Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică | Constituția

Acesta este un fragment din Constituția României (republicată în 2003). Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
  •  

Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale - Drepturile și libertățile fundamentale -
ARTICOLUL 52
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică Jurisprudență, Reviste (31), Doctrină (7)

(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei. Jurisprudență, Reviste (11), Doctrină (4)

(2) Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. Jurisprudență, Reviste (8), Doctrină (2)

(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Jurisprudență, Reviste (17), Doctrină (3)

Acesta este un fragment din Constituția României (republicată în 2003). Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Doctrină:

Drept civil. Obligațiile. Faptul juridic, ediția 1
    1452 I.C.C.J, s. civ. și de propr. int., dec. nr. 3027 din 14 mai 2010:
„Prin cererea înregistrată sub nr. 3175/3/2009 pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, la data de 29.01.2009, reclamantul O.O. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de daune. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin sentința penală nr. 122 din 13 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, devenită titlu executoriu, pârâtul H.O. a fost obligat să îi plătească suma de 2.000.000 euro, însă această hotărâre nu a putut fi pusă în executare, întrucât la momentul la care hotărârea a devenit executorie, în patrimoniul lui O.H. nu au mai fost găsite bunuri ce ar fi putut fi valorificate, acesta fiind insolvabil, iar dosarul de executare silită a fost închis. Prin sentința civilă nr. 682 din 15 mai 2009, Tribunalul București, Secția a V-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statul Român prin Ministerul Finanțelor și, în consecință, a respins cererea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, pârâtul a arătat, în esență, că în speță sunt incidente dispozițiile art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, potrivit cu care, statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat dacă sunt persoane juridice; or, în speță, reclamantul a susținut că Ministerul Public și Ministerul Justiției sunt persoanele juridice care și-au îndeplinit în mod defectuos activitatea, acestea fiind cele care, prin fapta lor, au adus prejudicii reclamantului. Asupra excepției lipsei calității procesuale analizate, prima instanță a reținut că reclamantul justifică formularea cererii sale împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor, în considerarea faptului că debitorul său, H.O., nu a putut fi executat silit, întrucât la momentul solicitării punerii în executare a titlului executoriu, acesta era insolvabil, insolvabilitate ce a fost posibilă, urmare lipsei de diligență a autorităților statului în indisponibilizarea patrimoniului debitorului. Tribunalul a constatat că raportul juridic obligațional născut din sentința penală nr. 122/13.06.2007, a stabilit în favoarea reclamantului un drept de creanța împotriva numitului H.O., iar nu împotriva Statului prin Ministerul Finanțelor, apreciindu-se că în cauză nu există identitate între persoana chemată în judecată și cea ținută de obligația de despăgubire, respectiv, cea care a comis fapta cauzatoare de prejudicii. Pe de altă parte, nu s-ar putea reține nici că ar exista vreo obligație a pârâtului de a-l garanta pe reclamant pentru prejudiciul creat, reclamantul arătând persoanele care, în opinia sa, se fac vinovate de imposibilitatea executării titlului executoriu, deci a persoanelor care au comis fapta cauzatoare de prejudicii, astfel că Statul nu poate răspunde pentru fapta comisă de o altă persoană. Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel prin care a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, a susținut că, potrivit art. 48 din Constituție, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar contenciosul constituțional, prin Decizia nr. 45/1998, a stabilit principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite în procesele penale, principiu ce trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori. De asemenea, apelantul a invocat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care s-a pronunțat în sensul că statul răspunde pentru erorile judiciare și are apoi dreptul la regres împotriva acelora găsiți vinovați, conform Protocolului VII la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, coroborat cu art. 14 din Convenție. Apelantul a mai arătat că în cazul de față, refuzul agenților statului de a institui măsurile asigurătorii asupra bunurilor învinuitului, este situația ce i-a permis lui H.O. înstrăinarea averii sale, astfel că, statului îi revine răspunderea patrimonială pentru imposibilitatea punerii în executare de către partea vătămată, a titlului executoriu rezultând din procesul penal. Prin decizia civilă nr. 505 din 21 octombrie 2009, Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant; a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru soluționarea fondului. