Revista Romana de Drept Privat nr. 1/2019

Tăcerea este de aur? Despre îndatorirea de informare ca premisă a dolului prin reticență/Le silence est-il d’or? Sur le devoir d’informer comme prémisse du dol par réticence/Is silence golden? The duty to disclose information as a premise for fraudulent non-disclosure
de Cristian Paziuc

05 aprilie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Asist. univ. dr. CRISTIAN PAZIUC

Facultatea de Drept, Universitatea din București

RÉSUMÉ

Le problème de l’identification d’un devoir d’information lors de la conclusion du contrat, faute d’une obligation particulière, légale ou contractuelle, ayant cet objet, marque une tension entre deux tendances opposées. D’une part, l’individualisme sous les auspices duquel les régimes contractuels modernes se sont développés réclame l’inexistence du devoir – caveat emptor ; d’autre part, il y a un inconfort moral considérable en permettant à l’une des deux parties de profiter de l’ignorance de l’autre. D’ailleurs, cet inconfort est visible dans la tendance de la doctrine de reconnaître l’obligation de communiquer toute information significative quant au consentement de la partie ignorante. La tension apparaît également au niveau de l’analyse économique. La restriction du devoir d’information entretient l’asymétrie informationnelle et corrompt la présomption d’efficience du contrat. L’extension du devoir met en danger les investissements dans la découverte des informations productives. Cependant, l’analyse économique offre des critères réalistes à la détermination du domaine du devoir d’information. En exploitant la littérature d’analyse économique du droit et les modèles de droit comparé, dans cet article, nous montrons que l’obligation d’information doit être reconnue en tant que règle si on remplit n’importe lequel des critères suivants : (i) l’information est apprise accidentellement (incidentellement) ; (ii) l’information est redistributive, et non pas productive ; (iii) les coûts d’information de la partie ignorante sont manifestement et considérablement supérieurs à ceux supportés par la partie informée ; (iv) il y a des raisons extrinsèques à celles économiques, qui imposent la reconnaissance du devoir d’information.

Mots-clés: contrat; dol par réticence; efficacité économique.

ABSTRACT

The issue of identifying a duty to disclose information when entering into a contract, in the absence of a particular legal or contractual obligation with this subject matter, marks a tension between two contrary tendencies. On one hand, the individualism under the auspices of which modern contractual regimes were developed requires that such duty should not exist – caveat emptor; on the other hand, there is an appreciable moral discomfort in allowing a party to profit from the ignorance of the other, a discomfort which is visible in the literature’s tendency of acknowledging a duty of disclosure for information that is material to the consent of the uninformed party. The tension also manifests at the level of economic analysis. Restricting the duty to disclose maintains information asymmetry and undermines the assumption that the contract is efficient. Expanding the duty jeopardizes investment in the production of valuable information. Nevertheless, economic analysis does offer realistic criteria for determining the domain of the duty to disclose. By using the economic analysis literature and models of comparative law, we argue in this paper that the duty to disclose information should be recognized, as a rule, if any of the following criteria is met: (i) the information is acquired casually (incidentally); (ii) the information is redistributive rather than productive; (iii) the costs of acquiring the information for the uninformed party would be manifestly and considerably greater than those of the informed party; (iv) there are reasons extrinsic to those of an economic nature, which require recognizing a duty to disclose.

Keywords: contract; fraudulent non-disclosure; economic efficiency.

