Universul Juridic nr. 6/2019

Despre universități și autonomia universitară
de Claudia Ana Moarcăș

06 iunie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Considerații generale

Printre factorii determinanți ai evoluției societății în epoca modernă se numără democrația și știința. Cea din urmă a organizat orice activitate și a dat omului criteriul de căutare și găsire a adevărului, în timp ce democrația a dat inteligenței umane libertatea celor mai îndrăznețe cercetări și a ridicării tuturor problemelor.

Statul întruchipat de autoritate și de legi este expresia interesului general pe care trebuie să îl asigure în conformitate cu ordinea publică și bunele moravuri. Pornind de la această afirmație, statul încarnează o deposedare voluntară a individului în favoarea entității create de el în interesul comun și, reprezintă, totodată, un organism care reglementează viața cetățenilor săi. Înțeles astfel, statul este apărător al drepturilor, protector al cetățeanului, auxiliar al nevoilor lui. Instituțiile, la rândul lor, sunt, asemenea oamenilor, elemente componente ale complexului politico-social care alcătuiesc statul și, tot ca și oamenii, au dreptul lor la libertate și demnitate pentru a le fi asigurată funcționarea optimă, respectiv îndeplinirea existenței și misiunii pentru care au fost create.

În paginile care urmează ne propunem să răspundem următoarelor întrebări: ce este școala și ce scop are ea? La ce nevoi sociale răspunde universitatea? Care sunt limitele raționale ale autonomiei universitare? Până unde trebuie ea să se întindă pentru buna funcționare a instituției, astfel încât să își îndeplinească menirea în complexul social în care se încadrează în raport cu legea? Care sunt formele pe care autonomia trebuie să le îmbrace pentru a păstra echilibrul social al statului, pentru a proteja ritmul regulat al activității comunității academice, al funcționării universităților de nu puținele tentative de compromitere fie voite, fie izvorâte din ignoranță? Dezbaterea sau, cel puțin, reflecția individuală pe care o credem firească și necesară pe marginea rolului universităților și al școlii trebuie, în opinia noastră, să depășească false dileme cum sunt: "este autonomia bună sau rea?"; "învățământul universitar trebuie să fie autonom sau nu?". Este cunoscut, de altfel, că problema autonomiei universitare a fost analizată ori de câte ori a fost vorba să se dea învățământului nostru superior o organizare nouă sau să i se modifice statutul. Răspunzând unei concepții admise de profesori și susținută de apărători iluștri, ideea autonomiei universitare s-a încetățenit la noi(1) și face parte integrantă astăzi din capitalul de idei ce nu poate lipsi de la temelia oricărei organizări a învățământului superior și a universităților.

Studiul își propune ca idee centrală "judecarea" autonomiei universitare în raport cu prevederile ce reglementează statutul personalului didactic și de cercetare din legea educației naționale (LEN). Ca membru al comunității academice - care m-am mai pronunțat asupra interpretării și aplicării corecte a dispozițiilor art. 289 LEN(2) alături de distinși colegi - doresc să aduc o modestă, obiectivă și documentată contribuție la viața comunității din care facem parte. Cu cea mai sinceră și dezinteresată intenție, întreprindem acest demers luând în considerare și hotărârile adoptate recent de senatele unor universități cu privire la metodologiile/regulamentele proprii privind desfășurarea activităților didactice de către personalul didactic, mai ales de către cel pensionat(3), și opiniile(4) exprimate în literatura juridică cu privire la această problemă, analizând pertinența acestora în raport cu prevederile legii fundamentale și semnificațiile autonomiei universitare.

