Curtea Constituțională

Decizia nr. 1039/2012 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 29 ianuarie 2013

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Pagina 1 din 2

Cumpără forma actualizată

sau autentifică-te

  •  
Augustin Zegrean
Aspazia Cojocaru
Acsinte Gaspar
Petre Lăzăroiu
Mircea Ștefan Minea
Iulia Antoanella Motoc
Ion Predescu
Puskas Valentin Zoltan
Tudorel Toader
Claudia-Margareta Krupenschi
- președinte
- judecător
- judecător
- judecător
- judecător
- judecător
- judecător
- judecător
- judecător
- magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepție ridicată din oficiu de Curtea de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1.076/59/2011 și care constituie obiectul Dosarului nr. 677D/2012 al Curții Constituționale.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 27 septembrie 2012, în prezența reprezentantului Ministerului Public, ale cărui concluzii au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a amânat pronunțarea pentru data de 18 octombrie 2012. Ulterior, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, Curtea, în temeiul art. 58 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunțării pentru datele de 13, 22 și 27 noiembrie 2012, respectiv pentru data de 5 decembrie 2012, când a pronunțat prezenta decizie.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 8 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 1.076/59/2011, Curtea de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepție ridicată din oficiu într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de revizuire a unei decizii civile prin care a fost respins, fără a se evoca fondul, recursul formulat într-o cauză privind restituirea taxei pe poluare.

În motivarea excepției de neconstituționalitate Curtea de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal argumentează, mai întâi, teza admisibilității excepției, în condițiile în care, în prezent, dispozițiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 sunt abrogate.

În acest sens, se arată că aceste dispoziții produc efecte juridice în calea de atac pendinte, având în vedere că revizuentul le-a invocat când erau în vigoare, fiind incidente, așadar, considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011. Mai mult, de vreme ce a fost invocată însăși neconstituționalitatea actului normativ abrogator, rezultă că se pune în discuție dacă aceste norme pot fi sau nu considerate ca fiind "în vigoare", astfel cum impune art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Totodată, este necesar a se determina, pentru soluționarea acestei cauze, dacă art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 permite revizuirea unei hotărâri date de instanțele de recurs prin care nu se evocă fondul, pentru motivul încălcării dreptului Uniunii Europene. Este important a se stabili și dacă motivele de revizuire suplimentare, depuse de revizuent ulterior abrogării art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și întemeiate pe aceste text, pot fi luate în considerare, în condițiile în care revizuentul a formulat o primă cerere de revizuire înainte ca decizia vizată să fie redactată, cu rezerva completării ulterioare a motivelor pe care își întemeiază acțiunea.

Cât privește argumentele ce susțin teza neconstituționalității fostului art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanța judecătorească apreciază că acestea sunt aceleași, mutatis mutandis, cu cele cuprinse în Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă, prin care Curtea Constituțională a statuat că aceste din urmă prevederi sunt neconstituționale "în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi și libertăți fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului." În caz contrar, a arătat Curtea Constituțională, justițiabilul s-ar vedea lipsit de protecția conferită dreptului de acces la justiție prin normele Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ceea ce ar fi în dezacord cu obligațiile asumate de România în calitate de stat membru al acestei convenții.

Prin urmare, pentru respectarea art. 11 alin. (2) și a art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, dar și a jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța judecătorească apreciază că se impune ca Parlamentul să legifereze mecanisme corespunzătoare care să asigure înfăptuirea justiției cu respectarea legislației Uniunii Europene (autorul excepției invocă în acest sens Hotărârea din 7 iulie 2011, pronunțată în Cauza C-263/10, Nisipeanu împotriva Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj și alții, paragraful 32, Hotărârea din 2 februarie 1988, pronunțată în Cauza 24/86, Blaizot împotriva Universite de Liege și alții, punctul 27, Hotărârea din 10 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza C-402/03, SkovAEg împotriva Bilka Lavprisvarehus A/S și Bilka Lavprisvarehus A/S împotriva Jette Mikkelsen and Michael Due Nielsen, punctul 50, precum și Hotărârea din 18 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza C 313/05, Brzezinski împotriva Dyrektor Izby Celnej w Warszawie, punctul 55). Această obligație ar păstra un caracter pur declarativ în măsura în care nu s-ar permite revizuirea unor hotărâri irevocabile date de instanța de recurs, prin care s-a încălcat dreptul Uniunii Europene, pentru unicul motiv că prin aceasta nu se evocă fondul cauzei.

