Universul Juridic nr. 4/2019

Supremația Constituției - evoluția și limitele unui principiu fundamental al dreptului modern (II)
de Andrei-Răzvan Lupu

19 aprilie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

III. Limitele principiului supremației Constituției

Deși supremația Constituției reprezintă un principiu omniprezent în sistemele normative ale statelor Uniunii Europene, în mod paradoxal, nu întotdeauna normele cuprinse în constituție au și cea mai mare forță juridică. Pentru a susține acest lucru, filosofia politică ori doctrina juridică au creat pe parcursul ultimilor 150 de ani raționamente ce justifică fie derogarea de la normele Constituției, fie existența unor norme superioare acestora, constituind astfel un set de limite ale principiului supremației Constituției. În continuare, voi analiza aceste limite, împărțindu-le în două categorii principale: limitele politice, ce justifică fie depășirea de către cei care exercită puterea politică a cadrului impus prin constituție, în cazul teoriei stării de necesitate, fie dreptul celor asupra cărora este exercitată în mod constituțional puterea politică de a nu se mai supune acesteia, în cazul teoriei dreptului la rezistență. În cea de-a doua parte voi analiza limitele juridice, ce justifică strict superioritatea în raport cu normele constituționale ale unor norme precum cele de drept internațional ori de drept al Uniunii Europene.

Înainte însă de discutarea fiecărui tip de limită a supremației în parte, este utilă realizarea unei clarificări terminologice: voi defini prin limite intra-constituționale acele restrângeri ale supremației Constituției ce au drept temei chiar norme constituționale. În alte cazuri, însă, norme ce nu sunt cuprinse în textul constituțiilor primesc o forță superioară Constituției chiar în lipsa unei prevederi constituționale exprese, fapt ce presupune o autentică subordonare a legii fundamentale, situații calificate drept limite extra-constituționale ale supremației Constituției.

Teoria stării de necesitate

Teoria contractualistă, îmbrățișată în mod special de juriștii spațiului francez, are la bază o ficțiune, respectiv existența unui moment inițial în care indivizii, printr-un acord general de voință, dispun voluntar de propria putere, transmițând-o unui titular unic, ce o poate exercita într-un mod mai eficient decât ar fi făcut-o fiecare în parte. Teoreticienii germani au preferat o abordare mult mai pragmatică: puterea aparține statului, indiferent de voința indivizilor. Totuși, puterea statului are sens atât timp cât ea este exercitată în raport cu un obiect determinat: indivizii, în mod particular, și societatea, în mod general. Potrivit lui Rudolph von Ihering, "dreptul nu este un scop în sine, ci doar un mijloc prin care poate fi atins un scop final, acesta fiind perpetuarea societății. Dacă societatea nu se mai poate perpetua conform prevederilor legale actuale, iar dreptul nu este în niciun mod de folos, atunci puterea trebuie să intervină"(1). Raționamentul lui von Ihering presupune, așadar, un raport ierarhic între putere și drept, puterea fiind cea capabilă să asigure existența dreptului, subordonându-l: "puterea, dacă este necesar, poate supraviețui fără drept, iar de acest fapt a dat dovadă în numeroase rânduri. Dreptul fără putere este doar un nume gol (...)"(2).

