C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie:

- Legea nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22 decembrie 2011;

- art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, text abrogat, în prezent, prin articolul unic al Legii nr. 299/2011. Textul de lege vizat de instanța judecătorească avea următorul conținut:

"

(2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. (...)"

Motivele de revizuire, la care textul de lege examinat face referire, sunt cele prevăzute de art. 322 din Codul de procedură civilă, după cum urmează:

"

Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

1. dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire;

2. dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

3. dacă obiectul pricinii nu se află în ființă;

4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății ori dacă un magistrat a fost sancționat disciplinar pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență în acea cauză. În cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii; [n.a.: în conformitate cu Decizia Curții Constituționale din 66 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 25 februarie 2008.]

5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;

6. dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții, incapabilii sau cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să-i apere;

7. dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. Aceste dispoziții se aplică și în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs. În cazul când una dintre instanțe este Înalta Curte de Casație și Justiție, cererea de revizuire se va judeca de această instanță;

8. dacă partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa;

9. dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate; [n.a.: prin Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 17 mai 2011, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea acestor dispoziții în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi și libertăți fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.]

10. dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare."

Textele constituționale invocate în motivarea excepției sunt cele ale art. 21 alin. (2) și (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 148 alin. (2) referitor la principiul priorității de aplicare a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și a celorlalte reglementări europene cu caracter obligatoriu, față de dispozițiile contrare din legile interne și ale art. 148 alin. (4), privind atribuția Parlamentului, Președintelui României, Guvernului și autorității judecătorești de garantare a aducerii la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alin. (2). Totodată, sunt invocate dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil și ale art. 10 din Versiunea consolidată a Tratatului de instituire a Comunității Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 321E din 29 decembrie 2006 [preluat, pe fond, de art. 4 alin. (3) din Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 83 din 30 martie 2010].

Examinând criticile de neconstituționalitate formulate de instanța de judecată, Curtea Constituțională constată că acestea sunt întemeiate, urmând ca excepția de neconstituționalitate să fie admisă pentru cele ce se vor arăta în continuare:

I. Cu privire la neconstituționalitatea prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

Curtea reține că prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 aveau, anterior abrogării prin articolul unic al Legii nr. 299/2011, următoarea redactare:

"

(2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare."

Dispozițiile alin. (2) teza întâi al art. 21 din Legea nr. 554/2004 instituiau un nou motiv de revizuire, care se adăuga la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, vizând hotărârile rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene.

Teza a doua a alin. (2) al art. 21 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011, Curtea reținând că acest text legal, prin modalitatea defectuoasă și imprecisă de redactare, genera confuzii de natură a afecta dreptul de acces liber la justiție și dreptul la exercitarea căilor legale de atac. Mai exact, regulile de natură procedurală specifice cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 21 alin. (2) teza a doua împiedicau, prin lipsa de coerență și precizie, exercitarea în concret a dreptului de acces la această cale extraordinară de atac.

Totodată, prin decizia menționată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza întâi și a treia din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Întregul alineat (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 - deci inclusiv teza întâi și teza a treia - a fost abrogat prin Legea nr. 299/2011.

Urmărind procesul legislativ desfășurat în cele două Camere ale Parlamentului asupra actului normativ criticat - Legea nr. 299/2011 -, Curtea constată că propunerea legislativă privind modificarea art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a fost inițiată de un grup de 18 deputați care au invocat, în expunerea de motive ce o însoțește, necesitatea punerii de acord a acestor prevederi cu Decizia Curții Constituționale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție.

În forma sa inițială, propunerea legislativă cuprindea un articol unic, cu următorul conținut:

"

Alineatul (2) al articolului 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și va avea următorul cuprins:

«(2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, printr-o hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Hotărârea se comunică părții interesate în termen de 30 de zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare și se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen de maximum 60 de zile de la înregistrare.»"

Propunerea legislativă, însoțită de avizul Consiliului Legislativ și raportul favorabil al Comisiei juridice, de disciplină și imunități a Camerei Deputaților, a fost înscrisă pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaților, iar după depășirea termenului de 45 de zile, aceasta a fost considerată ca adoptată tacit, potrivit art. 75 alin. (2) teza a treia din Constituție.