Cu atât mai mult, înlăturarea prin Legea nr. 299/2011 a unui mijloc procedural care permitea redeschiderea unor procese soluționate irevocabil, dar în cursul cărora s-a încălcat dreptul Uniunii Europene, mijloc care asigura aplicarea unitară a legislației Uniunii, astfel cum trebuia aceasta interpretată încă de la intrarea sa în vigoare, pare a fi de natură să încalce obligația asumată de statul român prin aderarea la Uniune, obligație înscrisă în art. 10 alin. (2) din Tratatul de instituire a Comunității Europene și garantată prin art. 148 alin. (4) din Constituție. Or, această garanție este instituită atât în sarcina puterii legislative, cât și a celei judecătorești, astfel încât adoptarea Legii nr. 299/2011 ar trebui privită ca o limitare nepermisă a mijloacelor procedurale care asigură aplicarea unitară a dreptului Uniunii Europene, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

În concluzie, instanța judecătorească opinează că dispozițiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituționale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale dreptului Uniunii Europene, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. De asemenea, instanța consideră că Legea nr. 299/2011, prin care a fost abrogat art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, este neconstituțională.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul, prin punctul său de vedere, consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Susține, în acest sens, că o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă se bucură de autoritate de lucru judecat, așa încât un litigiu astfel soluționat nu mai poate, de principiu, să formeze obiectul unui nou proces, cu același obiect, aceeași cauză și între aceleași părți. Legea permite, cu titlu de excepție, înlăturarea unor hotărâri judecătorești care nu reflectă adevărul, prin promovarea căilor extraordinare de atac. Literatura de specialitate a subliniat că problema esențială în reglementarea corectă a căilor de atac extraordinare constă în găsirea unor "ipoteze de mijloc" care să împace ambele cerințe, pe de o parte, principiul autorității de lucru judecat și, pe de altă parte, necesitatea pronunțării unei hotărâri judecătorești legale și temeinice, ținând seama de faptul că "excesele autorității de lucru judecat sunt tot atât de periculoase ca și concepția reformării acestora cu prea multă larghețe." Așadar, este necesară identificarea unor ipoteze mediane care să asigure respectarea dreptului la un proces echitabil și a principiului securității raporturilor juridice.

În materia procedurii civile, în general, revizuirea este o cale extraordinară de atac care se justifică, de regulă, prin aceea că instanța a săvârșit involuntar o eroare în legătură cu starea de fapt stabilită prin hotărârea atacată. Or, din modul de redactare al alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, rezultă că acest motiv de revizuire nu privea o astfel de eroare involuntară, ci o rejudecare a fondului cauzei pentru "erori voluntare" comise de instanță, respectiv încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, ceea ce transforma calea de atac a revizuirii dintr-una extraordinară într-una ordinară, sub forma "apelului deghizat", fiind periclitat atât dreptul la un proces echitabil, cât și principiul securității raporturilor juridice.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. În urma declarării ca neconstituționale a prevederilor art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004, Parlamentul avea obligația, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, de a pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. În exercitarea funcției sale legislative, ca unică autoritate legiuitoare a țării, Parlamentul poate decide să nu mai reexamineze legea sau dispozițiile din conținutul ei declarate ca neconstituționale și să le scoată din circuitul legislativ. Ca atare, Parlamentul a adoptat Legea nr. 299/2011 prin care au fost abrogate prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Or, potrivit art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituție, instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie:

- Legea nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22 decembrie 2011;

- art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, text abrogat, în prezent, prin articolul unic al Legii nr. 299/2011. Textul de lege vizat de instanța judecătorească avea următorul conținut:

"

(2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. (...)"