Teoria germană a stării de necesitate era menită să justifice existența unor limite extra-constituționale ale supremației Constituției, fiind aplicată în timpul războaielor ori situațiilor de criză din ultimul secol. Totuși, ea a pătruns treptat și în textele constituțiilor, ducând la instituirea unor limite intra-constituționale ale teoriei supremației. Anterior menționat, cel mai cunoscut exemplu este cel al art. 48 din cadrul Constituției Republicii de la Weimar. Constituția în vigoare a României constituie, însă, la rândul său un obiect ideal de studiu în acest sens. Cea mai ușor de remarcat aplicare a teoriei stării de necesitate este prevăzută de art. 53, care permite, după modelul german, restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți constituționale pentru situații precum "apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav". Prevederea ilustrează primul caz identificat de Barthélémy, în care statului îi sunt sporite puterile în detrimentul cetățenilor. O ilustrare a aceluiași caz sunt și dispozițiile incluse în art. 44 al Constituției române, potrivit căruia cazurile de utilitate publică - alin. (3) - sau interesul general - alin. (5) - justifică limitarea dreptului de proprietate privată. Cel de-al doilea caz identificat de Barthélémy, în care teoria necesității justifică sporirea puterii unor instituții în detrimentul altora, își găsește la rândul său aplicații în constituția României, prin instituția delegării legislative. Astfel, în situații de urgență, Guvernul exercită funcția de legiferare specifică Parlamentului, putând adopta ori abroga norme cu putere de lege(3) . Similar, Președintele poate institui starea de asediu sau starea de urgență(4) , ducând la o sporire a puterii forțelor armate în detrimentul, de asemenea, al legiuitorului ordinar(5) .

Teoria stării de necesitate presupune o limitare a supremației Constituției realizată prin dobândirea de către guvernanți a unor puteri suplimentare. Drept contrapunct la aceasta se află teoria dreptului la rezistență și teoria nesupunerii civice, ce își propun să justifice dreptul cetățenilor de a nu se mai supune unor dispoziții constituționale atât timp cât ele încalcă un set superior de norme ori valori.

Teoria dreptului la rezistență

Originea dreptului la rezistență poate fi găsită chiar în Evul Mediu timpuriu, atunci când, condamnând abuzurile realizate de rege, ca titular legitim al puterii, John de Salisbury arăta în 1159 că "cel care abuzează de putere face ca legile să fie aduse sub propria voință și limitează dreptatea. Prin urmare, e bine ca dreptatea să fie înarmată împotriva celor care dezarmează legea (...)"(6). Perioada războaielor religioase și, în special, conflictul dintre nobilii protestanți și monarhii catolici, aduc teoria dreptului la rezistență în prim planul gândirii politice: "oricând și oriunde exista o obligație reciprocă între popor și principe: unul promite să fie un conducător bun și înțelept, iar celălalt promite să se supună credincios, cu condiția ca principele să guverneze bine. Drept urmare, poporul este obligat către principe în mod condiționat. Principele este obligat către popor în mod necondiționat. Dacă principele nu își îndeplinește angajamentul, poporul este eliberat de obligația de supunere (...) astfel, poporul este achitat de orice obligație față de conducerea nedreaptă a unui tiran"(7).

Întreaga argumentare privitoare la dreptul la rezistență a făcut ca revoluția franceză începută la 1789 să și-l însușească ca drept fundamental al omului, transformându-l într-o limită intra-constituțională a supremației Constituției. Astfel, Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului adoptată la 2 august 1789 prevedea expres că drepturile naturale și imprescriptibile ale omului sunt "libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența față de opresiune". Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului adoptată la 10 august 1793 împreună cu prima Constituție republicană a Franței, chiar dacă nu a intrat niciodată în vigoare, prevedea în mod relevant în art. 33 că "rezistența la opresiune este consecința celorlalte drepturi ale omului", în timp ce art. 35 arăta că "atunci când guvernământul încalcă drepturile poporului, insurecția este pentru popor (...) cel mai sfânt dintre drepturi și cea mai indispensabilă dintre datorii".

Dreptul la rezistență, astfel cum a fost teroretizat în spațiul european, a fost transpus în Statele Unite printr-un concept foarte apropiat, respectiv cel de nesupunere civică. Henry David Thoreau, cel care a propus conceptul pentru prima dată în 1849, arăta că fiecare individ trebuie să își stabilească un set propriu de valori, în raport cu care să evalueze orice dispoziție legală, decizând astfel dacă se va supune sau nu acesteia. În cazul în care chiar dispozițiile Constituției sunt contrare propriilor valori, cetățenii sunt îndreptățiți să nu se supună acestora, ele reprezentând doar transpunerea valorilor celor care au participat la redactarea și adoptarea Constituției. Alternativa oferită de Thoreau la respectarea ordinii constituționale este, așadar, identificarea individuală a unor principii generale, precum "legile generale ale proprietății, umanității și dreptății", capabile să ghideze viața fiecăruia(8) .

