Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 163/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 67 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

Modificări (...)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 07 iunie 2019

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  
Valer Dorneanu - președinte
Marian Enache - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Varga Attila - judecător
Irina-Loredana Gulie - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 67 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, excepție ridicată de instanța de judecată din oficiu în Dosarul nr. 44/91/2018 al Tribunalului Vrancea - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 105D/2018.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției ca neîntemeiată. În acest sens, arată că dispozițiile legale criticate corespund scopului legii, acela de protejare a interesului superior al copilului, și urmăresc, totodată, creșterea responsabilizării părinților, dând posibilitatea instanței de judecată ce a instituit măsura plasamentului să stabilească cuantumul obligației de întreținere, atunci când prestarea acesteia este posibilă, aspect lăsat la aprecierea instanței de judecată. De asemenea, în legătură cu susținerile referitoare la lipsa unui mecanism concret de punere în executare a hotărârii pronunțate de instanță, se apreciază că aceste aspecte intră în sfera de competență a legiuitorului.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Sentința civilă nr. 8 din 11 ianuarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 44/91/2018, Tribunalul Vrancea - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 67 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Excepția a fost invocată din oficiu, de către instanța de judecată, într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii formulate de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Vrancea pentru menținerea plasamentului în regim de urgență la asistent maternal profesionist pentru un număr de trei copii minori, frați.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se apreciază că textul de lege criticat nu este suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat și, în acest mod, este în contradicție cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, privind principiul legalității, în componenta sa referitoare la calitatea legii. Astfel, instanța de judecată apreciază că dispoziția legală criticată nu îndeplinește cerința de previzibilitate a legii, deoarece depășește scopul sesizării instanței (respectiv acela de instituire a unor măsuri de protecție specială a copilului), și rămâne fără efecte concrete, ca urmare a imposibilității de punere în executare.

6. În acest sens, se arată că, potrivit textului de lege criticat, instanța de judecată sesizată cu luarea unei măsuri de protecție față de copil este obligată să se preocupe și de stabilirea contribuției lunare a părintelui la întreținerea copilului său, sub forma plății unei sume ce se face venit la bugetul județului, respectiv la cel al sectorului municipiului București, de unde provine copilul, sau sub forma prestării unui număr de ore de muncă în cadrul unor acțiuni sau lucrări de interes local. Instanța de judecată apreciază însă că, prin această obligație legală de a dispune din oficiu, scopul principal al sesizării instanței de judecată în cazul măsurilor de protecție față de copil este depășit, iar atingerea acestui scop prioritar poate fi împiedicată de măsurile ce ar trebui luate pentru îndeplinirea obligației adiacente. Subiectul principal al acțiunii, copilul aflat în dificultate, în interesul căruia ar trebui să se desfășoare întreaga procedură, nu are niciun interes ca părinții lui să fie obligați la plata unor sume de bani pentru bugetul unității administrativ- teritoriale unde domiciliază sau să fie obligați la ore de muncă în interesul comunității și totuși, în temeiul dispozițiilor legale criticate, poate interveni amânarea soluționării cauzei. Copilul minor nu este parte în judecată, însă întregul proces judiciar ar trebui să se desfășoare numai în scopul protejării drepturilor lui, în acest sens art. 29 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 stabilind și obligativitatea ascultării copilului în vârstă de peste 10 ani cu privire la măsurile referitoare la acesta.

