiile art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969 nu contravin prevederilor constituționale ale art. 23 alin. (11).

20. Curtea observă că autorul excepției susține, totodată, că întreaga reglementare a infracțiunii de mărturie mincinoasă este excesiv incriminatoare, nedistingând după cum fapta săvârșită produce sau nu consecințe juridice prin lezarea intereselor uneia dintre părți sau ale altei persoane, aspect ce contravine dispozițiilor art. 21 alin. (3) teza întâi din Legea fundamentală, ce garantează dreptul la un proces echitabil. În acest ultim sens, dar și în privința celorlalte două aspecte analizate, se propune, de lege ferenda, reformularea normei criticate. Curtea reține însă că, potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, eventuala modificare sau completare a dispozițiilor art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969 este de competența exclusivă a legiuitorului, excedând competenței Curții Constituționale.

21. Cu privire la dispozițiile art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității acestora, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, prin Decizia nr. 612 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 30 iunie 2012, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate. Prin această decizie, Curtea a arătat că anterior adoptării Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, era posibilă atacarea cu apel a sentințelor pronunțate de judecătorii numai în cazurile prevăzute de lege, de data aceasta, legiuitorul a instituit o regulă, potrivit căreia orice hotărâre pronunțată la nivelul judecătoriei va putea fi atacată uzând de o singură cale de atac, respectiv a recursului. În acest sens, Curtea a reținut că normele de reglementare a competenței instanțelor judecătorești, a gradelor de jurisdicție, precum și a căilor de atac constituie reguli de procedură, a căror stabilire, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție, se poate face numai prin lege și că legea procesual penală promovează, ca regulă, judecarea procesului penal în 3 grade de jurisdicție: prima instanță, apel și recurs. În același timp, Curtea a observat că pentru anumite cazuri speciale, determinate de natura infracțiunilor care constituie obiectul procesului penal ori de calitatea făptuitorului, legea prevede, cu deplină justificare constituțională, ca excepție, existența doar a două grade de jurisdicție: primă instanță și recurs.

22. Curtea a statuat că reglementarea unei singure căi ordinare de atac nu este de natură să îngrădească dreptul de acces liber la justiție, persoanele interesate putându-se adresa atât primei instanțe, cât și celei de recurs, cu oricare dintre cererile procedurale prevăzute de lege, indiferent de numărul gradelor de jurisdicție, și că părțile își pot exercita dreptul la apărare în tot cursul procesului penal, inclusiv în faza de urmărire penală, în primă instanță ori în calea de atac. Curtea a mai reținut că stabilirea competenței, precum și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului și că acesta este sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la "condițiile legii", atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, astfel încât criticile de neconstituționalitate nu pot fi reținute. Referitor la încălcarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea a constatat că instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, nu este contrară principiului egalității atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor.

23. Totodată, Curtea a subliniat faptul că părțile au posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiții care sunt asigurate și în situația judecării cauzelor în primă instanță de către judecătorii. De asemenea, s-a arătat că este asigurat și dreptul la două grade de jurisdicție (judecata în primă instanță și judecata în recurs) în materie penală, reglementat de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție. Prin urmare, Curtea a conchis că, atâta vreme cât sunt respectate aceste limite, legiuitorul național poate introduce sau elimina, în funcție de nevoile sociale care impun o anumită politică penală, oricâte grade de jurisdicție consideră necesare; altfel spus, reglementările internaționale nu impun un anumit număr maxim al gradelor de jurisdicție sau al căilor de atac, ci numai un număr minim, care este deplin respectat.

24. Curtea a mai constatat că limitele instituite de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție pot constitui obiectul unor restrângeri în sensul art. 2 paragraful 2 din același protocol, potrivit căruia dreptul oricărei persoane declarate vinovate de o infracțiune de către o instanță de judecată de a cere examinarea condamnării sale de o jurisdicție superioară poate face obiectul unor excepții în cazul infracțiunilor minore.

25. Curtea reține că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. III din Legea nr. 177/2010, prin raportare la aceleași critici de neconstituționalitate, prin Decizia nr. 1.610 din 20 decembrie 2011, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 7 martie 2012, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și a reținut că textul criticat, eliminând obligația suspendării judecării cauzei în situația sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, nu încalcă principiul egalității, întrucât, așa cum s-a statuat în jurisprudența Curții Constituționale, acesta nu presupune uniformitate și impune ca la situații egale să corespundă un tratament egal, iar la situații diferite să existe un tratament diferit.

26. Curtea a reținut că, tot astfel, nu pot fi primite susținerile referitoare la încălcarea prevederilor art. 21 din Legea fundamentală, deoarece dispozițiile legale criticate nu îngrădesc posibilitatea părților interesate de a se adresa instanțelor judecătorești și de a valorifica în acest cadru toate garanțiile dreptului la un proces echitabil, întrucât, așa cum rezultă din chiar conținutul prevederilor criticate, în măsura în care s-a admis o excepție de neconstituționalitate, aceasta poate constitui motiv de revizuire a unei hotărâri definitive pronunțate, dacă soluția dată s-a întemeiat pe dispoziția declarată neconstituțională sau pe alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare. În plus, Curtea a observat că prin continuarea judecății în cauzele în care a fost sesizată Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate, se dă expresie exigenței constituționale consacrate de art. 21 alin. (3) potrivit căreia părțile au dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil (a se vedea în acest sens și Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, și Decizia nr. 1.422 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 13 decembrie 2011).

27. Prin Decizia nr. 188 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 24 aprilie 2012, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția invocată, constatând că opțiunea legiuitorului în sensul abrogării măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepțiilor de neconstituționalitate de către părți a fost folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. Curtea a constatat că, în condițiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecății cauzelor la instanțele de fond a fost acela de a asigura părților o garanție procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, prin eliminarea posibilității judecării cauzei în temeiul unei dispoziții legale considerate a fi neconstituționale, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluționarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești. Curtea a subliniat faptul că reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual și arbitrariul într-o formă care nu poate fi sancționată, atâta vreme cât suspendarea procesului este privită ca o consecință imediată și necesară a exercitării accesului liber la justiție. Astfel, Curtea a conchis că scopul primordial al controlului de constituționalitate - interesul general al societății de a asana legislația în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituționalitate - a fost pervertit într-un scop eminamente personal al unor părți litigante, care au folosit excepția de neconstituționalitate drept pretext pentru amânarea soluției pronunțate de instanța în fața căreia a fost dedus litigiul. Or, Curtea a reținut că, prin adoptarea Legii nr. 177/2010, voința legiuitorului a fost aceea de a elimina posibilitatea invocării excepției de neconstituționalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituție și lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părți a acestui drept procesual. Mai mult, Curtea a observat că măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât considerentele, cât și soluția deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Liviu Marian Stelea în Dosarul nr. 1.098/310/2012 al Judecătoriei Sinaia și constată că dispozițiile art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969, art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 și art. III din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sinaia și se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 15 aprilie 2014.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...