Motivele de revizuire, la care textul de lege examinat face referire, sunt cele prevăzute de art. 322 din Codul de procedură civilă, după cum urmează:

"

Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

1. dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire;

2. dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

3. dacă obiectul pricinii nu se află în ființă;

4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății ori dacă un magistrat a fost sancționat disciplinar pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență în acea cauză. În cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii; [n.a.: în conformitate cu Decizia Curții Constituționale din 66 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 25 februarie 2008.]

5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;

6. dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții, incapabilii sau cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să-i apere;

7. dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. Aceste dispoziții se aplică și în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs. În cazul când una dintre instanțe este Înalta Curte de Casație și Justiție, cererea de revizuire se va judeca de această instanță;

8. dacă partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa;

9. dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate; [n.a.: prin Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 17 mai 2011, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea acestor dispoziții în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi și libertăți fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.]

10. dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare."

Textele constituționale invocate în motivarea excepției sunt cele ale art. 21 alin. (2) și (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 148 alin. (2) referitor la principiul priorității de aplicare a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și a celorlalte reglementări europene cu caracter obligatoriu, față de dispozițiile contrare din legile interne și ale art. 148 alin. (4), privind atribuția Parlamentului, Președintelui României, Guvernului și autorității judecătorești de garantare a aducerii la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alin. (2). Totodată, sunt invocate dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil și ale art. 10 din Versiunea consolidată a Tratatului de instituire a Comunității Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 321E din 29 decembrie 2006 [preluat, pe fond, de art. 4 alin. (3) din Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 83 din 30 martie 2010].

Examinând criticile de neconstituționalitate formulate de instanța de judecată, Curtea Constituțională constată că acestea sunt întemeiate, urmând ca excepția de neconstituționalitate să fie admisă pentru cele ce se vor arăta în continuare:

I. Cu privire la neconstituționalitatea prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

Curtea reține că prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 aveau, anterior abrogării prin articolul unic al Legii nr. 299/2011, următoarea redactare:

"

(2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare."

Dispozițiile alin. (2) teza întâi al art. 21 din Legea nr. 554/2004 instituiau un nou motiv de revizuire, care se adăuga la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, vizând hotărârile rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene.

Teza a doua a alin. (2) al art. 21 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011, Curtea reținând că acest text legal, prin modalitatea defectuoasă și imprecisă de redactare, genera confuzii de natură a afecta dreptul de acces liber la justiție și dreptul la exercitarea căilor legale de atac. Mai exact, regulile de natură procedurală specifice cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 21 alin. (2) teza a doua împiedicau, prin lipsa de coerență și precizie, exercitarea în concret a dreptului de acces la această cale extraordinară de atac.

Totodată, prin decizia menționată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza întâi și a treia din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Întregul alineat (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 - deci inclusiv teza întâi și teza a treia - a fost abrogat prin Legea nr. 299/2011.

Urmărind procesul legislativ desfășurat în cele două Camere ale Parlamentului asupra actului normativ criticat - Legea nr. 299/2011 -, Curtea constată că propunerea legislativă privind modificarea art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a fost inițiată de un grup de 18 deputați care au invocat, în expunerea de motive ce o însoțește, necesitatea punerii de acord a acestor prevederi cu Decizia Curții Constituționale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție.

În forma sa inițială, propunerea legislativă cuprindea un articol unic, cu următorul conținut:

"

Alineatul (2) al articolului 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și va avea următorul cuprins:

«(2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, printr-o hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Hotărârea se comunică părții interesate în termen de 30 de zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare și se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen de maximum 60 de zile de la înregistrare.»"

Propunerea legislativă, însoțită de avizul Consiliului Legislativ și raportul favorabil al Comisiei juridice, de disciplină și imunități a Camerei Deputaților, a fost înscrisă pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaților, iar după depășirea termenului de 45 de zile, aceasta a fost considerată ca adoptată tacit, potrivit art. 75 alin. (2) teza a treia din Constituție.

Senatul, în calitate de Cameră decizională, a adoptat "Legea pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004", devenită, după promulgare și publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 77 și 78 din Constituție, Legea nr. 299/2011.