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamant a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de daune, invocând dispozițiile art. 998-999 Cod civil, referitoare Ia răspunderea civilă delictuală și arătând că a suferit un prejudiciu ca urmare a faptului că nu a fost posibilă punerea în executare a sentinței penale nr. 122 din 13 iunie .2007 a Curții de Apel București, Secția I Penală, definitivă și irevocabilă, întrucât nu au fost luate măsuri asigurătorii pentru conservarea bunurilor și banilor inculpatului H.O. Instanța de apel a reținut că din petitul cererii de chemare în judecată, rezultă că apelantul reclamant a invocat răspunderea civilă delictuală a Statului Român în temeiul prevederilor art. 998-999 Cod civil, susținând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale: fapta delictuală ce aparține prepușilor statului, prejudiciul care i-a fost cauzat, culpa prepușilor statului și legătura de cauzalitate dintre faptele evocate și prejudiciu. Instanța de apel a apreciat că admițându-se excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prima instanță a ignorat prevederile art. 48 din Constituția României, din care rezultă că Statul prin Ministerul Finanțelor răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate pentru erori judiciare, iar în speță, s-a invocat răspunderea civilă delictuală a statului, în calitatea sa de comitent ce răspunde pentru prepușii săi. Curtea de apel a reținut, totodată, că în cauza de față nu au fost invocate dispozițiile art. 504 Cod procedură penală și în mod greșit tribunalul a apreciat în sensul lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, cu încălcarea prevederilor art. 48 din Constituția României, întrucât prevederile art. 37 din Decretul nr. 31/1954 nu sunt aplicabile în speță, deoarece, potrivit dispozițiilor constituționale, nu poate fi antrenată răspunderea instituțiilor statului, respectiv a Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Prin urmare, tribunalul avea obligația de a analiza cauza, în raport de temeiul juridic invocat, respectiv dispozițiile art. 998-999 Cod civil, motiv pentru care, în temeiul art. 297 alin. (1) Cod procedură civilă, apelul reclamantului a fost admis, sentința atacată fiind desființată cu trimiterea cauzei pentru continuarea judecății, la prima instanță; s-a stabilit că în rejudecare, tribunalul va analiza temeiul juridic al acțiunii formulate și îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum s-a invocat prin cererea de chemare în judecată, temei juridic ce nu a fost analizat. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. Recurentul susține că motivarea instanței de apel este lipsită de temei juridic deoarece textele la care s-a făcut referire nu mai sunt în vigoare, iar pe de altă parte, s-a făcut trimitere la norme care nu au legătură cu obiectul cererii deduse judecății. Invocarea dispozițiilor art. 48 din Constituția României, referitoare la problema familiei, iar nu la răspunderea statului pentru erori judiciare, este neavenită, întrucât un atare raport juridic nu a fost dedus judecății. Chestiunea răspunderii Statului pentru erori judiciare este reglementată în art. 52 din Constituție, conform renumerotării legii fundamentale de după revizuirea Constituției, aprobate prin Legea nr. 429/2003. Astfel, art. 52 alin. (1) din Constituție prevede: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea credință sau gravă neglijență”. Pe de altă parte, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare prevede că: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea credință sau gravă neglijență. Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală. Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.” Față de textele anterior redate, recurentul susține că răspunderea specială a Statului (care exclude răspunderea instituțiilor sale), poate fi antrenată în condițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, numai în cazul unor erori judiciare, nu și în alte cazuri decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor. Așadar, răspunderea Statului poate fi antrenată în condițiile prevăzute de art. 504 Cod de procedură penală sau în cazul care printr-o hotărâre definitivă, s-a instituit răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în exercitarea funcției cu rea credință sau din gravă neglijență și dacă această faptă a fost de natură să determine o eroare judiciară. Cum în cauza dedusă judecății nu se verifică niciuna dintre ipotezele anterior expuse, și cum temeiul juridic invocat de reclamant îl constituie dispozițiile art. 998-999 Cod civil, concluzia instanței de apel în sensul că a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român cu încălcarea dispozițiilor "art. 48 din Constituția României" care prevăd că statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare, este eronată și lipsită de fundament. Recurentul mai învederează că instanța de fond a reținut în mod corect faptul că în speță nu există o obligație de garanție a pârâtului față de prejudiciul ce i-a fost creat cu atât mai mult cu cât chiar reclamantul a arătat persoanele care se fac vinovate imposibilitatea executării titlului executoriu, deci a persoanelor care, în accepțiunea sa, au comis fapta cauzatoare de prejudiciu. Fiind o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil care instituie răspunderea pentru fapta proprie, instanța de fond în mod corect a analizat dacă există identitate între persoana chemată în judecată și cea ținută de obligația de despăgubire, respectiv, cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu, așa încât, într-o astfel de cerere nu pot fi analizate condițiile răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, așa cum greșit a reținut instanța de apel. Fără a mai lua în considerare faptul că statul are o răspundere specială numai în ceea ce privește erorile judiciare,răspunderea comitentului pentru fapta prepusului poate fi atrasă numai în condițiile prevăzute art. 1000 alin. (3) Cod civil, iar în astfel de acțiuni este necesar să se verifice dacă în persoana prepusului sunt întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de art. 998-999 Cod civil, precum și condițiile speciale privind existența raportului de prepușenie și a săvârșirii faptei în funcțiile încredințate. Or, în speța de față nici nu ar putea fi analizată îndeplinirea condițiilor răspunderii pentru fapta proprie a prepusului, câtă vreme acesta nu a fost atras în judecată. Recurentul mai învederează că instanța de apel apreciază în mod contradictoriu, pe de o parte, că instanța fondului nu a analizat speța în raport de dispozițiile art. 998-999 Cod civil (ceea ce impune rejudecarea cauzei), iar pe de altă parte, se impută aceleiași instanțe