I. Rolul universităților

Universitatea în România este de dată relativ recentă și este strâns legată de consacrarea statului român modern(5), fiind o creație a acestuia înființată pentru trebuințele sale. Este de netăgăduit că universitățile reprezintă fondul teoretic, abstract și filozofic al științei (învățământul științific "pur"), iar intrarea științei în viața practică este dată de învățământul științific aplicat (învățământul tehnic, studiile economice, agronomia, medicina ș.a), răspunzând celor două mari funcții sociale esențiale: știință și școală. Universitățile sunt focare și depozitare de știință. Prima lor menire este să creeze și să sporească acest tezaur, fiind o parte a culturii noi, pe care se grefează deprinderea tinerilor cu cercetarea, noua tehnologie și progresul științific (grands foyers d'étude), iar cea de-a doua este să formeze adevărații profesioniști (magistrați, medici, ingineri, artiști etc.) care compun așezământul public și social și a căror bază de pregătire este intelectuală (grands foyers de vie intelectuelle). Scopul învățământului superior trebuie să fie dezvoltarea armonioasă a două capacități: a cunoaște și a ști să aplici. Așa cum spunea Newton: "In scientiis abdiscentis exempla non minus docem quam praecepta" (a cunoaște se învață prin precepte și reguli, a ști să faci se demonstrează prin exemple).

Cercetarea adevărului științific, filozofia acestuia și transmiterea lui (metodologia predării, metoda de gândire și cercetare pentru desăvârșirea unei lucrări și/sau realizarea unei experiențe în laborator, analiza unui studiu de caz etc.) asigură universităților un statut ce transcende nivelul comun al altor instituții din societate din moment ce efectele activităților fundamentale care se desfășoară în universități trebuie să se reflecte în performanța tuturor celorlalte instituții ale societății. Pornind de aici, considerăm îndreptățită și chiar imperativă analizarea autonomiei universitare din două perspective: teoretică, fără contingențe directe cu spațiul și timpul său; și practică, în ce privește problema de organizare. O universitate, în opinia noastră, nu reprezintă numai profesorii care fac știință, îndrumă cercetarea științifică și obligă studenții să urmeze cursurile și seminarele/laboratoarele pentru cultivarea spiritului, ci este și o instituție de formare și desăvârșire a caracterelor, este pulsul vieții unui popor, sufletul unei națiuni, căreia îi asigură viitorul de civilizație. Universitatea astfel înțeleasă nu se poate menține în sferele senine ale aristocrației științifice, ci devine instituția democratică potrivită cu timpul în care trăim și cu concepția noastră socială și una dintre cele mai importante instituții sociale, fiind în același timp un factor socializant esențial al civilizației și vieții individuale; misiunea sa finală o constituie crearea de atitudini, deprinderi și manifestări de natură socială.

Universitatea este creuzetul care are un rol important în prezervarea adevărului, identității și culturii unui popor și în producerea de cunoaștere; în același timp, este un organism care, după cum am arătat anterior, se singularizează în mod pregnant față de celelalte componente ale corpusului societății prin misiunea de pregătire a celor chemați să asigure continuitatea și dezvoltarea acestei societăți; pentru a-și îndeplini misiunea, universitatea trebuie să beneficieze de o serie de drepturi și să respecte un set de principii și norme de etică. Principalele garanții ale acestei realități sunt libertatea academică și autonomia universitară care pot fi asimilate în cadrul comunității academice cu ceea ce reprezintă drepturile fundamentale ale omului pentru fiecare persoană.

Astăzi, educația și învățământul sunt chemate să pătrundă adânc în realitatea socială, să o transforme și să creeze o spiritualitate și o moralitate nouă. Am putea spune că trăsătura dominantă a învățământului o constituie unitatea pregătirii generale și profesionale concepute ca o pregătire directă pentru viață. În cartea Universités et facultés, Louis Liard scria: "Le public, c'est le tout de l'enseignement, le but, la récompense. Il faut le conquérir, et une fois conquis, le conserver. Et combien il en coute, pour cette conquête hebdomadaire, d'effort, d'esprit, d'art, de talent, parfois de manèges et de diplomatie!(6)".