Dreptul la rezistență sau nesupunerea civică nu au avut, cu excepția prevederilor constituționale din perioada revoluției franceze, o consacrare legislativă, putând fi considerate cel mult limite extra-constituționale ale supremației Constituției. Mai mult, este discutabil caracterul juridic ale acestora, ele putând sta mai degrabă la baza unor principii politice, fără a constitui și un raționament juridic. De altfel, așa cum arăta și Joseph Barthélémy, "o constituție nu poate să organizeze în avans o revoluție sau recursul extra-judiciar la forță. Nu ar face astfel decât să introducă în propriul nucleu sămânța anarhiei, iar demersul său de reglementare ar fi cu totul în van"(9) .

Dreptul internațional public

Odată identificate cele mai importante teorii ce justifică nerespectarea principiului supremației Constituției fie de către guvernanți, fie de către guvernați, pasul următor în prezentul demers de cercetare este cel al prezentării cazurilor în care anumite norme sau chiar sisteme normative pot să ocupe o poziție superioară Constituției în ierarhia normelor juridice. Un prim astfel de caz este cel al normelor de drept internațional public. Discutarea raportului dintre normele naționale și prevederile de drept internațional public presupune, în mod uzual, un pas prealabil: prezentarea doctrinelor monismului și dualismului. Dimensiunile limitate ale prezentei lucrări și, mai ales, faptul că prevederile de drept pozitiv rareori includ o aplicare exactă a uneia dintre cele două doctrine, îndrumă, în schimb, către particularizarea analizei pentru fiecare stat european vizat, fără a încerca încadrarea acestora în stereotipurile existente. Astfel, după cum s-a arătat și în teoria de drept internațional, "rareori vor fi găsite în practică forme pure de monism sau dualism. Dimpotrivă, există un număr la fel de mare de forme de implementare a dreptului internațional, pe cât de mare este numărul sistemelor legale (...) "(10) . Drept urmare, voi analiza în continuare raportul dintre dreptul internațional și dreptul național în câteva cazuri reprezentative pentru statele Uniunii Europene. În acest scop, voi prezenta într-o primă etapă unele dintre prevederile constituționale relevante și cazuri semnificativeale jurisprudenței naționale, în timp ce, într-o a doua etapă, voi aduce în prim-plan normele convenționale relevante și jurisprudența diferitelor instanțe internaționale ce înțeleg să aplice cu prioritate dreptul internațional, în lipsa unor prevederi constituționale în acest sens sau chiar împotriva acestora ori a jurisprudenței instanțelor de contencios constituțional.

a) Prevederi constituționale și jurisprudență națională privind superioritatea dreptului internațional public

Cu greu pot fi identificate texte constituționale ce includ în mod expres și cu titlu general prevalența oricăror norme de drept internațional în raport cu constituția națională. În schimb, legiuitorii constituanți au preferat uneori să determine exact normele ce vor avea o forță superioară Constituției, așa cum sunt cazurile Constituției cipriote, ale cărei prevederi stabilesc că doar dreptul unional poate prevala în raport cu constituția(11) , sau constituțiilor est-europene ce stabilesc prioritatea dreptului internațional al drepturilor omului, astfel cum va fi arătat în secțiunea următoare. Totuși, concesia ce a fost făcută normelor de drept internațional într-un număr limitat de situații a fost cea a posibilității pătrunderii lor în sistemul normativ statal, chiar dacă încalcă dispozițiile Constituției, dar cu condiția întrunirii unor majorității calificate de ratificare a acestora.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...