faptul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român cu încălcarea prevederilor art. 48 din Constituția României; în plus, s-a mai reținut că și dacă nu au fost invocate în mod expres dispozițiile art. 504 Cod procedură penală, se putea proceda la stabilirea temeiului de drept în funcție de motivarea în fapt a acțiunii. În aceste condiții, indicațiile stabilite prin decizia recurată pentru instanța de rejudecare, sunt imposibil de urmat, întrucât răspunderea specială a statului prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituția României poate fi analizată numai în condițiile în care se invocă eroarea judiciară, nu și în cazurile în care se solicită repararea unui prejudiciu în condițiile dreptului comun, reprezentat de reglementările art. 998-999 Cod civil. În baza art. 306 alin. (3) Cod procedură civilă, Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt susceptibile de încadrare în ipoteza art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă. Recurentul mai susține că în doctrină s-a conturat opinia potrivit căreia, referitor la răspunderea în materie a statului sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are o răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Statul nu este responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi care primesc o delegație de suveranitate, deoarece aceștia, în ce privește modul de a o aduce la îndeplinire, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Practic, ceea ce se afirmă în doctrină este în concordanță cu dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora „persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși. Faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de cel al treilea.” Contrar afirmațiilor intimatului-reclamant, statul nu răspunde pentru pagubele produse printr-una din formele de exercitare a autorității sale, chiar dacă din Constituția României rezultă că Statul Român garantează, printre alte valori fundamentale, și drepturile și libertățile cetățenilor. Atâta vreme cât prin legea fundamentală se prevede că statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor sale - legislativă, executivă și judecătorească, în cadrul democrației constituționale, înseamnă că fiecare putere din stat are răspunderea ei distinctă. Singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a statului este cel reglementat în art. 52 alin. (3) din Constituție, iar aceasta poate fi stabilită numai condițiile legii, iar în cauza dedusă judecății nu se verifică o astfel de situație pentru a deveni aplicabile normele de excepție invocate anterior. Intimatul reclamant nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs și nu au fost administrate alte probe dintre cele permise de dispozițiile art. 305 Cod procedură civilă.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Înalta Curte constată că prin decizia recurată, instanța de apel nu a confirmat excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, stabilind, în esență, că prima instanță nu a analizat cererea de chemare în judecată în raport de temeiul juridic invocat - art. 998, art. 999 Cod civil, admițând în mod greșit excepția, cu încălcarea dispozițiilor art. 48 din Constituția României (în realitate, referirea vizând prevederile art. 52 din legea fundamentală, urmare a renumerotării textelor, după revizuirea aprobată prin Legea 429/2003, cum corect susține recurentul) și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954. Este real că prin cererea de chemare în judecată reclamantul, solicitând obligarea Statului Român la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de daune, a invocat ca temei juridic al cererii prevederile art. 998-999 Cod Civil, după cum prin concluziile scrises-a prevalat de dispozițiile art. 48 din Constituție, precizarea anterioară cu privire la textul corect fiind, din nou, aplicabilă.
Așa cum au reținut instanțele de fond, cererea reclamantului a fost generată de imposibilitatea punerii în executare a titlului executoriu reprezentat de sentința penală nr. 122 din 13 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I Penală, învestită cu formulă executorie, hotărâre prin care, pe latură civilă, inculpatul H.O. a fost obligat la 2.000.000 euro cu titlu de despăgubiri morale către intimatul reclamant O.O.; s-a susținut că nerealizarea creanței sale se datorează insolvabilității debitorului, stare creată ca urmare a inacțiunii organelor judiciare în dispunerea sau dispunerea cu întârziere a unor măsuri asigurătorii adecvate în timpul procesului penal, care ar fi putut preîntâmpina această situație. Ca atare, intimatul reclamant se consideră îndrituit să se îndrepte cu acțiune în pretenții împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cerere având un temei delictual - art. 998, 999 Cod civil.
Mecanismul antrenării răspunderii Statului în baza unei răspunderi civile delictuale pentru faptă proprie este însă insuficient explicitat de reclamant, iar instanțele de fond nu au identificat în mod neechivoc normele de drept aplicabile și nici nu au pretins părții acele precizări care să fie utile în calificarea juridică a raportului dedus judecății, deși art. 129 alin. (4) Cod procedură civilă prevede: „Cu privire la situația de fapt și motivare în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.”
Se constată că răspunderea fie contractuală, fie delictuală a persoanei juridice pentru faptă proprie, în dreptul român, este reglementată de dispozițiile art. 35 alin. (2) și alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 care prevăd: „Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși. Faptele licite sau ilicite săvârșite de organe sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor.”