7. Se mai reține că, în cauzele ce fac obiectul Legii nr. 272/2004, instanța de judecată este învestită să soluționeze o cerere de stabilire a unei măsuri de plasament, în condițiile art. 65 alin. (2) din lege, potrivit regulilor de procedură specială cuprinse în art. 134 din același act normativ, ceea ce presupune că sesizarea instanței trebuie să se facă în termen de 5 zile de la data când s-a dispus măsura de plasament, de către directorul direcției generale de asistență socială și protecție a copilului, cauza se soluționează în regim de urgență, termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile, iar părțile sunt legal citate dacă citația le-a fost înmânată cel puțin cu o zi înaintea judecării. Astfel, este evident că legiuitorul a stabilit reguli și termene de procedură apte să urgenteze luarea măsurilor de protecție față de copil, având în vedere interesul acestuia de a beneficia cât mai rapid de o astfel de măsură. Or, verificarea existenței veniturilor părinților, a cuantumului acestor venituri ori a faptului dacă părinții sunt apți de muncă implică efectuarea de cercetări suplimentare și obținerea de probe atât în sarcina direcției de protecție socială, care trebuie concomitent să respecte termenul de 5 zile de sesizare a instanței, cât și în sarcina instanței, în lipsa unor date suficiente sau lămuritoare ajungându-se ca scopul sesizării să fie atins cu întârziere.

8. În acest condiții, pentru a nu se ajunge la astfel de situații de amânare a unor cauze atât de speciale și urgente, instanțele de judecată au ignorat obligația legală instituită de art. 67 din Legea nr. 272/2004 sau au apreciat că "nu este cazul să dispună în acest sens", ajungându-se astfel ca obligația legală să fie respectată doar rar și în mod arbitrar.

9. Mai mult, potrivit regulilor de procedură specială reglementate în actul normativ criticat, participanții la judecată sunt în mod expres indicați, aceștia fiind reprezentantul legal al copilului, direcția generală de asistență socială și protecția copilului, cauza fiind soluționată cu participarea obligatorie a procurorului. Așadar, părinții copilului nu sunt părți în cauză, ei participă la judecată doar în calitate de reprezentanți legali ai copilului, scopul acțiunii fiind apărarea drepturilor copilului, iar nu disputarea unor drepturi sau obligații ale părinților. De aceea, față de scopul acțiunii, precum și de conținutul cererii de sesizare, unde niciodată direcția de protecție a copilului nu formulează un capăt de cerere având ca obiect obligarea părintelui la contribuție pentru întreținerea copilului, dispoziția din oficiu a instanței de judecată în acest sens este de natură să surprindă părintele prezent la judecată sau să rămână necunoscută părintelui care nu s-a prezentat la judecată, el nefiind informat cu privire la o astfel de sesizare din oficiu și neputând să facă niciun fel de apărări.

10. De asemenea, instanța de judecată arată că punerea în executare a unor astfel de hotărâri nu este reglementată, legea nestabilind cine are obligația încasării, dacă plățile se pot face voluntar de către părinți cui se comunică hotărârea, pentru punerea ei în executare. În aceste condiții, instanțele de judecată comunică hotărârile de obligare a părinților la plata contribuției pentru copilul lor minor, aflat sub incidența unei măsuri de protecție specială, către consiliul județean, care însă susține că nu deține pârghiile necesare pentru executare silită și nici nu poate proceda la încasarea plăților voluntare.

11. Totodată, se arată că textul de lege criticat stabilește în mod generic faptul că părinții vor fi obligați "să presteze () acțiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecție specială, pe raza administrativ-teritorială în care are domiciliul sau reședința.", acțiunile sau lucrările fiind "incluse în planul de acțiuni sau lucrări de interes local, întocmit conform dispozițiilor legale în vigoare." Astfel, nici în acest caz nu se stabilește în concret care este obligația instanței de comunicare din oficiu, dacă se comunică doar hotărârea de obligare la prestarea de activități sau orice altă hotărâre privitoare la încetarea măsurii de plasament, care sunt dispozițiile legale în vigoare la care se face trimitere sau care este sancțiunea aplicabilă în cazul în care părinții nu își execută această obligație. Prin urmare, textul de lege criticat nu este însoțit de alte prevederi legale, în același act normativ sau într-un act normativ separat, care să aloce resursele umane și materiale necesare, de natură să asigure aplicarea în mod eficient a dispozițiilor legale criticate.

12. Se mai apreciază că, prin lipsa de previzibilitate a textului de lege criticat, este încălcat și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, din cauza faptului că justițiabilii nu pot avea reprezentarea drepturilor lor procesuale.