Senatul, în calitate de Cameră decizională, a adoptat "Legea pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004", devenită, după promulgare și publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 77 și 78 din Constituție, Legea nr. 299/2011.

În temeiul art. 142 din Constituție, potrivit căruia Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției, aceasta urmează, față de împrejurările învederate, să analizeze dacă a fost respectat, în activitatea de legiferare, principiul bicameralismului, consacrat de art. 61 alin. (2) din Constituție.

Instanța de contencios constituțional a stabilit, în mod constant, în jurisprudența sa, spre exemplu prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, că principiul bicameralismului este respectat atunci când ambele Camere ale Parlamentului au dezbătut și s-au exprimat cu privire la același conținut și la aceeași formă ale inițiativei legislative și că legea trebuie să fie rezultanta manifestării de voință concordante a ambelor Camere ale Parlamentului. Dacă forma finală a legii, în redactarea adoptată de Camera decizională, se îndepărtează în mod substanțial de forma adoptată de Camera de reflecție, aceasta echivalează practic cu excluderea primei Camere de la procesul de legiferare și înseamnă încălcarea principiului bicameralismului.

Or, în situația examinată, Camera decizională a adoptat propunerea legislativă într-o redactare fundamental diferită - chiar cu sens opus - față de conținutul inițial al propunerii, iar soluția legislativă adoptată - și anume abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004 - nu a făcut obiectul dezbaterii în plenul Camerei Deputaților, ca primă Cameră sesizată. Astfel, rezultatul final al propunerii legislative depuse la Camera Deputaților nu a mai fost modificarea, în acord cu Decizia Curții Constituționale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, a dispozițiilor declarate neconstituționale - așa cum a fost în intenția inițiatorilor propunerii legislative -, ci eliminarea întregului alineat (2) în care erau inserate normele neconstituționale teza a doua -, cu consecința înlăturării în totalitate a motivului de revizuire suplimentar instituit prin alin. (2) teza întâi al art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Mai mult, Curtea observă că procedând astfel, Senatul, în calitate de Cameră decizională, s-a îndepărtat de sensul prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituție - avute în vedere la inițierea propunerii legislative -, deturnând obligația legiuitorului de punere de acord a textului neconstituțional cu normele fundamentale, deci de legiferare, în cazul de față, în sens pozitiv, într-una de legiferare negativă, adică de abrogare a textelor constatate neconstituționale.

Curtea conchide că, din perspectiva respectării procedurii de adoptare, ce se constituie în aspecte de constituționalitate extrinsecă, Legea nr. 299/2011 contravine exigențelor impuse de principiul bicameralismului, reglementat de art. 61 alin. (2) din Constituție.

Totodată, sub aspectul criticilor de neconstituționalitate intrinseci, Curtea consideră că în cazul de față se impune constatarea încălcării art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție.

Astfel, înlăturarea prin Legea nr. 299/2011 a unui mijloc procedural care permitea redeschiderea unor procese soluționate irevocabil, dar în cursul cărora s-a încălcat dreptul Uniunii Europene, mijloc care asigura aplicarea unitară a legislației europene, astfel cum trebuia aceasta interpretată încă de la intrarea sa în vigoare, este de natură să încalce obligația asumată de statul român prin Actul de aderare, obligație înscrisă în art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană și garantată prin art. 148 alin. (4) din Constituție. Or, această garanție este instituită atât în sarcina puterii legislative, cât și a celei judecătorești, astfel că adoptarea Legii nr. 299/2011 nu poate fi privită decât ca o limitare nepermisă a mijloacelor procedurale care asigură aplicarea unitară a dreptului Uniunii Europene, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Prin eliminarea din cuprinsul Legii nr. 554/2004 a motivului suplimentar de revizuire reprezentând încălcarea, de către instanță, a principiului priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene față de legile interne, reglementat de art. 148 alin. (2), are loc chiar nesocotirea acestor norme fundamentale, precum și ale art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală, care impun autorităților statului, deci inclusiv autorității judecătorești, sarcina garantării aducerii la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din principiul priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene.