Prin urmare, conform normelor citate, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce le revine, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Prin gradul lor de generalitate, reiese că dispozițiile legale anterioare nu exclud din sfera lor de reglementare nici statul, fie că este vorba despre ipostaza sa de subiect de drept public, fie de cea de subiect de drept privat, putându-se conchide că normele Decretului nr. 31/1954 constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale (ce interesează în speță) a persoanelor juridice, deci, și a statului.
Pe de altă parte, în contextul regimului juridic al răspunderii Statului pentru faptă proprie, trebuie menționată excepția stabilită prin dispozițiile art. 37 alin. (1) din același act normativ (așa cum corect a observat prima instanță), potrivit cărora Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor de stat..., dacă ele sunt persoane juridice. Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de organele sale, constituie o măsură de protecție pentru victima prejudiciului care are astfel posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana juridică însăși, ceea ce, în concepția Decretului nr. 31/1954, nu exclude răspunderea persoanei sau persoanelor fizice care intră în componența organelor persoanei juridice. Acestea au o răspundere proprie pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, răspundere care funcționează atât față de persoana juridică, precum și față de victima prejudiciului, sens în care dispune art. 35 alineatul final din Decret. Dat fiind acest din urmă text, reiese că victima prejudiciului este cea care are alegerea chemării în judecată fie a persoanei juridice, fie a acesteia, în solidar cu persoanele fizice care, acționând ca organe ale persoanei juridice, au săvârșit fapta ilicită, fie doar a acestor persoane fizice. În cazul în care persoana juridică achită despăgubirile celui prejudiciat, ea are dreptul să se întoarcă printr-o acțiune în regres împotriva persoanelor fizice din componența organelor sale de conducere, pe temeiul art. 1108 pct. 3 Cod civil. Având în vedere regimul juridic al răspunderii persoanei juridice pentru faptă proprie, reiese că ea constituie în realitate o ficțiune juridică, întrucât este, în cele din urmă, o răspundere pentru altul, deoarece persoana juridică nu este decât o noțiune, un concept juridic, prin urmare, o abstracție fără voință proprie care să genereze fapte proprii, licite sau ilicite.
Potrivit celor anterior redate, se constată că pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să facă proba elementelor răspunderii: prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate, vinovăție, pornind de la fapta organelor persoanei juridice.
Or, așa cum a fost concepută cererea de chemare în judecată, reiese că reclamantul invocă prejudiciul decurgând din insolvabilitatea debitorului său, ceea ce constituie cauza proximă anterioară în justificarea rezultatului păgubitor (caz în care răspunderea statului este exclusă), insolvabilitate care însă, în lanțul cauzal, potrivit susținerilor aceluiași reclamant, ar putea fi determinată și de inacțiunea organelor judiciare sau dispunerea tardivă a măsurilor asigurătorii care i-ar fi asigurat realizarea creanței la momentul obținerii titlului executoriu.
În acest context, contrar celor reținute de instanța de apel, devine evident că răspunderea statului pentru faptă proprie nu poate analizată fi potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și, prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, cum corect susține recurentul.
Raporturile dintre stat și puterea judecătorească sunt reglementate prin norme de rang constituțional, și, subordonat acestora, prin lege organică, respectiv, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Art. 52 din Constituție consacră tocmai „Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”, iar alin. (3) (care interesează cauza) dispune că statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
Din punct de vedere al legii speciale adoptate în aplicarea normei constituționale, normele incidente cauzei sunt prescrise de art. 96 din Legea nr. 303/2004.
Prin urmare, instanța de rejudecare va trebui să analizeze cererea de chemare în judecată în baza dispozițiilor anterior menționate, dispozițiile dreptului comun fiind aplicabile în completarea acestora, cu privire la condițiile generale de angajare a răspunderii statului, numai dacă legea specială nu conține prevederi derogatorii.
Astfel, ceea ce norma specială asimilează faptei ilicite nu poate fi decât o eroare judiciară produsă în procesul penal [art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004] sau în alte procese decât cele penale [alin. (4) din același text], în cel din urmă caz, textul prevăzând o condiție suplimentară, anume, aceea a stabilirii în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau a procurorului, pentru o faptă săvârșită în cursul procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
Totodată, vor trebui observate și celelalte cerințe stipulate de textul indicat.
În plus, în completarea condițiilor din norma specială, trebuie menționat că reclamantul este ținut să probeze celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale: prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre eroarea judiciară (fapta ilicită) și rezultatul vătămător și vinovăția autorului faptei (în măsura în care s-ar aprecia că vinovăția ce ar fi stabilită prin hotărârea definitivă de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a magistratului nu acoperă necesitățile de probațiune ale cauzei sub acest aspect).
Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă a respins recursul ca nefondat, instanța de rejudecare urmând a avea în vedere dezlegările stabilite prin prezenta decizie, întrucât deși întemeiate criticile formulate de recurent în baza art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, astfel cum au fost recalificate, ele nu sunt susceptibile de a infirma legalitatea soluției, astfel că aceasta nu se impune a fi modificată, ci au condus doar la înlăturarea contradicțiilor din considerentele instanței de apel. [ Mai mult... ]
 