În temeiul art. 142 din Constituție, potrivit căruia Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției, aceasta urmează, față de împrejurările învederate, să analizeze dacă a fost respectat, în activitatea de legiferare, principiul bicameralismului, consacrat de art. 61 alin. (2) din Constituție.

Instanța de contencios constituțional a stabilit, în mod constant, în jurisprudența sa, spre exemplu prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, că principiul bicameralismului este respectat atunci când ambele Camere ale Parlamentului au dezbătut și s-au exprimat cu privire la același conținut și la aceeași formă ale inițiativei legislative și că legea trebuie să fie rezultanta manifestării de voință concordante a ambelor Camere ale Parlamentului. Dacă forma finală a legii, în redactarea adoptată de Camera decizională, se îndepărtează în mod substanțial de forma adoptată de Camera de reflecție, aceasta echivalează practic cu excluderea primei Camere de la procesul de legiferare și înseamnă încălcarea principiului bicameralismului.

Or, în situația examinată, Camera decizională a adoptat propunerea legislativă într-o redactare fundamental diferită - chiar cu sens opus - față de conținutul inițial al propunerii, iar soluția legislativă adoptată - și anume abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004 - nu a făcut obiectul dezbaterii în plenul Camerei Deputaților, ca primă Cameră sesizată. Astfel, rezultatul final al propunerii legislative depuse la Camera Deputaților nu a mai fost modificarea, în acord cu Decizia Curții Constituționale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, a dispozițiilor declarate neconstituționale - așa cum a fost în intenția inițiatorilor propunerii legislative -, ci eliminarea întregului alineat (2) în care erau inserate normele neconstituționale teza a doua -, cu consecința înlăturării în totalitate a motivului de revizuire suplimentar instituit prin alin. (2) teza întâi al art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Mai mult, Curtea observă că procedând astfel, Senatul, în calitate de Cameră decizională, s-a îndepărtat de sensul prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituție - avute în vedere la inițierea propunerii legislative -, deturnând obligația legiuitorului de punere de acord a textului neconstituțional cu normele fundamentale, deci de legiferare, în cazul de față, în sens pozitiv, într-una de legiferare negativă, adică de abrogare a textelor constatate neconstituționale.

Curtea conchide că, din perspectiva respectării procedurii de adoptare, ce se constituie în aspecte de constituționalitate extrinsecă, Legea nr. 299/2011 contravine exigențelor impuse de principiul bicameralismului, reglementat de art. 61 alin. (2) din Constituție.

Totodată, sub aspectul criticilor de neconstituționalitate intrinseci, Curtea consideră că în cazul de față se impune constatarea încălcării art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție.

Astfel, înlăturarea prin Legea nr. 299/2011 a unui mijloc procedural care permitea redeschiderea unor procese soluționate irevocabil, dar în cursul cărora s-a încălcat dreptul Uniunii Europene, mijloc care asigura aplicarea unitară a legislației europene, astfel cum trebuia aceasta interpretată încă de la intrarea sa în vigoare, este de natură să încalce obligația asumată de statul român prin Actul de aderare, obligație înscrisă în art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană și garantată prin art. 148 alin. (4) din Constituție. Or, această garanție este instituită atât în sarcina puterii legislative, cât și a celei judecătorești, astfel că adoptarea Legii nr. 299/2011 nu poate fi privită decât ca o limitare nepermisă a mijloacelor procedurale care asigură aplicarea unitară a dreptului Uniunii Europene, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Prin eliminarea din cuprinsul Legii nr. 554/2004 a motivului suplimentar de revizuire reprezentând încălcarea, de către instanță, a principiului priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene față de legile interne, reglementat de art. 148 alin. (2), are loc chiar nesocotirea acestor norme fundamentale, precum și ale art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală, care impun autorităților statului, deci inclusiv autorității judecătorești, sarcina garantării aducerii la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din principiul priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene.