Contrar susținerilor prezentate în punctul de vedere al Guvernului, Curtea Constituțională consideră că reglementarea unui mijloc procedural care să permită reformarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de o instanță judecătorească, cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a constatat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, nu este de natură să încalce nici dreptul la un proces echitabil și nici principiul securității raporturilor juridice. O hotărâre judecătorească, deși definitivă și irevocabilă, nu poate fi considerată legală atât timp cât se întemeiază pe un act normativ contrar prevederilor dreptului Uniunii Europene, acestea din urmă beneficiind, în virtutea art. 148 alin. (2) din Constituție, de aplicare prioritară față de dispozițiile contrare din legile interne. Curtea a reținut în jurisprudența sa că principiul stabilității raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalități (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008). Așadar, în această situație, posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătorești pronunțate cu încălcarea dreptului Uniunii Europene constituie singura modalitate de contracarare a efectelor principiului potrivit căruia fraus omnia corrumpit. Nu în ultimul rând, dreptul la un proces echitabil presupune eo ipso prezumția de conformitate a actelor normative interpretate și aplicate de instanța judecătorească în actul de înfăptuire a justiției cu legislația prioritară a Uniunii Europene.

Indiferent de opțiunea legiuitorului pentru reglementarea unei anumite căi de atac ce urmărește reformarea unei hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, indiferent de denumirea acesteia, obiectivul esențial al unui astfel de mijloc procedural constă în pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice care să reflecte adevărul, prin revenirea la starea de legalitate conformă cu acest principiu, în condițiile în care, în situația examinată, instanței judecătorești nu i se poate imputa săvârșirea vreunei erori voluntare cu privire la starea de fapt și nici cu privire la starea de drept.

Curtea recunoaște necesitatea urmăririi și menținerii unui echilibru între respectarea dreptului la un proces echitabil și a principiului securității raporturilor juridice, însă abrogarea motivului de revizuire a hotărârilor judecătorești irevocabile pronunțate cu încălcarea principiului priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene nu reprezintă nicidecum o soluție de mediere, ci, dimpotrivă, prin vidul legislativ creat, încalcă o obligație a statului român.

În condițiile constatării, de către Curtea Constituțională, a neconstituționalității Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, pentru motivele expuse mai sus, este necesară o analiză asupra efectului juridic al dispozițiilor ce au constituit obiectul abrogării dispuse prin legea constatată ca fiind neconstituțională.

Cu privire la constatarea neconstituționalității unor norme abrogatoare, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, de pildă prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, sau Decizia nr. 124 din 9 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 27 aprilie 2010, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, reținând, de principiu, că, "în cazul constatării neconstituționalității unor dispoziții de abrogare, acestea își încetează efectele juridice în condițiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituție, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte", deoarece "acesta este un efect specific al pierderii legitimității constituționale (...), sancțiune diferită și mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ."

În continuare, Curtea reține că nicio altă autoritate publică, fie ea și instanță judecătorească, nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudența Curții Constituționale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curții Constituționale fiind o componentă esențială a statului de drept.

Aplicând cele reținute de Curtea Constituțională, rezultă că dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vor continua să producă efecte juridice după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, cu excepția prevederilor cuprinse în teza a doua a textului, declarate ca neconstituționale prin Decizia nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011. Efectele juridice ale acestor din urmă norme au încetat în virtutea dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție.

Cât privește dispozițiile art. 21 alin. (2) teza întâi și a treia, acestea urmează a continua să producă efecte juridice.

Este adevărat că în perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a legii de abrogare - Legea nr. 299/2011 -, respectiv 25 decembrie 2011, și publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii de constatare a neconstituționalității normei abrogatoare, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 erau abrogate și nu au produs efecte juridice, însă, după publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I, acestea reintră în fondul activ al legislației.

II. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea urmează să examineze dispozițiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 în raport cu criticile de neconstituționalitate formulate de instanța de judecată pe calea excepției de neconstituționalitate.