Drept civil. Partea generală conform noului Cod civil, Vol 1, ediția 1
    Recunoașterea și ocrotirea globală sau generală și specială adreptului subiectiv civil poate avea loc numai în măsura în care acesta este recunoscut printr-o normă juridică. Este indiscutabil că legea noastră fundamentală – Constituția României A se vedea, în special, art. 22-52 din Constituție.– este cea care constituie baza recunoașterii principalelor drepturi subiective civile. Astfel, în art. 15 din Constituție este consacrat principiul recunoașterii și ocrotirii de către lege adrepturilor subiective civile, după care cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi. [ Mai mult... ] 

Constituția României. Comentariu pe articole, ediția 1
    § 1. Fundamentul constituțional al instituției contenciosului administrativ 
    Articolul 52 din Constituția României, republicată, consacră un drept tradițional – dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică care, alături de dreptul de petiționare prevăzut în articolul anterior din Constituție, cu care se află într-o strânsă corelație, formează categoria drepturilor-garanții (M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României revizuită – comentarii și explicații, p. 106). Articolul 52 din Constituție reprezintă deci fundamentul constituțional al apărării cetățenilor față de abuzurile autorităților publice și, implicit, al răspunderii acestora pentru pagubele produse cetățenilor (A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a 4-a, p. 66). Într-o formulare succintă, se poate aprecia că art. 52 din Constituția României, republicată, reprezintă fundamentul constituțional principal al contenciosului administrativ. Acest drept reprezintă o sinteză cuprinzătoare a unei întregi evoluții a normelor juridice în materie pe plan european (E.S. Tănăsescu, Prezentarea comparativă a abordărilor constituționale din alte state cu privire la răspunderea autorităților publice față de cetățeni și relativ la integrarea în Uniunea Europeană, în R.D.P. nr. 2/2002, p. 17). [ Mai mult... ] 