13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

14. Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituționale. În acest sens, arată că textul de lege criticat reglementează obligațiile părintești față de copil, dispuse de către comisia pentru protecția copilului sau, după caz, de instanța de judecată, pe durata măsurii plasamentului, iar, în conformitate cu actul normativ criticat, părinții au obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil, ținând seama, cu prioritate, de interesul superior al acestuia. Așadar, legea proclamă supremația criteriului interesului superior al copilului, care are caracter obligatoriu și trebuie respectat în luarea oricărei măsuri privitoare la copil, indiferent de autorul ei. Principiul interesului superior al copilului este deopotrivă opozabil atât părinților, cât și autorităților învestite cu competența de a lua măsuri în legătură cu copilul.

15. Se mai apreciază că legea, prin esența ei, este generală. Legea trebuie să se adreseze impersonal destinatarilor săi, spre deosebire de actul juridic care este, prin natura sa, concret și personal. În procesul de elaborare a legii, legiuitorul are în vedere o generalitate de relații și o medie de comportament astfel că legea conține doar un model abstract de comportament, cerut destinatarilor săi, fără a putea cuprinde și a reglementa cazuri particulare, în care s-ar putea afla un anumit subiect de drept. Însă confruntarea modelului general de conduită, construit de legiuitor, cu realitatea concretă se realizează de către judecătorul învestit să soluționeze o anumită cauză, în funcție de împrejurările concrete ale raportului juridic dedus judecății.

16. Textul de lege criticat, prin norma de trimitere la prevederile art. 527 alin. (1) din Codul civil, referitoare la condițiile obligației de întreținere, permite judecătorului aplicarea legii, la cazul concret. De asemenea, se mai apreciază că argumentele de neconstituționalitate sunt abordate din perspectiva lipsei de reglementare a unui mecanism concret de punere în executare a acestui tip de hotărâri judecătorești, în sensul că legea se limitează la a stabili că sumele astfel încasate se constituie venit la bugetul județului/sectorului municipiul București, de unde provine copilul, fără a preciza în sarcina cui este stabilită obligația încasării sumelor care se fac venit la aceste bugete, dacă plățile se pot face voluntar de către părinți și către cine anume, precum și cui se comunică din oficiu hotărârea judecătorească, pentru punerea în executare. Or, din această perspectivă, se apreciază că excepția apare ca inadmisibilă, întrucât, în astfel de situații, Curtea Constituțională nu poate complini voința legiuitorului.

17. În ceea ce privește claritatea și previzibilitatea textului de lege criticat, se apreciază că dispozițiile legale criticate sunt suficient de clare, precise și previzibile, destinatarul normei juridice fiind capabil să își adapteze conduita, în funcție de conținutul acesteia, în concordanță cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție. În acest sens, se arată că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut în mod constant că, din cauza principiului generalității legilor, conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Drept consecință logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive. Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practica instanțelor de judecată și nu încape îndoială că instanțele interne sunt cele mai în măsură să examineze și să interpreteze legislația națională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (a se vedea hotărârile din 21 ianuarie 1999, 22 martie 2001 sau 20 ianuarie 2009, pronunțate în cauzele Garcia Ruiz împotriva Spaniei, paragraful 28, Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei, paragraful 50, respectiv Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, paragraful 108).

18. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, republicată, reține următoarele:

19. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

20. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile art. 67 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014, potrivit cărora:

"

(1) Comisia pentru protecția copilului sau, după caz, instanța care a dispus plasamentul copilului în condițiile prezentei legi va stabili, dacă este cazul, și cuantumul contribuției lunare a părinților la întreținerea acestuia, în condițiile stabilite de Codul civil. Sumele astfel încasate se constituie venit la bugetul județului, respectiv la cel al sectorului municipiului București, de unde provine copilul.

(2) Dacă plata contribuției la întreținerea copilului nu este posibilă, instanța obligă părintele apt de muncă să presteze între 20 și 40 de ore lunar pentru fiecare copil, acțiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecție specială, pe raza administrativ-teritorială în care are domiciliul sau reședința.