În opinia instanței de judecată, prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 sunt neconstituționale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale dreptului Uniunii Europene, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Textul legal criticat introduce în planul legii contenciosului administrativ un nou motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de art. 322 din Codul de procedură civilă. Întrucât partea introductivă a art. 322 din Codul de procedură civilă conține norme comune tuturor cazurilor de revizuire enumerate în continuarea textului, instanța judecătorească, prin excepția ridicată, tinde spre a se stabili dacă se menține condiția evocării fondului pentru revizuirea hotărârilor irevocabile pronunțate cu încălcarea principiului priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene, așa cum dispune art. 322 partea introductivă din Codul de procedură civilă. Apreciază, în consecință, că în speța de față sunt aplicabile, mutatis mutandis, motivele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 17 mai 2011, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Cu acel prilej, Curtea Constituțională a constatat că aceste din urmă dispoziții sunt neconstituționale "în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi și libertăți fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului."

Curtea constată ca fiind întemeiate criticile de neconstituționalitate formulate din oficiu de instanța judecătorească, pentru următoarele argumente:

Prin Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, Curtea a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă, care prevăd ca motiv de revizuire pronunțarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei hotărâri prin care aceasta a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. În măsura în care pentru promovarea unei cereri de revizuire întemeiate pe acest motiv se impune condiția evocării fondului hotărârii, Curtea a constatat că aceste dispoziții încalcă prevederile art. 1 alin. (3) și (5), art. 11 alin. (1) și (2), art. 20 alin. (1), precum și ale art. 21 din Constituția României.

Aceleași concluzii sunt valabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză, în condițiile în care dispozițiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 reglementează motivul de revizuire constând în pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene, revizuentul fiind obligat, potrivit cu art. 322 din Codul de procedură civilă, partea introductivă, ca, la invocarea acestui motiv de revizuire, să evoce fondul hotărârii atacate. Potrivit acestei interpretări sistematice a dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 și a dispozițiilor art. 322, partea introductivă, din Codul de procedură civilă, rezultă, per a contrario, că hotărârile rămase definitive și irevocabile, în care nu se evocă fondul, dar care au fost pronunțate prin încălcarea principiului priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene, nu pot constitui de plano obiectul cererii de revizuire întemeiate pe acest motiv, cererea de revizuire fiind respinsă ca inadmisibilă.

Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituție, iar garantarea aducerii la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană și din aplicarea acestui principiu revine, în ordine, potrivit alin. (4) al aceluiași articol, Parlamentului, Președintelui României, Guvernului și autorității judecătorești.

În același sens, art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 83 din 30 martie 2010, reglementează principiul cooperării loiale dintre Uniune și statele membre și prevede, totodată, obligația pozitivă a statelor membre de a adopta orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii. Același text consacră și obligația negativă a statelor membre de a se abține de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.

Cât privește competența de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparține Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, în calitate de autoritate de jurisdicție a Uniunii, în temeiul art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratat, hotărăște cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții.

Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudențială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validității unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicție care a formulat acțiunea în pronunțarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispozițiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate și față de celelalte instanțe judecătorești naționale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziții. Totodată, efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanții statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în fața instanțelor naționale și europene și retroactiv, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămurește și precizează semnificația și câmpul de aplicare al acesteia, de la intrarea sa în vigoare (în acest sens, a se vedea pct. 1 al dispozitivului Hotărârii din 5 februarie 1963 pronunțate în Cauza 26/62, Van Gend en Loos împotriva Nederlandse Administratie der Belastingen, preluat în cuprinsul Hotărârii din 27 martie 1963 pronunțată în cauzele reunite 28, 29 și 30/62, Da Costa și alții împotriva Nederlandse Belastingadministratie sau Hotărârea din 24 iunie 1969 pronunțată în Cauza 29/68, Milch-, Fett- und Eierkontor GmbH împotriva Hauptzollamt Saarbrucken, punctul 3).

În concluzie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, având competența de interpretare a dreptului Uniunii Europene (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011), hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanțele judecătorești naționale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curții.

În prezenta cauză, excepția de neconstituționalitate a fost ridicată din oficiu într-un litigiu având ca obiect soluționarea unei cereri de revizuire a unei decizii civile prin care a fost respins, fără a se evoca fondul, recursul formulat într-o cauză privind restituirea taxei pe poluare. Astfel, revizuentul a atacat decizia prin care recursul său a fost respins ca urmare a admiterii unei excepții de inadmisibilitate, motivată de introducerea tardivă a plângerii prealabile referitoare la cererea de restituire a taxei de poluare.

