Universul Juridic nr. 4/2019

Răspunderea penală a judecătorului pentru abuz în serviciu
de Adrian Chirvase

08 aprilie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Prezentul demers are la bază sentința penală nr. 167 din 20 decembrie 2017, recent pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, prin care, urmare a unei analize privind răspunderea penfală a judecătorului pentru fapte săvârșite în legatură cu exercițiul profesiei, a fost dispusă achitarea judecătorului P.R. sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu constând în pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

Având în vedere complexitatea problematicii, ne vedem obligați ca mai înainte de a avansa o abordare teoretică a subiectului să antamăm, în debutul lucrării, o prezentare succintă (în rezumat) a acestei hotărâri, respectiv a acelor părți care vizează tema subiectului în discuție.

Astfel, prin Rechizitoriul din data de 20 mai 2016 întocmit de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților: 1. P.R., sub aspectul infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., constând în aceea că, în calitate de magistrat judecător în cadrul Judecătoriei S., în vara anului 2010, a acceptat promisiunea făcută de ofițerul de poliție T.M., în acea dată șef al Poliției orașului S., de a primi un folos necuvenit în schimbul pronunțării unei hotărâri judecătorești favorabile intereselor acestuia și într-un termen scurt (sens în care a pronunțat sentința civilă nr. 1368 din 11 noiembrie 2010 în dosarul înregistrat la Judecătoria S. cu nr. X/310/2010) și a și primit prin intermediul martorei S.A. un folos necuvenit (un articol vestimentar în valoare de aproximativ 500 euro) în cursul aceluiași an, și abuz în serviciu, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzut de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., constând în aceea că, în cursul anului 2010, fiind învestit, în calitate de judecător la Judecătoria S., cu soluționarea dosarului civil înregistrat sub nr. X/310/2010, în care a pronunțat sentința civilă nr. 1368 din 11 noiembrie 2010, și-a încălcat atribuțiile de serviciu stabilite prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în conformitate cu care judecătorii și procurorii sunt obligați ca prin întreaga lor activitate sa asigure supremația legii, pronunțând o soluție vădit contrară actelor normative incidente, respectiv art. 123 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, care prevede în ce condiții consiliile locale hotărăsc vânzarea unor bunuri ce fac parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale și Hotărârii Consiliului Local S. cu nr. 248/2006, care stabilea care este modalitatea de calcul al prețului de vânzare a terenurilor ce făceau subiectul unor contracte de concesiune în vigoare la acea dată, obligând abuziv autoritatea publică locală să vândă terenuri anterior concesionate în prețuri determinate altfel decât prevedeau aceste acte normative, prin care au fost obținute foloase necuvenite de către reclamanți și a fost păgubit bugetul unității administrativ-teritoriale S. cu suma de 920.716,64 lei (214.734,39 euro), tocmai ca urmare a faptului că acceptase promisiunea lui T.M. de a primi un folos necuvenit, pentru a pronunța cu celeritate o soluție favorabilă acestuia și celorlalte persoane interesate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești în data de 24 mai 2016 sub nr. 379/42/2016 și a fost soluționată prin sentința penală nr. 167/F din 20 decembrie 2017, în cuprinsul căreia, urmare a dezbaterilor contradictorii și a întreg materialului probator administrat în cauză, instanța de judecată a reținut, în esență, următoarele:

Analizând actele și lucrările dosarului prin raportare la materialul probator administrat, instanța a reținut că, sub aspectul infracțiunii de luare de mită, reținută în sarcina inculpatei P.R., prezumția de nevinovăție a fost înlăturată. În opinia instanței, materialul probator administrat în cauză demonstrează dincolo de orice dubiu rezonabil existența unei discuții între inculpata P.R. și martorul denunțător T.M. în incinta magazinului deținut de martora S.A., discuție în care, contrar oricăror standarde de conduită profesională, inculpata P.R., în calitate de magistrat cu experiență notabilă în activitatea judiciară, l-a informat pe martorul T.M. cu privire la opinia sa asupra unei afaceri judiciare, spunându-i totodată că nu poate garanta că aceasta este și opinia celorlalți magistrați judecători ai instanței competente, dar că există mijloace prin care sistemul de repartizare aleatorie a cauzelor ar putea fi eludat, astfel încât toate cererile de chemare în judecată să fie soluționate de același judecător. Deși martorul denunțător T.M. a promis un folos în schimbul sprijinului acordat, inculpata P.R. a acceptat continuarea discuției confidențiale cu acesta, sfătuindu-l în mod corespunzător pentru a obține câștig de cauză în contextul demersului judiciar pe care martorul dorea să-l promoveze. Materialul probator administrat în cauză demonstrează dincolo de orice dubiu rezonabil acceptarea de către inculpata P.R. a promisiunii de bani sau de alte foloase, acceptând continuarea unei discuții cu martorul denunțător T.M. într-o anexă a magazinului deținut de martora S.A., discuție în contextul căreia inculpata, în calitate de magistrat judecător, și-a expus opinia în legatură cu un demers judiciar pe care martorul dorea să-l inițieze, dezvăluind, pe lângă modul în care ar soluționa o anumită cerere, și date legate de modul în care mai multe asemenea cereri ar putea ajunge să-i fie repartizate prin eludarea sistemului de repartizare a cauzelor. Ajungând ulterior să soluționeze toate cele trei cauze, inculpata a procedat la efectuarea unei activități propriu-zise de judecată, în condițiile în care, prin expunerea modului în care ar soluționa asemenea cereri, ar fi avut obligația legală de a se abține, tocmai pentru a garanta părților accesul la un tribunal independent și la un proces echitabil.