(3) Acțiunile și lucrările prevăzute la alin. (2) sunt incluse în planul de acțiuni sau lucrări de interes local, întocmit conform dispozițiilor legale în vigoare."

21. În opinia instanței de judecată care a invocat din oficiu excepția de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, în componenta sa referitoare la calitatea legii, și art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

22. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 44 din Legea nr. 272/2004, orice copil care, în mod temporar sau definitiv, este lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la măsuri de protecție alternativă, care constă în: instituirea tutelei, a măsurilor de protecție specială prevăzute de Legea nr. 272/2004 sau a adopției. Măsurile de protecție specială reglementate de actul normativ criticat sunt plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată, iar textul de lege criticat în prezenta cauză este cuprins în capitolul III - "Protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi", secțiunea 2 "Plasamentul" din Legea nr. 272/2004. Potrivit acestui act normativ, plasamentul este o măsură cu caracter temporar, ce poate fi dispusă la o persoană sau familie, un asistent maternal sau un serviciu de tip rezidențial, care, în accepțiunea art. 123 din Legea nr. 272/2004, se referă la toate serviciile care asigură găzduire pe o perioadă mai mare de 24 de ore, fiind organizate pe model familial și putând avea caracter specializat, în funcție de nevoile copiilor plasați. Măsura plasamentului se stabilește de către comisia pentru protecția copilului, atunci când există acordul părinților în acest sens, pentru copilul care nu poate fi lăsat în grija părinților, din motive neimputabile acestora, respectiv pentru copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal. În cazul în care părinții nu își dau acordul pentru instituirea plasamentului, măsura se stabilește de către instanța de judecată. De asemenea, dacă se impune înlocuirea plasamentului în regim de urgență, dispus de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului, la cererea acesteia din urmă, instituirea măsurii plasamentului se stabilește de către instanța de judecată și pentru situațiile copilului ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela, a copilului abuzat sau neglijat și, respectiv, a copilului găsit sau părăsit în unități sanitare (art. 60 coroborat cu art. 65 din Legea nr. 272/2004).

23. În acest context, Curtea reține că textul de lege criticat reglementează posibilitatea, fie a comisiei pentru protecția copilului, în cazul în care aceasta din urmă stabilește măsura plasamentului [art. 65 alin. (1) coroborat cu art. 60 lit. b) și e) din Legea nr. 272/2004], fie a instanței de judecată care a dispus plasamentul copilului [în condițiile art. 65 alin. (2) din lege], de a stabili, dacă este cazul, cuantumul contribuției lunare a părinților la întreținerea acestuia, în condițiile stabilite de Codul civil. Totodată, în cazul în care plata contribuției la întreținerea copilului cu privire la care s-a dispus măsura plasamentului nu este posibilă, potrivit textului de lege criticat, instanța obligă părintele apt de muncă să presteze între 20 și 40 de ore lunar pentru fiecare copil, în cadrul unor acțiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecție specială, pe raza unității administrativ-teritoriale în care are domiciliul sau reședința.

24. Analizând textul de lege criticat, Curtea reține că acesta face trimitere la dispozițiile Codului civil referitoare la obligația de întreținere a părinților față de copii lor minori, respectiv art. 499 din Codul civil, potrivit cărora tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională, iar în caz de neînțelegere, întinderea obligației de întreținere, felul și modalitățile executării, precum și contribuția fiecăruia dintre părinți se stabilesc de către instanța de judecată.

25. Așadar, Curtea reține că, prin trimiterea pe care textul de lege criticat o face la dispozițiile Codului civil referitoare la obligația de întreținere a părinților față de copiii lor minori, legiuitorul a urmărit să sublinieze, și în cazul instituirii măsurii plasamentului, remanența îndatoririlor specifice ale părinților, cu privire la persoana minorului, îndatoriri ce rezultă din obligația generală de creștere, circumscrisă autorității părintești. În acest sens, legiuitorul a prevăzut expres, potrivit art. 5 din Legea nr. 272/2004, faptul că autoritatea părintească reprezintă principala formă de ocrotire a copilului, și numai în subsidiar aceasta revine colectivității locale din care fac parte copilul și familia sa, intervenția statului fiind întotdeauna complementară.