Legea contenciosului administrativ. Comentarii și explicații, ediția 3
    Referitor la invocarea prevederilor constituționale privind dreptul persoanei vătămate de oautoritate publică, prin Decizia nr. 267 din 7 mai 2014, Curtea areținut că exercitarea controlului de legalitate poate fi exercitat fie pe calea acțiunii directe, fie pe calea incidentală aexcepției de nelegalitate. Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, prin lege, ceea ce înseamnă că normele de procedură nu sunt de nivelul Legii fundamentale, ci al actelor normative subsecvente, infraconstituționale. Materia contenciosului administrativ este reglementată, potrivit art. 73 alin. (1) lit. k) din Constituție, prin lege organică, astfel că stabilirea competenței materiale de judecată este rezultatul voinței legiuitorului în acest sens. Or, în cazul de față, legea organică – Legea nr. 554/2004 – afost modificată tot prin voința legiuitorului. Intervenția legiuitorului nu contravine însă normelor fundamentale, din moment ce exercitarea controlului judecătoresc asupra actelor administrative ale autorităților publice se realizează în continuare sub garanția prevederilor art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituție de către oinstanță judecătorească. [ Mai mult... ] 

Drept administrativ, Vol II, ediția 4
    Din această perspectivă, același autor consideră că sensul noțiunii de act administrativ, avut în vedere de art. 52 din Constituția României, republicată – analizat în detaliu într-una din primele prelegeri ale primului volum – ar trebui să includă atât actul unilateral, cât și contractul administrativ, așa cum este interpretată aceeași noțiune și în doctrina franceză. [ Mai mult... ] 

Pot fi de interes:

Constituția:
Interzicerea muncii forțate
Dreptul la grevă
Dreptul de proprietate privată
Libertatea economică
Dreptul la moștenire
Nivelul de trai
Familia
Protecția copiilor și a tinerilor
Protecția persoanelor cu handicap
Dreptul de petiționare
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți
Fidelitatea față de țară
Apărarea țării
Contribuții financiare
Exercitarea drepturilor și a libertăților
Numirea și rolul
Exercitarea atribuțiilor
Raportul în fața Parlamentului
Rolul și structura
Alegerea Camerelor
Reviste:
Lipsa caracterului de urgență a Ordonanței de urgență a guvernului nr. 59/2011
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. Răspunderea statului pentru erori judiciare. Răspunderea judecătorilor și procurorilor. Acțiunea în regres. Eroare judiciară
Revista Curierul Judiciar nr. 11/2017
Revista Curierul Judiciar nr. 2/2017
Revista Curierul Judiciar nr. 5/2018
Actele administrative exceptate de la controlul de legalitate în contencios administrativ
Unele aspecte privind invocarea excepției de nelegalitate
8. Acțiune în răspundere civilă delictuală formulată împotriva procurorului. Condiții și efecte
Eroarea judiciară în exercitarea funcției de magistrat cu rea-credință sau gravă neglijență (I)
Greșeala de judecată și eroarea judiciară. Răspunderea magistraților
Doctrină:
Drept civil. Obligațiile. Faptul juridic, ediția 1
Legea contenciosului administrativ. Comentarii și explicații, ediția 3
Drept administrativ, Vol II, ediția 4
Drept administrativ, Vol I, ediția 4
Drept civil. Partea generală conform noului Cod civil, Vol 1, ediția 1
Constituția României. Comentariu pe articole, ediția 1
Constituția României. Comentariu pe articole, ediția 2
Jurisprudență civilă comentată a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a altor instanțe judecătorești, ediția 1
Tratat de drept procesual civil, Vol 1, ediția 5
;
se încarcă...