În drept, fapta inculpatei P.R., constând în aceea că, în calitate de magistrat judecător în cadrul Judecătoriei S., în vara anului 2010, a acceptat promisiunea făcută de ofițerul de politie T.M., în acea dată șef al Poliției orașului S., de a primi un folos necuvenit în schimbul pronunțării unei hotărâri judecătorești favorabile intereselor acestuia și într-un termen scurt (sens în care a pronunțat sentința civilă nr. 1368 din 11 noiembrie 2010 în dosarul înregistrat la Judecătoria S. cu nr. X/310/2010) și a și primit prin intermediul martorei S.A. un folos necuvenit (un articol vestimentar în valoare de aproximativ 500 euro) în cursul aceluiași an, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. 1969 raportat la art. 6 și art. 7 ale Legii nr. 78/2000.

Sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu reținute în sarcina inculpatei P.R., instanța va reține că abuzul în serviciu este reglementat ca infracțiune în noul Cod penal în art. 297. În raport cu vechiul Cod penal (1968), rezultă că prin noua reglementare se realizează doar o simplificare a incriminării, căci infracțiunea prevăzută în art. 297 C. pen. este prevăzută într-o variantă tip, corespondentă abuzului în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 C. pen. 1968) și, respectiv, contra intereselor publice (art. 248 C. pen. 1968), și o variantă asimilată, corespondentă abuzului în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 C. pen. 1968).

Din punct de vedere al acțiunilor/inacțiunilor incriminate, se constată că varianta tip a abuzului în serviciu preia întocmai conținutul normelor de incriminare corespondente din Codul penal din 1968, astfel că, în continuare, este incriminată penal fapta funcționarului public care în exercitarea atribuțiilor de serviciu nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare expres circumstanțiată de norma penală. Noua reglementare a menținut, astfel, dispozițiile relative la subiectul activ al infracțiunii, care în continuare rămâne calificat, prin calitatea de funcționar public, în sensul dispozițiilor art. 175 C. pen., respectiv persoana asimilată funcționarului public sau o persoană care exercită o însărcinare în cadrul unei persoane juridice, în sensul art. 308 C. pen.

Unica modificare de conținut privește urmarea imediată a acțiunii/inacțiunii prin care se realizează elementul material al infracțiunii, în sensul că în noua reglementare sunt vizate doar două urmări, în loc de trei [respectiv o vătămare a intereselor legale ale unei persoane (art. 246 C. pen. l968) sau o pagubă adusă patrimoniului unui organ sau instituție de stat ori a unei alte unități dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. 1968], legiuitorul eliminând din noua reglementare urmarea imediată constând în tulburarea însemnată adusă bunului mers al unui organ sau instituție de stat ori a unei alte unități dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. 1968.

Observând construcția normei cuprinse în art. 297 C. pen., instanța reține că elementul material al infracțiunii absoarbe, deopotrivă, inacțiuni - nu îndeplinește un act - și acțiuni - îndeplinește un act în mod defectuos. Doctrina a fixat conținutul celor două sintagme, pornind de la defîniția legală a infracțiunii și luând în considerare jurisprudența consacrată în aplicarea textului, care are, așa cum am arătat, o viață foarte îndelungată în dreptul penal.

Astfel, neîndeplinirea unui act poate fi totală sau parțială și presupune: omiterea, neefectuarea unui act care trebuia să fie îndeplinit în virtutea îndatoririlor de serviciu, adică a unui act a cărui îndeplinire cădea în sarcina funcționarului (subiecților normei) ori care sunt inerente acelui serviciu; lăsarea în nelucrare a unui act început și care trebuia să fie desăvârșit; refuzul nejustificat de a da urmare ordinelor sau cererilor primite; rămânerea în pasivitate contrară îndatoririlor de serviciu, în timp ce sintagma "în mod defectuos" presupune "îndeplinirea actului altfel decât se cuvenea să fie efectuat din punct de vedere al conținutului, formei, întinderii, îndeplinirii, momentului efectuării sale ori condițiilor de efectuare a actului...".