Contrar susținerilor prezentate în punctul de vedere al Guvernului, Curtea Constituțională consideră că reglementarea unui mijloc procedural care să permită reformarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de o instanță judecătorească, cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a constatat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, nu este de natură să încalce nici dreptul la un proces echitabil și nici principiul securității raporturilor juridice. O hotărâre judecătorească, deși definitivă și irevocabilă, nu poate fi considerată legală atât timp cât se întemeiază pe un act normativ contrar prevederilor dreptului Uniunii Europene, acestea din urmă beneficiind, în virtutea art. 148 alin. (2) din Constituție, de aplicare prioritară față de dispozițiile contrare din legile interne. Curtea a reținut în jurisprudența sa că principiul stabilității raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalități (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008). Așadar, în această situație, posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătorești pronunțate cu încălcarea dreptului Uniunii Europene constituie singura modalitate de contracarare a efectelor principiului potrivit căruia fraus omnia corrumpit. Nu în ultimul rând, dreptul la un proces echitabil presupune eo ipso prezumția de conformitate a actelor normative interpretate și aplicate de instanța judecătorească în actul de înfăptuire a justiției cu legislația prioritară a Uniunii Europene.

Indiferent de opțiunea legiuitorului pentru reglementarea unei anumite căi de atac ce urmărește reformarea unei hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, indiferent de denumirea acesteia, obiectivul esențial al unui astfel de mijloc procedural constă în pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice care să reflecte adevărul, prin revenirea la starea de legalitate conformă cu acest principiu, în condițiile în care, în situația examinată, instanței judecătorești nu i se poate imputa săvârșirea vreunei erori voluntare cu privire la starea de fapt și nici cu privire la starea de drept.

Curtea recunoaște necesitatea urmăririi și menținerii unui echilibru între respectarea dreptului la un proces echitabil și a principiului securității raporturilor juridice, însă abrogarea motivului de revizuire a hotărârilor judecătorești irevocabile pronunțate cu încălcarea principiului priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene nu reprezintă nicidecum o soluție de mediere, ci, dimpotrivă, prin vidul legislativ creat, încalcă o obligație a statului român.

În condițiile constatării, de către Curtea Constituțională, a neconstituționalității Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, pentru motivele expuse mai sus, este necesară o analiză asupra efectului juridic al dispozițiilor ce au constituit obiectul abrogării dispuse prin legea constatată ca fiind neconstituțională.

Cu privire la constatarea neconstituționalității unor norme abrogatoare, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, de pildă prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, sau Decizia nr. 124 din 9 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 27 aprilie 2010, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, reținând, de principiu, că, "în cazul constatării neconstituționalității unor dispoziții de abrogare, acestea își încetează efectele juridice în condițiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituție, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte", deoarece "acesta este un efect specific al pierderii legitimității constituționale (...), sancțiune diferită și mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ."

În continuare, Curtea reține că nicio altă autoritate publică, fie ea și instanță judecătorească, nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudența Curții Constituționale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curții Constituționale fiind o componentă esențială a statului de drept.

Aplicând cele reținute de Curtea Constituțională, rezultă că dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vor continua să producă efecte juridice după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, cu excepția prevederilor cuprinse în teza a doua a textului, declarate ca neconstituționale prin Decizia nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011. Efectele juridice ale acestor din urmă norme au încetat în virtutea dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție.

Cât privește dispozițiile art. 21 alin. (2) teza întâi și a treia, acestea urmează a continua să producă efecte juridice.

Este adevărat că în perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a legii de abrogare - Legea nr. 299/2011 -, respectiv 25 decembrie 2011, și publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii de constatare a neconstituționalității normei abrogatoare, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 erau abrogate și nu au produs efecte juridice, însă, după publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I, acestea reintră în fondul activ al legislației.

II. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea urmează să examineze dispozițiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 în raport cu criticile de neconstituționalitate formulate de instanța de judecată pe calea excepției de neconstituționalitate.