Despre relația dintre drept și caritate, W.L. Churchill, un susținător fervent al piețelor libere, declara: "obiectez în principiu față de a face prin legislație ceea ce aparține de bunul simțământ uman și de caritate"[1]. Afirmația subînțelege ideea că resortul poli­ticilor legislative trebuie să fie altceva decât vreo calitate morală intrinsecă a regulilor create. Indiferent dacă această premisă este acceptată sau nu, ea demonstrează înrădă­cinarea abordării funcționale, pragmatice, a dreptului în tradiția culturală pe fondul căreia a fost făcută afirmația citată – mediu mai ferit, în timp, de șocurile, inclusiv ideologice, care au putut marca dezvoltarea dreptului în Europa continentală, în special în Europa de Est. Nu este surprinzător, așadar, că metoda analizei economice a dreptului a luat naștere în spațiul anglo-american, fiind revendicată, mai cu seamă, de școala de la Chicago[2], curent doctrinar conturat începând cu anii 1960, dar avându-și originile îndepărtate în lucrările filosofilor utilitariști precum Bentham și Mill[3]. Că sistemul de drept atașat unei economii de piață încă tinere nu poate avea decât de câștigat din împrumutarea metodei menționate ca unul dintre vectorii creării și interpretării drep­tului ne pare un adevăr vădit, a cărui subliniere este cu atât mai necesară cu cât practica juridică recentă, în special legislativă, suferă de nepotrivite accente de autohtonism.

Așa fiind, fără a justifica însăși metoda analizei economice în prezenta lucrare[4], vom încerca să folosim această metodă în abordarea unei probleme punctuale din dreptul contractelor: dolul prin reticență săvârșit în absența vreunei obligații legale (speciale) sau contractuale de comunicare a unor informații la încheierea contractului. Art. 1.214 alin. (1) C. civ. dispune că viciul de consimțământ al dolului există nu doar atunci când falsa reprezentare a realității este provocată prin manopere dolosive (i.e. prin fapte comisive), ci și atunci când o parte " (...) a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie". De bună seamă, norma este zgârcită cât privește premisa elementului obiectiv al dolului prin reticență[5]: când anume se cuvine ca o parte să dezvăluie informații cu ocazia încheierii contractului? Imprecizia voită a formulării folosite de către legiuitor creează un câmp fertil pentru utilizarea analizei economice în scopul de a discerne cazurile de existență a unei înda­toriri de informare. Din punct de vedere tehnic, analiza economică permite identificarea situațiilor în care, prin prisma criteriului eficienței, este rațională reținerea îndatoririi de informare, această metodă putând fi subsumată, astfel, în special interpretării logice și teleologice[6] la care este nevoit să recurgă judecătorul confruntat cu o asemenea ipoteză "deschisă" a normei.

Prezenta lucrare este structurată în patru părți. Secțiunea I definește problema: de ce este necesară hotărnicirea domeniului îndatoririi de informare între domeniul obligațiilor propriu-zise de informare, legale sau contractuale, și acela, ipotetic, al unei îndatoriri generale de informare incidente ori de câte ori un aspect cunoscut de o parte și ignorat de cealaltă este determinant pentru consimțământul celei din urmă? În secțiunea a II-a, evidențiem succint soluțiile întâlnite în dreptul comparat în ceea ce privește sfera de aplicare a unei îndatoriri de informare în contextul viciului de consim­țământ al dolului ori al echivalentelor funcționale. Criteriile propuse de analiza econo­mică pentru a identifica situațiile în care este rațională impunerea îndatoririi de informare fac obiectul secțiunii a III-a. În fine, încercând să valorificăm teoria econo­mică a informației și exemplele dreptului comparat, ne propunem să sugerăm, în secțiu­nea a IV-a, repere pentru determinarea cazurilor în care, chiar și în lipsa unei obligații propriu-zise de informare prevăzute de lege sau de contract, "se cuvine" comunicarea de informații în sensul art. 1.214 alin. (1) C. civ., deci există premisa dolului prin reticență.

