Universul Juridic nr. 7/2019

Unele aspecte privind procedura divorțului în reglementarea Noului Cod de procedură civilă
de Teodor Bodoașcă

19 iulie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Preliminarii. În privința divorțului, actualul Cod de procedură civilă, preluând, în mare parte, reglementările vechiului Cod de procedură civilă(1) , așa cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2012 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (art. I pct. 39-41)(2) și Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (art. 219 pct. 12-16)(3) , cuprinde unele "dispoziții comune" (art. 915-928), cât și prevederi referitoare la "divorțul remediu", incidente în cazul divorțului "prin acordul soților" (art. 929-932), "din motive de sănătate" (art. 933) și "din culpa soților" (art. 934-935).

Chiar dacă art. 915-928 C. pr. civ. sunt instituite sub denumirea marginală "dispoziții comune", fiind astfel incidente în cazul tuturor modalităților divorțului, inclusiv a celui pronunțat pe cale judiciară urmare acordului soților, majoritatea dintre ele sunt construite în logica divorțului din vina soților. Într-adevăr, în conținutul unor texte sunt utilizați termeni specifici procedurilor contencioase, precum "pârât"(4) , "reclamant"(5) , "părți"(6) . În același context general, Codul de procedură civilă reglementează instituții care, de asemenea, se regăsesc doar în cadrul procedurilor contencioase. În acest sens, cu titlu de exemplificare, evocăm cererea de divorț (art. 916), cererea reconvențională (art. 917), calitatea procesuală activă (art. 918), absența reclamantului (art. 922), citarea pârâtului (art. 923), renunțarea la judecată (art. 924) și împăcarea soților (art. 925).

Sub acest aspect, în fapt, legiuitorul, rămânând tributar trecutului normativ din domeniu, a "ascuns" vechile dispoziții procedurale consacrate "divorțului din vina soților" într-un cadru general al procedurii divorțului, care, paradoxal, ar trebui să fie aplicabil tuturor modalităților acestuia.

În cea ce ne privește, considerăm că, în practică, această manieră de reglementare este de natură să genereze interpretări diverse. Astfel, spre exemplu, în cazul "divorțului prin acordul soților", se pune problema dacă, atunci când aceștia nu au avut locuință comună, va fi competentă judecătoria în circumscripția căreia se află "locuința pârâtului", conform art. 915 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ. În acest caz, fiindcă, potrivit art. 930 alin. (1) C. pr. civ., "cererea de divorț este semnată de ambii soți sau de către un mandatar comun", niciunul dintre ei nu are calitatea de reclamant sau de pârât. Cu toate acestea, pentru a determina incidența art. 915 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ., soții trebuie să decidă și instanța să accepte că unul dintre ei este pârât, iar celălalt reclamant. Evident, astfel, este nesocotit caracterul de ordine publică al dispozițiilor art. 915 C. pr. civ.(7) și natura necontencioasă a divorțului prin acordul soților(8) .

Pentru evitarea unor asemenea inconveniente, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice acele "dispoziții comune", în al căror conținut sunt utilizați termenii "pârât", "reclamant" sau "părți", în sensul înlocuirii lor cu termenul "soți" sau "soț", așa cum s-a procedat, spre exemplu, în cazul prevăzut de art. 918 C. pr. civ. De asemenea, topografia dispozițiilor care reglementează instituții specifice "divorțului din culpa soților" ar trebui schimbată în contextul reglementărilor consacrate acestei modalități a divorțului.

Pe de altă parte, procedura divorțului, fiind o procedură care privește "continuarea căsătoriei", trebuie precedată de participarea soților la ședința de informare privind avantajele medierii, în condițiile art. 2 coroborat cu art. 60 alin. (1) lit. b) și art. 64 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator(9) . Dovada participării la ședința de informare se face cu "certificatul de informare" eliberat de mediatorul care a realizat informarea. În cazul în care reclamantul nu face dovada că a participat la ședința de informare privind avantajele medierii, instanța va respinge cererea de divorț ca inadmisibilă, în condițiile art. 2 alin. (12) din Legea nr. 192/2006.

De principiu, se pune problema dacă participarea la ședința de informare privind avantajele medierii este obligatorie și în cazul divorțului prin acordul soților. În opinia noastră, răspunsul este negativ. Astfel, potrivit art. 1 și urm. din Legea nr. 192/2006, medierea este o modalitate de soluționare pe cale amiabilă a "conflictelor" din diverse materii, printre care și cele din materia raporturilor de familie. Din moment ce, în privința divorțului, există acordul soților, lipsește "conflictul", cerință esențială pentru ca părțile să facă apel la mediere.