Or, în această materie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat, la 7 aprilie 2011, respectiv 7 iulie 2011, hotărârile preliminare din Cauza C-402/09 Ioan Tatu împotriva Statului român, respectiv Cauza C-263/10, Iulian Nisipeanu împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice Gorj și alții. Prin aceste hotărâri, Curtea de la Luxemburg a stabilit, în esență, că art. 110 din Tratatul pentru funcționarea Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acel stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

De altfel, ulterior pronunțării de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a celor două hotărâri, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 24 din 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2012, prin care a admis recursurile în interesul legii și a decis admisibilitatea acțiunii de restituire a taxei de poluare, în condițiile în care reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile.

Așadar, Curtea constată că dispozițiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004, sub aspectul reglementării motivului de revizuire referitor la încălcarea dreptului Uniunii Europene printr-o hotărâre irevocabilă, reflectă tocmai materializarea obligației asumate de autoritățile statului român, inclusiv cea judecătorească, de a garanta aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din aplicarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Lipsa unui asemenea motiv de revizuire ar echivala cu negarea forței juridice pe care o au hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene asupra instanțelor judecătorești din statele membre, ar priva justițiabilul de efectele obligatorii ale acestor hotărâri și ar însemna nesocotirea principiului aplicării cu prioritate a dreptului unional.

În virtutea calității de stat membru al Uniunii Europene, statul român are obligația de a pune la dispoziția instanțelor judecătorești și, implicit, a justițiabililor, un instrument juridic eficient care să asigure aplicarea normelor Uniunii Europene, acestea având caracter prioritar față de dispozițiile contrare din legile interne.

Curtea constată că, în redactarea sa actuală, art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004, interpretat prin coroborare cu partea introductivă a art. 322 din Codul de procedură civilă, contravine principiilor de drept enunțate prin impunerea condiției evocării fondului hotărârii pentru a beneficia de motivul de revizuire constând în pronunțarea hotărârilor irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Reglementarea condiției evocării fondului, ca o condiție de admisibilitate a cererii de revizuire a respectivei hotărâri judecătorești, obstrucționează accesul liber la justiție, garantat de art. 21 din Constituție, în sensul privării justițiabilului de la beneficiul principiului aplicării cu prioritate a prevederilor dreptului unional.

Curtea, având în vedere concluzia potrivit căreia dispozițiile de lege criticate contravin art. 21 și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, constată, în continuare, că sunt încălcate și prevederile art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală, care consacră valorile supreme ale statului român, respectiv principiul obligației respectării Constituției, a supremației sale și a legilor.

Curtea subliniază că dispozițiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reprezintă, în esență, o soluție legislativă necesară și adecvată, un remediu național în sensul unui recurs efectiv, însă nu în actuala redactare, deoarece pot fi interpretate, prin coroborare cu art. 322 partea introductivă din Codul de procedură civilă, în sensul că sunt excluse de la posibilitatea revizuirii hotărârile irevocabile pronunțate de instanțele de recurs, cu încălcarea principiului priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene, în care nu se evocă fondul cauzei. Or, legislația națională trebuie să pună la dispoziția justițiabilului un instrument eficient pentru protejarea drepturilor sale ce decurg din dreptul Uniunii Europene, fără a impune condiții cu caracter dirimant, ce obstrucționează realizarea acestui deziderat.

Nu în ultimul rând, în contextul reexaminării de către autoritatea legiuitoare a dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, Curtea consideră că este oportun să reamintească argumentele cuprinse în Decizia nr. 1.609 din 9 decembrie 2010 referitoare la anumite carențe în redactarea acestor norme legale.

Curtea Constituțională a subliniat constant în jurisprudența sa că forța obligatorie care însoțește actele jurisdicționale ale Curții - deci și deciziile - se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină aceasta (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012).

Acesta este un fragment din Decizia nr. 1039/2012 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Pot fi de interes:

Decizie 1039/2012:
C U R T E A,
C U R T E A,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
;
se încarcă...