I. Între ciocan și nicovală – eficiența contractului și investițiile în informații

A stabili că este cuvenită dezvăluirea unor informații la data încheierii contractului, deci că omisiunea intenționată de a realiza această comunicare, dacă este determinantă pentru consimțământul celeilalte părți, constituie dol, nu prezintă dificultăți dacă o obligație de informare propriu-zisă[7] este prevăzută de lege sau prin contract. În acest sens, pe lângă situația prevăzută de art. 2.204 C. civ. în materia asigurării, există numeroase reglementări speciale care instituie, adesea cu inutile suprapuneri, obligații precontractuale de informare, îndeosebi în relațiile dintre profesioniști și consumatori[8]. De asemenea, dacă actorii unei negocieri stabilesc obligații particulare de informare printr-un acord de negociere – act preparator[9] ce constituie, în sine, o operațiune contractuală[10] –, omisiunea ulterioară de a comunica aspectele a căror dezvăluire a fost astfel convenită va putea constitui premisă a dolului prin reticență. De vreme ce, printr-un asemenea acord, părțile "realizează organizarea convențională a negocierilor"[11], nu există niciun impediment față de a da efect voinței private de definire a sferei informațiilor socotite necesare pentru manifestarea consimțământului în cunoștință de cauză la înche­ierea contractului preconizat prin negocieri[12].

Mai dificilă este problema de a stabili dacă – și, mai ales, în ce limite – există îndatoriri de informare atunci când nicio obligație (particulară) de informare nu decurge din lege sau dintr-un acord preexistent, astfel cum se întâmplă, de regulă, în cazurile în care părțile nu acționează într-o relație profesionist-neprofesionist sau profesionist-consumator[13]. De această problemă ne ocupăm în lucrarea de față. Prezenta secțiune este împărțită în două părți. Întâi, vom prezenta motivele pentru care ches­tiunea eficienței îndatoririi precontractuale de informare, în contextul dolului prin reticență, este fundamental echivocă. Apoi, vom încerca să schițăm modul în care această dificultate este receptată – dacă este receptată – în dreptul civil român, cu consecințe funcționale asupra regimului dolului prin reticență.

A. ECHIVOCUL IPOTEZEI DOLULUI PRIN RETICENȚĂ ÎN ABSENȚA UNEI OBLIGAȚII LEGALE (SPECIALE) SAU CONTRACTUALE DE INFORMARE. Dacă în cazul dolului comisiv necesitatea de a recunoaște anulabilitatea actului este netă, investiția în fabricarea unei reprezentări false a realității în scop redistributiv fiind de plano ineficientă[14], pentru situația omisiunii de dezvăluire a unor informații nu se poate iden­tifica o soluție unică și generală. Cu alte cuvinte, din perspectiva analizei economice, nu este mulțumitoare nici negarea existenței oricărei îndatoriri de informare în afara obli­gațiilor particulare de informare prevăzute de lege sau prin contract, dar nici extinderea domeniului acestei îndatoriri – deci a sancțiunii asociate dolului prin reticență – la orice situație în care o parte omite intenționat să comunice celeilalte informații determinante pentru consimțământul celei din urmă.

Pentru a ilustra echivocul ipotezei dolului prin reticență, poate fi util următorul exemplu: prin studii geologice ample, Primus realizează că un anumit teren ar putea ascunde zăcăminte importante de petrol. Deși resursele de petrol însele ar face obiectul proprietății publice, Primus știe, în virtutea pregătirii sale profesionale, că exploatarea zăcămintelor ar afecta și terenurile învecinate – actualmente virane, neconstruibile și cu o valoare de piață foarte redusă –, permițând încasarea de către proprietar a unei rente anuale substanțiale[15]. Primus îi face lui Secundus, proprietar al unui astfel de lot, o ofertă de cumpărare la valoarea de piață, urmărind ca, ulterior dobândirii dreptului de pro­prietate, să facă publică existența zăcămintelor și să profite de posibilitatea exploatării lucrative a terenului. Se cuvine comunicarea existenței probabile a zăcămintelor?[16] Răspunsul nu este nicidecum evident. De o parte, privarea vânzătorului de informații de care depinde în mod esențial valoarea atribuită terenului face cu totul incertă eficiența operațiunii – în cel mai rău caz, deținând aceeași informație, vânzătorul ar fi putut exploata mai profitabil terenul, e.g., în lumina aptitudinilor care i-ar fi permis să negocieze o rentă mai mare. De cealaltă parte, constrângerea cumpărătorului la a comu­nica informația ar împiedica, probabil, însăși încheierea contractului, deci, a priori, ar înlătura orice stimul al lui Primus de a investi în eforturi de cercetare, iar potențialul productiv ar putea rămâne nedescoperit și neexploatat.