II. Autonomia universitară între tradiții și rațiune

Etimologic, cuvântul autonomie este rezultatul compunerii termenilor din limba greacă "autos" și "nomos" și se traduce prin "să îți dai reglementări proprii" ; în același timp, autonomia este o valoare a democrației, însemnând "dreptul de a guverna prin legi proprii"(7), "autoguvernare" în accepțiunea Oxford Advanced Learners Dictionary. În accepțiunea Dicționarului Explicativ al Limbii Române, autonomia reprezintă: (i) dreptul unui stat, al unei minorități sau al unei naționalități de a se administra singure într-un stat condus de o putere centrală, fără intervenția statului din care face parte; (ii) condiție a indivizilor, colectivităților și instituțiilor care se bucură de o anumită independență în raport cu autoritatea exterioară sau centrală(8).

Pentru societatea contemporană și, mai ales, pentru politicile publice, independența și valoarea dreptății sunt fundamentale. Universitățile, ca și ceilalți actori sociali, trebuie să se raporteze la ele ca la o constrângere esențială pentru că acestea înseamnă:

(i) respectarea libertății individuale; (ii) respectarea egalității de șanse; (iii) respectarea demnității umane. În acest tip de societate, idealul omului modern este acela de a fi o ființă socială, conștientă de valoarea libertății și creativității sale, aflată în căutarea vocației sale, ca imperativ al personalității. Scopul învățământului trebuie să fie dezvoltarea puterilor creatoare ale tinerei generații, munca fiind dovada simțului social, scopul fundamental al educației. Conchidem prin a spune că învățământul superior trebuie să facă din studenți puteri productive, specialiști capabili să privească lucrurile nu doar izolat, ci și în legătura dintre ele.

Autonomia universitară trebuie să aibă un suport moral, la baza ei este necesar să stea concepția morală despre îndatoririle profesorilor. Autonomia universitară nu este un fel de "noli me tangere", ci este o autonomie a gândirii, imperium et studium, un spirit de ordine, unic în felul său din punct de vedere organizațional și administrativ. Cu alte cuvinte, universitatea este lăcașul clasic al autonomiei școlare privit sub aspectul libertății academice (de predare și de cercetare științifică) și sub aspectul de libertate de organizare și administrare internă și externă.

Dar această autonomie nu poate și nu trebuie să fie înțeleasă ca o izolare a universităților față de stat sau ca negare a oricărui drept de amestec al acestuia în conducerea universității - după cum este profund eronată interpretarea sa ca fiind absolută, drept care ar permite universităților să legifereze; pe de o parte, pentru că s-ar nega aspectul constituțional al principiului însuși, pe de altă parte, pentru că o autonomie nețărmurită și necontrolată constituie, în opinia noastră, și o primejdie morală pentru universitate însăși care are obligația de a-și păstra prestigiul neștirbit, în măsura în care suntem cu toții de acord că acesta face parte din patrimoniul moral al societății. Și dacă asupra acestui enunț nu se întrunește consensul, din perspectivă juridică abuzul de libertate, libertinajul compromite principiul însuși.

Primele universități europene au apărut în secolul XIII sub forma unor corporații care reuneau magiștri și discipoli - universitas magistrorum atque scholarium - sub autoritatea bisericii: în Italia (Bologna, 1190), în Anglia (Oxford, 1214), în Franța (Sorbona, 1215) având ca misiune dezvoltarea învățământului până la nivelul superior, transmiterea de cunoaștere împreună cu produsele cercetării și asigurarea selecționării elitelor din masele de studenți(9). Astăzi ele au ca misiune sporirea cunoașterii necesare îmbunătățirii practicii democrației al cărui scop principal îl reprezintă demnitatea umană. Rolul acestora poate fi rezumat după cum urmează:

- Să ofere o cultură politică, socială și economică potrivită timpului;

- Să valorifice diferențele sociale și să stimuleze ridicarea nivelului de cultură;

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...