26. Potrivit textului de lege criticat în prezenta cauză, cuantumul contribuției lunare bănești a părinților la întreținerea copilului față de care s-a instituit măsura plasamentului se stabilește "dacă este cazul", respectiv numai în situația în care părinții dispun de mijloacele necesare îndeplinirii obligației. Mai mult, prin trimiterea făcută la prevederile Codului civil referitoare la obligația de întreținere a părinților față de copilul lor minor, legiuitorul a permis și aplicarea individualizată a măsurii, în funcție de circumstanțele speței, dat fiind faptul că, în temeiul reglementărilor generale în materie, respectiv art. 527 coroborat cu art. 528 din Codul civil, poate fi obligat la întreținere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace, elemente de fapt, ce pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.

27. Totodată, Curtea reține că soluția legislativă cuprinsă în alin. (2) al textului de lege criticat, potrivit căreia, dacă plata contribuției la întreținerea copilului nu este posibilă, instanța obligă părintele apt de muncă să presteze între 20 și 40 de ore lunar, în cadrul unor acțiuni sau lucrări de interes local, este fundamentată pe principiul angajării răspunderii părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, în vederea asumării responsabile a calității de părinte, pe durata aplicării măsurii de protecție specială. În același sens, al imposibilității de degrevare a părintelui de obligațiile sale față de copilul minor, sunt și dispozițiile legii generale, respectiv art. 510 din Codul civil, potrivit căruia nici decăderea din exercițiul drepturilor părintești nu scutește părintele de obligația de a da întreținere copilului.

28. De altfel, prin Decizia nr. 352 din 24 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 5 august 2014, paragrafele 28-30, Curtea a statuat că obligarea părintelui de a presta acțiuni sau lucrări de interes local are loc în condițiile în care acesta este "apt de muncă", instanța judecătorească având, evident, posibilitatea de a aprecia asupra capacității părintelui de a presta activitățile stabilite de lege. De asemenea, prin decizia menționată, Curtea a mai reținut că, având în vedere scopul legii, acela de protejare a interesului superior al copilului și creșterea responsabilității părinților, obligarea la prestarea unor lucrări sau acțiuni de interes local, pe o durată între 20 și 40 de ore lunar, de către părintele apt de muncă, pentru copilul cu privire la care s-a dispus măsura plasamentului, prin scopul și natura sa, nu poate fi considerată opresivă sau cauzatoare de prejudicii nerezonabile.

29. Totodată, în prezenta cauză, în ceea ce privește susținerile referitoare la lipsa de previzibilitate a textului de lege criticat, dat fiind faptul că, în opinia instanței de judecată ce a invocat din oficiu excepția de neconstituționalitate, acesta nu poate fi pus în executare, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituție, una dintre cerințele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, sau Decizia nr. 385 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 22 august 2017). De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că însemnătatea noțiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea decurge dintr-o anumită acțiune.

30. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reținut că, din cauza principiului generalității legilor, conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puțin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă și a se putea adapta la schimbările de situație. Funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privința interpretării normelor, ținând cont de evoluțiile practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent.

31. Aplicând aceste considerente la cauza de față, Curtea reține că textul de lege criticat prevede în mod expres că sumele datorate cu titlu de contribuție lunară a părintelui la întreținerea copilului supus măsurii plasamentului se constituie venit la bugetul județului, respectiv la cel al sectorului municipiului București, de unde provine copilul. Așadar, creditorul sumelor astfel datorate este unitatea administrativ-teritorială care contribuie la finanțarea măsurii de protecție specială instituită [potrivit art. 127 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi se finanțează din bugetul de stat, bugetul județului, respectiv al sectorului municipiului București, bugetul local al comunelor, orașelor și municipiilor, respectiv din donații, sponsorizări și alte forme private de contribuții bănești, permise de lege]. Prin urmare, creditorul sumelor astfel datorate, căruia i se comunică hotărârea judecătorească prin care s-a instituit această obligație specifică de plată, hotărâre care constituie titlu executoriu, potrivit art. 136 din Legea nr. 272/2004 coroborat cu art. 633 pct. 2 din Codul de procedură civilă, trebuie să solicite încuviințarea executării silite, în condițiile art. 666 și următoarele din Codul de procedură civilă.