În opinia instanței de judecată, prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 sunt neconstituționale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale dreptului Uniunii Europene, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Textul legal criticat introduce în planul legii contenciosului administrativ un nou motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de art. 322 din Codul de procedură civilă. Întrucât partea introductivă a art. 322 din Codul de procedură civilă conține norme comune tuturor cazurilor de revizuire enumerate în continuarea textului, instanța judecătorească, prin excepția ridicată, tinde spre a se stabili dacă se menține condiția evocării fondului pentru revizuirea hotărârilor irevocabile pronunțate cu încălcarea principiului priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene, așa cum dispune art. 322 partea introductivă din Codul de procedură civilă. Apreciază, în consecință, că în speța de față sunt aplicabile, mutatis mutandis, motivele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 17 mai 2011, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Cu acel prilej, Curtea Constituțională a constatat că aceste din urmă dispoziții sunt neconstituționale "în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi și libertăți fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului."

Curtea constată ca fiind întemeiate criticile de neconstituționalitate formulate din oficiu de instanța judecătorească, pentru următoarele argumente:

Prin Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, Curtea a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă, care prevăd ca motiv de revizuire pronunțarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei hotărâri prin care aceasta a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. În măsura în care pentru promovarea unei cereri de revizuire întemeiate pe acest motiv se impune condiția evocării fondului hotărârii, Curtea a constatat că aceste dispoziții încalcă prevederile art. 1 alin. (3) și (5), art. 11 alin. (1) și (2), art. 20 alin. (1), precum și ale art. 21 din Constituția României.

Aceleași concluzii sunt valabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză, în condițiile în care dispozițiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 reglementează motivul de revizuire constând în pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene, revizuentul fiind obligat, potrivit cu art. 322 din Codul de procedură civilă, partea introductivă, ca, la invocarea acestui motiv de revizuire, să evoce fondul hotărârii atacate. Potrivit acestei interpretări sistematice a dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 și a dispozițiilor art. 322, partea introductivă, din Codul de procedură civilă, rezultă, per a contrario, că hotărârile rămase definitive și irevocabile, în care nu se evocă fondul, dar care au fost pronunțate prin încălcarea principiului priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene, nu pot constitui de plano obiectul cererii de revizuire întemeiate pe acest motiv, cererea de revizuire fiind respinsă ca inadmisibilă.

Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituție, iar garantarea aducerii la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană și din aplicarea acestui principiu revine, în ordine, potrivit alin. (4) al aceluiași articol, Parlamentului, Președintelui României, Guvernului și autorității judecătorești.

În același sens, art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 83 din 30 martie 2010, reglementează principiul cooperării loiale dintre Uniune și statele membre și prevede, totodată, obligația pozitivă a statelor membre de a adopta orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii. Același text consacră și obligația negativă a statelor membre de a se abține de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.

Cât privește competența de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparține Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, în calitate de autoritate de jurisdicție a Uniunii, în temeiul art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratat, hotărăște cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții.

Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudențială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validității unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicție care a formulat acțiunea în pronunțarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispozițiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate și față de celelalte instanțe judecătorești naționale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziții. Totodată, efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanții statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în fața instanțelor naționale și europene și retroactiv, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămurește și precizează semnificația și câmpul de aplicare al acesteia, de la intrarea sa în vigoare (în acest sens, a se vedea pct. 1 al dispozitivului Hotărârii din 5 februarie 1963 pronunțate în Cauza 26/62, Van Gend en Loos împotriva Nederlandse Administratie der Belastingen, preluat în cuprinsul Hotărârii din 27 martie 1963 pronunțată în cauzele reunite 28, 29 și 30/62, Da Costa și alții împotriva Nederlandse Belastingadministratie sau Hotărârea din 24 iunie 1969 pronunțată în Cauza 29/68, Milch-, Fett- und Eierkontor GmbH împotriva Hauptzollamt Saarbrucken, punctul 3).

În concluzie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, având competența de interpretare a dreptului Uniunii Europene (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011), hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanțele judecătorești naționale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curții.

În prezenta cauză, excepția de neconstituționalitate a fost ridicată din oficiu într-un litigiu având ca obiect soluționarea unei cereri de revizuire a unei decizii civile prin care a fost respins, fără a se evoca fondul, recursul formulat într-o cauză privind restituirea taxei pe poluare. Astfel, revizuentul a atacat decizia prin care recursul său a fost respins ca urmare a admiterii unei excepții de inadmisibilitate, motivată de introducerea tardivă a plângerii prealabile referitoare la cererea de restituire a taxei de poluare.

