Universul Juridic nr. 7/2019

Codificarea urbanismului în România. Contextul european. Reflecții privind necesitatea unor abordări interdisciplinare
de Cosmin Soare

08 iulie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

I. Justificarea studiului

Prezentul studiu nu își propune o analiză aprofundată a legislației de urbanism, a situației actuale ori a evoluției dreptului urbanismului, ci mai degrabă își are menirea de a se înscrie în rândul semnalelor trase în sensul conștientizării importanței esențiale a urbanismului în viața societății actuale și viitoare, precumși în sensul înțelegerii existenței unei interferențe indisolubile a acestuia cu o serie de alți factori, între care și administrația publică.

Mediul de viață al oamenilor, calitatea vieții, bunăstarea și identitatea comună a unei societăți sunt deopotrivă influențate de spațiul cultural și de spațiul fizic, natural sau construit. În ceea ce privește spațiul cultural, vom dedica acestuia un studiu separat, dat fiind și momentul actual prielnic concentrării tuturor eforturilor în scopul protejării patrimoniului cultural(1). De cealaltă parte, spațiul fizic, natural sau construit, comportă sublinierea anumitor nuanțe din perspectiva urbanismului, în virtutea sa de proteguitor al intereselor generale. Alături de urbanism, inerent, vor fi abordate aspecte privind amenajarea teritoriului și construcțiile.

Se poate aprecia că imaginea de ansamblu, dar și de detaliu a principalelor orașe și centre de aglomerare urbană din România reprezintă oglindirea evoluției urbanismului în dreptul național. Această afirmație este justificată de faptul că prin chiar primul act normativ ulterior Revoluției din 1989 s-a decretat abrogarea legii-cadru în materia sistemului de planificare centralizată, respectiv a Legii nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale. Au urmat aproape trei decenii în care legiuitorului, instituțiilor responsabile cu amenajarea teritoriului și urbanismul, dar și profesioniștilor în domeniu, le-a revenit datoria ca prin puterea lor creatoare să asigure un cadru legislativ adaptat noilor cerințe și realități.

Dezvoltarea țării noastre în ultimele trei decenii este fără îndoială una notabilădin multe puncte de vedere, însă adesea remarcăm că efectele unei tranziții forțate la o economie de piață au lăsat sincope sau cicatrici greu de vindecat(2). În entuziasmul și iureșul unui stat eliberat de o forță constrângătoare, unele proiecte mari sau esențiale au fost uitate sau pur și simplu date la o parte.

Aceasta este și soarta urbanismului în spațiul nostru național, unde nu s-a conștientizat sau poate, uneori, nu s-a dorit o conștientizare suficientă a rolului esențial al urbanismului în dezvoltarea unei vieți urbane armonioase, în crearea unei legături strânse și durabile între om, natură și spațiul construit, în conservarea patrimoniului și în asigurarea unui echilibru sănătos între prezent, trecut și viitor. Nu a fost acceptată și însușită însăși forța specifică a urbanismului care constă în capacitatea sa de a crea oportunități și de a contracara amenințările survenite ca urmare a noilor dezvoltări economice, sociale sau demografice(3).

O altă sincopă în această evoluție, s-a arătat în literatura de specialitate, a fost reprezentată de o așa-zisă confiscare inițială a materiei urbanismului de către arhitecții-urbaniști, preocupați mai cu seamă de fenomenul urbanistic, cu regulilesale tehnice și, mai puțin sau chiar deloc, de regulile juridice care ar trebui să îl guverneze pe cel dintâi(4).

În acest context, reținem că dezvoltarea actuală a societății sub toate aspecteleei impune cunoașterea unui minim de legislație de urbanism, din perspectiva înțelegerii unor concepte și noțiuni juridice fundamentale. Această necesitate revine deopotrivă cetățenilor de rând, întreprinzătorilor privați, corpului funcționarilor publici specializat în materie, precum și profesioniștilor implicați, într-un fel sau altul, în dezvoltarea urbanistică sau în distribuirea justiției(5).

Cunoașterea regulilor juridice specifice urbanismului, reguli care oricum nu sunt încă bine definite și conturate în spațiul nostru național, trebuie coroborată cu cea a cunoașterii regulilor specifice altor ramuri de drept interrelaționate, precum dreptul administrativ, dreptul patrimoniului cultural, dreptul mediului ș.a.