32. În consecință, Curtea reține că textul de lege criticat nu contravine dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, conținutul său normativ fiind unul clar, precis și previzibil, astfel încât să permită, pe de o parte, instanțelor judecătorești, în procedura interpretării legii, să-și exercite funcția decizională, iar, pe de altă parte, persoanelor interesate să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, acțiunile care trebuie întreprinse, în vederea realizării finalității normei legale.

33. În motivarea excepției de neconstituționalitate se mai susține că măsura dispusă de către instanța de judecată din oficiu, în sensul obligării la plata unei contribuții bănești sau la prestarea unui număr de ore, lunar, în cadrul unor acțiuni sau lucrări de interes local, este de natură să surprindă părintele prezent la judecată, sau să rămână necunoscută părintelui care nu s-a prezentat la judecată, el nefiind informat cu privire la o astfel de sesizare din oficiu și neputând să facă niciun fel de apărări. Or, Curtea reține că stabilirea măsurilor de protecție specială se soluționează întotdeauna cu citarea părinților, respectiv a reprezentanților legali ai copilului, potrivit art. 134 din actul normativ criticat, care pot face dovada faptului că nu au mijloacele necesare îndeplinirii obligației stabilite de instanță, prin orice mijloc de probă, potrivit dispozițiilor generale în materie, respectiv art. 528 din Codul civil, potrivit căruia mijloacele celui care datorează întreținere pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, cu respectarea exigențelor constituționale ale dreptului de apărare, referitoare la posibilitatea de a folosi toate mijloacele prevăzute de lege prin care pot fi invocate situații sau împrejurări ce susțin și probează apărarea.

34. În ceea ce privește susținerea referitoare la faptul că obligația legală a instanței de a stabili fie contribuția bănească a părintelui la întreținerea copilului minor, pentru care s-a stabilit măsura plasamentului, fie, subsecvent, prestarea unui număr de ore lunar, în cadrul unor acțiuni sau lucrări de interes local, depășește scopul sesizării, care este acela de a institui o măsură de protecție specială a copilului, Curtea reține că exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești trebuie să țină cont de interesul superior al copilului, care, potrivit art. 2 din Legea nr. 272/2004, va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești. Or, interesul minorului cuprinde toate drepturile sale, inclusiv dreptul acestuia de a primi întreținere de la părinții săi, inerent drepturilor și îndatoririlor părintești, astfel încât nu se poate nega textului de lege criticat o anumită funcție de responsabilizare a părintelui care, din motive neimputabile sau nu, este în imposibilitate să își exercite în mod direct drepturile și îndatoririle părintești, în mod temporar acestea fiind preluate de colectivitatea locală, prin intermediul serviciului public de asistență socială.

35. Codul de procedură civilă reglementează situații în care, în cazul întârzierii judecării cererii principale, instanța de judecată poate dispune disjungerea judecării altor obiecte ale sesizării. De altfel, în speță, instanța de judecată s-a pronunțat cu celeritate, în conformitate cu regulile procedurale speciale incidente, asupra cererii de înlocuire a măsurii plasamentului în regim de urgență cu plasamentul la asistent maternal profesionist și a dispus, prin aceeași hotărâre, disjungerea capătului de cerere referitor la obligația părinților de a contribui la întreținerea copiilor beneficiari ai unei măsuri de protecție specială.

36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de instanța de judecată din oficiu în Dosarul nr. 44/91/2018 al Tribunalului Vrancea - Secția I civilă și constată că dispozițiile art. 67 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Vrancea - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 26 martie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Irina-Loredana Gulie

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...