Or, în această materie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat, la 7 aprilie 2011, respectiv 7 iulie 2011, hotărârile preliminare din Cauza C-402/09 Ioan Tatu împotriva Statului român, respectiv Cauza C-263/10, Iulian Nisipeanu împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice Gorj și alții. Prin aceste hotărâri, Curtea de la Luxemburg a stabilit, în esență, că art. 110 din Tratatul pentru funcționarea Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acel stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

De altfel, ulterior pronunțării de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a celor două hotărâri, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 24 din 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2012, prin care a admis recursurile în interesul legii și a decis admisibilitatea acțiunii de restituire a taxei de poluare, în condițiile în care reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile.

Așadar, Curtea constată că dispozițiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004, sub aspectul reglementării motivului de revizuire referitor la încălcarea dreptului Uniunii Europene printr-o hotărâre irevocabilă, reflectă tocmai materializarea obligației asumate de autoritățile statului român, inclusiv cea judecătorească, de a garanta aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din aplicarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Lipsa unui asemenea motiv de revizuire ar echivala cu negarea forței juridice pe care o au hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene asupra instanțelor judecătorești din statele membre, ar priva justițiabilul de efectele obligatorii ale acestor hotărâri și ar însemna nesocotirea principiului aplicării cu prioritate a dreptului unional.

În virtutea calității de stat membru al Uniunii Europene, statul român are obligația de a pune la dispoziția instanțelor judecătorești și, implicit, a justițiabililor, un instrument juridic eficient care să asigure aplicarea normelor Uniunii Europene, acestea având caracter prioritar față de dispozițiile contrare din legile interne.

Curtea constată că, în redactarea sa actuală, art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004, interpretat prin coroborare cu partea introductivă a art. 322 din Codul de procedură civilă, contravine principiilor de drept enunțate prin impunerea condiției evocării fondului hotărârii pentru a beneficia de motivul de revizuire constând în pronunțarea hotărârilor irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Reglementarea condiției evocării fondului, ca o condiție de admisibilitate a cererii de revizuire a respectivei hotărâri judecătorești, obstrucționează accesul liber la justiție, garantat de art. 21 din Constituție, în sensul privării justițiabilului de la beneficiul principiului aplicării cu prioritate a prevederilor dreptului unional.

Curtea, având în vedere concluzia potrivit căreia dispozițiile de lege criticate contravin art. 21 și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, constată, în continuare, că sunt încălcate și prevederile art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală, care consacră valorile supreme ale statului român, respectiv principiul obligației respectării Constituției, a supremației sale și a legilor.

Curtea subliniază că dispozițiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reprezintă, în esență, o soluție legislativă necesară și adecvată, un remediu național în sensul unui recurs efectiv, însă nu în actuala redactare, deoarece pot fi interpretate, prin coroborare cu art. 322 partea introductivă din Codul de procedură civilă, în sensul că sunt excluse de la posibilitatea revizuirii hotărârile irevocabile pronunțate de instanțele de recurs, cu încălcarea principiului priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene, în care nu se evocă fondul cauzei. Or, legislația națională trebuie să pună la dispoziția justițiabilului un instrument eficient pentru protejarea drepturilor sale ce decurg din dreptul Uniunii Europene, fără a impune condiții cu caracter dirimant, ce obstrucționează realizarea acestui deziderat.

Nu în ultimul rând, în contextul reexaminării de către autoritatea legiuitoare a dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, Curtea consideră că este oportun să reamintească argumentele cuprinse în Decizia nr. 1.609 din 9 decembrie 2010 referitoare la anumite carențe în redactarea acestor norme legale.

Curtea Constituțională a subliniat constant în jurisprudența sa că forța obligatorie care însoțește actele jurisdicționale ale Curții - deci și deciziile - se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină aceasta (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012).

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1.076/59/2011 și constată că:

- Legea nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în ansamblul său, este neconstituțională;

- prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs, cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei.

Definitivă și general obligatorie.


Pentru a vedea documentul fără paginare, ai nevoie de un abonament Lege5!

;
se încarcă...