2. Instanța competentă în materie de divorț. Sub denumirea marginală "instanța competentă", art. 915 C. pr. civ., fără să mai evoce generic "instanța de tutelă"(10) , stabilește expressis verbis competența materială și teritorială a "judecătoriei" pentru soluționarea cererii de divorț.

Competența judecătoriei în materie de divorț rezultă și din coroborarea art. 94 alin. (1) lit. a) C. pr. civ. cu dispozițiile art. 265 C. civ. Astfel, în temeiul art. 94 alin. (1) lit. a) C. pr. civ., judecătoria judecă "cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel". În schimb, art. 265 teza I C. civ., fiind plasat în Cartea a II-a (despre familie), dispune că "toate măsurile date prin prezenta carte în competența instanțelor judecătorești, toate litigiile privind aplicarea dispozițiilor prezentei cărți, precum și măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale sunt de competența instanței de tutelă".

Sub aspect teritorial, deși inspirat după art. 607 vechiul C. pr. civ.(11) , care a stabilit competența teritorială în raport cu "domiciliul" sau "reședința" soților ori a unuia dintre ei, art. 915 alin. (1) C. pr. civ., adoptând o soluție mai flexibilă(12) , o raportează la "cea din urmă locuință comună" a soților (teza I) sau a unuia dintre ei (teza II-IV)(13) .

În legătură cu "criteriul locuinței unuia dintre soți", art. 915 alin. (1) C. pr. civ. cuprinde următoarele teze de competență teritorială:

- judecătoria în a cărei circumscripție se află locuința soțului pârât, dacă soții nu au avut locuință comună (teza a II-a) sau niciunul dintre ei nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună (teza a III-a);

- judecătoria în a cărei circumscripție se află locuința soțului reclamant, dacă pârâtul nu are locuință în țară, iar instanțele române sunt competente internațional (teza a IV-a).

În schimb, potrivit art. 915 alin. (2) C. pr. civ., dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuință în țară, aceștia pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România (teza I) și, în lipsa acestui acord, competentă este judecătoria Sectorului 5 al municipiului București (teza a II-a).

În opinia noastră, chiar dacă numai art. 915 alin. (1) teza a IV-a C. pr. civ. evocă cerința ca "instanțele române să fie competente internațional", aceeași cerință se impune și în situațiile reglementate de alin. (2) din cadrul aceluiași articol. Concluzia rezultă cu destulă ușurință din interpretarea a fortiori a normei stipulate de art. 915 alin. (1) teza a IV-a C. pr. civ. Cu toate acestea, pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să completeze dispozițiile art. 915 alin. (2) C. pr. civ., în sensul de a evoca și ele cerința ca "instanțele române să fie competente internațional".

Oricum, prevederile art. 915 alin. (1) teza a IV-a și alin. (2) C. pr. civ. trebuie puse în corelație cu dispozițiile speciale de competență internațională a instanțelor de judecată române în materie de desfacere a căsătoriei prin divorț.

Cu titlu general, potrivit art. 1066 alin. (1) C. pr. civ., sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel, instanțele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reședința obișnuită pe teritoriul României la data introducerii cererii.

Cu titlu special, pentru materia divorțului, art. 1079 pct. 5 și art. 1081 alin. (2) pct. 2 C. pr. civ. reglementează două situații în care "legea dispune altfel", adică derogă de la principiul stipulat de art. 1066 alin. (1) C. pr. civ.

Astfel, în temeiul art. 1079 pct. 5 C. pr. civ, instanțele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate din sfera statutului personal referitoare, printre altele, la desfacerea căsătoriei, precum și alte litigii între soți, cu excepția celor referitoare la imobile situate în străinătate, dacă la data introducerii cererii "ambii soți domiciliază în România" și "unul dintre ei este cetățean român sau apatrid". Deci, în materie de divorț, în cazul în care reclamantul și pârâtul nu au locuința în țară, pentru a fi competentă judecătoria prevăzută de art. 915 alin. (1) teza a IV-a, respectiv de alin. (2) C. pr. civ., este necesar ca amândoi soții să domicilieze în România și cel puțin unul dintre ei să fie cetățean român. În asemenea cazuri, constituie element de extraneitate locuința în străinătate a soților și cetățenia străină sau calitatea de apatrid a unuia dintre ei.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...