Din acest exemplu rezultă că domeniul îndatoririi de informare – în afara obliga­țiilor propriu-zise de informare, legale sau contractuale – depinde de un proces delicat de echilibrare a două necesități care tind la rezultate diferite: evitarea costului social al erorilor generate de asimetria informațională, de o parte; încurajarea investițiilor efi­ciente în informații, de cealaltă parte.

Asimetria informațională reprezintă o deficiență a piețelor reale – în contrast cu modelul teoretic al pieței perfect competitive – care acționează ca o forță în sensul dimi­nuării piețelor și al scăderii calității produselor și serviciilor tranzacționate. Fenomenul a fost ilustrat de către economistul american George Akerlof prin raportare la piața autoturismelor uzate – o piață a "lămâilor", în terminologia plastică a autorului[17]. Necunoscând calitatea unui anumit autoturism, ci numai că autoturismele din această piață se pot situa oriunde de-a lungul unui spectru calitativ cuprins între calitatea cea mai proastă ("lămâile") și calitatea cea mai bună, potențialii cumpărători vor oferi un preț mediu practicat pe această piață. Dimpotrivă, mulțumită utilizării personale sau cunoștințelor speciale în domeniu, vânzătorii dețin informații privind calitatea autotu­rismelor vândute. În condițiile ofertării prețului mediu, vor rămâne în piață agenții ofertei care dețin autoturisme de calitate mediocră, dornici să vândă pentru un preț superior valorii bunului, și vor părăsi piața proprietarii autoturismelor de calitate, nedispuși să înstrăineze bunul pentru un preț inferior valorii atașate acestuia. În condi­țiile conservării asimetriei informaționale, procesul eliminării unor agenți ai ofertei și a produselor de calitate bună se va perpetua.

Privind în microcosmosul contractelor încheiate în practica juridică, această inega­litate informațională a părților creează un impediment particular în calea dezideratului de promovare a eficienței. Despărțindu-se de tradiția utilitaristă, analiza economică a dreptului nu pretinde a putea face comparații interpersonale în ceea ce privește utilitatea obținută de persoane diferite prin satisfacerea unor preferințe[18]. În schimb, analiza economică se sprijină pe posibilitatea ierarhizării preferințelor pe baza modului în care acestea sunt revelate de către membrii societății în piețele explicite sau implicite[19]. Nu putem ști care dintre cele două persoane dispuse să plătească același preț pentru o excursie obține o mai mare fericire din aceasta. Putem, în schimb, determina că, subiectiv, fiecare prețuiește excursia mai mult decât suma de bani plătită pentru aceasta. Contractul este, pe acest fond, vehiculul uzual prin care, revelându-și preferințele, membrii societății transferă resurse către utilizări mai valoroase, deci în mod eficient[20]. Dar această descriere economică a instrumentului contractual nu este completă. Criteriul eficienței este judecat în contextul mai larg al modelului pieței perfecte, care implică dezideratul informării complete a agenților cererii și ai ofertei[21]. Dacă o per­soană vinde un bun întrucât, în absența unor informații esențiale, crede că operațiunea îi conferă un avantaj, simpla formare aparentă a acordului de voințe nu este peremptorie în ceea ce privește eficiența operațiunii[22]: în condițiile unei informări complete, înstrăi­nătorul ar putea fi, în realitate, persoana aptă să exploateze resursa cu beneficii sociale superioare[23]. În consecință, asimetria informațională poate atribui contractului un deznodământ inferior celui presupus de o informare completă a ambelor părți, lipsind de fundament prezumția că instrumentul contractual creează un câștig social net prin transferul resurselor către utilizări mai valoroase[24]. Iată deci un prim taler al balanței: extinderea sferei îndatoririi de informare precontractuală, ca premisă a dolului prin reticență, este dezirabilă întrucât este menită să remedieze consecințele asimetriei informaționale[25].

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...