II. Contextul european. Carta Urbanismului European

Cerințele actuale impuse și dezvoltate în capitolul anterior pentru o bună dezvoltare a urbanismului în România, trebuie adaptate contextului european(6), fiind inevitabilă recunoașterea, înțelegerea și aplicarea politicilor, principiilor și strategiilor adoptate la nivelul Uniunii în materie.

Pentru atingerea acestui scop, apreciem că cel mai util instrument de referințăeste reprezentat de Carta Urbanismului European, act adoptat încă din anul 2013, dar care, regretabil, pare că a pătruns atât de puțin în spațiul legislativ, juridic, social și cultural român.

Carta Urbanismului European cuprinde o viziune și o serie de principii de urmat la nivelul statelor europene și administrațiilor publice centrale sau locale, un apel la acțiune adresat către toți factorii decidenți care vor modela viitorul european, o agendă comună de colaborare între toate nivelurile societății civile, respectiv autorități publice, mediu de afaceri, profesioniști din domeniul educației, organizații non-guvernamentale și simpli cetățeni(7).

Așadar, aceasta nu se adresează numai urbaniștilor profesioniști, ci unei sfere mult mai largi, înțelegându-se de aici importanța și dimensiunile urbanismului, precum și conectarea acestuia cu alte ramuri sociale sau de drept. Literatura de specialitate națională a înțeles acest mesaj, amintindu-se că urbanismul nu reprezintă numai un set de proiecte, operațiuni, teorii sau norme, ci acesta "reprezintă un ansamblu de practici care vizează modificarea continuă și conștientă a stării teritoriului și a orașului, motiv pentru care în această practică sunt angrenați geografi și geologi, topografi și ingineri, agronomi, sociologi, juriști, istorici, economiști, arhitecți și urbaniști"(8).

Datorită caracterului său integrator, au arătat urbaniștii europeni, urbanismulare capacitatea de a coordona acțiunile politice, astfel încât să ia în considerație nevoile comunităților locale(9). Găsim potrivită capacitatea menționată, însă cu recunoașterea limitelor specifice, căci alături de urbaniști, acțiunile politice se impun a fi trasate, coordonate și aplicate coordonat cu o serie de alți factori decidenți responsabili, după cum am arătat.

Abordări ale politicilor publice care au o perspectivă fragmentată și pe termenscurt, astfel cum s-ar caracteriza cele din primele decenii ale democrației noastre, s-au dovedit a reprezenta un pericol real, fapt consemnat și în articolul 78 al Cartei. Acestea au presupus în suficiente rânduri soluții temporare care, prin lipsa de viziune și planificare, au creat noi probleme pe termen lung.

În acest context, pentru o perspectivă durabilă și pentru realizarea unei bune administrări(10) a intereselor publice și chiar private, se impun o solidarizare și armonizare a eforturilor comune ale profesioniștilor din domeniul urbanismului și dreptului, instituțiilor și autorităților administrative, societății civile, precum și ale tuturor celorlalți factori care pot contribui în această materie.

Numai prin înțelegerea trecutului, a statusului actual și a perspectivelor, se poate stabili o strategie, o viziune durabilă(11). Orașul și regiunile urbane de astăzi impun, așa cum se reține și în articolul 13 din Cartă, o abordare sensibilă a relațieidintre mediul natural și cel construit, precum și legături eficiente și operative între activitățile urbane individuale, rețelele de infrastructură și tehnologiile informaționale și comunicaționale. Așadar, discutăm despre o abordare inter și multidisciplinară. Aceasta se impune, cu atât mai mult cu cât activitățile din fiecare oraș sunt din cele mai diversificate, particularitățile identificate de la caz la caz putând cauza ca un succes reușit într-un loc să fie un eșec răsunător într-altul. Se pot identifica factori particulari precum: patrimoniul cultural construit sau imaterial, patrimoniul natural, existența anumitor servicii și industrii majoritare cu forță de muncă educată într-o tipologie de viață ș.a. În fața unei astfel de diversități, prin Carta Urbanismului European statele membre sunt chemate să o susțină, să o protejeze și să o dezvolte(12).

S-a înțeles, iată, că se pot obține avantaje competitive semnificative prin valorificarea patrimoniului cultural și natural ale orașelor, precum și prin promovareacaracterului lor unic și a diversității lor. Alături de acestea, asigurarea unui mediu de viață și de lucru plăcut, sănătos și sigur va spori considerabil atractivitatea lor pentru viitoarele activități economice și va contribui la contracararea impactului de uniformizare al activităților corporatiste mondiale(13).

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...