Expresiile utilizate de normă sunt expresii sintetice care includ situații precum: violarea sau nerespectarea obligațiilor impuse prin dispoziții legale, depășirea atribuțiilor de serviciu, folosirea abuzivă a atribuțiilor de serviciu. Utilizarea unor astfel de expresii sintetice corespund limbajului legii, caracterizat de generalitate. Însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că "datorită caracterului de generalitate al legilor, redactarea acestora nu poate avea o precizie absolută, astfel că în orice sistem de drept, inclusiv în dreptul penal, există în mod inevitabil elemente de interpretare judiciară, prin care sunt elucidate neclaritățile legislative".

Aceeași Curte europeană a observat că una dintre tehnicile tip de reglementare constă în a recurge mai degrabă la categorii generale decât la exemplificări exhaustive/enumerări de acțiuni/inacțiuni care constituie fapte penale, astfel că numeroase legi utilizează prin forța lucrurilor formule mai mult sau mai puțin precise, în scopul evitării unei rigidități excesive și al adaptării la noile situații sociale care se pot ivi, motiv pentru care "interpretarea și aplicarea unor asemenea dispoziții depind de practica autorităților jurisprudențiale". De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, relativă la aplicarea art. 7 din Convenție, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei, a arătat că cuvântul "drept" folosit în art. 7 par. 1 din Convenție corespunde celui de lege, care se regăsește și în alte dispoziții ale Convenției, el cuprinzând atât normele de drept "de origine legislativă", cât și pe cele jurisprudențiale. Într-un astfel de context, se reține că în jurisprudența sa, relativă la aplicarea art. 7 din Convenție, Curtea Europeană este pusă în situația de a evalua cerințele de accesibilitate și de previzibilitate, ca aspecte ce vizează calitatea legii, analizează nu doar textul de lege reclamat ca pretins contrar exigențelor de claritate, previzibilitate, accesibilitate, ci și jurisprudența consolidată în aplicarea respectivei norme, în cadrul statului reclamat.

Din acest punct de vedere, deși în sarcina inculpatei P.R. s-a reținut că infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (l) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., ar consta în aceea că, în cursul anului 2010, fiind învestită cu soluționarea dosarului civil înregistrat sub nr. X/310/2010, și-ar fi încălcat atribuțiile de serviciu stabilite prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, pronunțând o soluție vădit contrară actelor normative incidente, obligând abuziv autoritatea publică locală să vândă terenuri anterior concesionate la prețuri determinate altfel decât prevedeau aceste acte normative, prin care au fost obținute foloase necuvenite de către reclamanți și a fost păgubit bugetul unității administrativ-teritoriale S. cu suma de 920.716,64 lei (214.734,39 euro), instanța reține că o asemenea faptă nu poate antrena tragerea la răspundere penală a magistratului judecător pentru o infracțiune de serviciu. Așa cum în mod constant s-a reținut în jurisprudența instanțelor de control judiciar, "nu se poate stabili că hotărârea judecătorească sau soluția în sine reprezintă o îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor de serviciu de către magistratul judecător care a pronunțat respectiva hotărâre/soluție, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea dispozițiilor art. 124 alin. (3) și a dispozițiilor art. 129 din Constituția României, coroborat cu art. 16 și 17 din Legea nr. 303/2004 republicată, efectuându-se implicit un control judiciar al hotărârilor judecătorești de către instanța penală, adică într-un alt cadru decât cel al căilor de atac prevăzute de lege." (decizia nr. 3/P/2008 a Curții de Apel Constanța).

În același sens este și Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniștrilor către statele membre cu privire la judecători: independența, eficiența și responsabilitățile (adoptată de Comitetul Miniștrilor în 17 noiembrie 2010, la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaților miniștrilor). Conform Capitolului II din Anexa I a acestor recomandări - Independența externă:

11. Independența externă a judecătorilor nu este o prerogativă sau un privilegiu acordat în interesul personal al judecătorilor, ci în interesul Statului de drept și al persoanelor care solicită și așteaptă o justiție imparțială. Independenta judecătorilor trebuie să fie considerată ca o garanție a libertății, a respectării drepturilor omului și a aplicării imparțiale a legii. Imparțialitatea și independența judecătorilor sunt esențiale pentru a garanta egalitatea părților în fața instanțelor.

12. Sub rezerva respectării independenței lor, judecătorii și sistemul judiciar trebuie să mențină relații de muncă constructive atât cu instituțiile și autoritățile publice implicate în gestionarea și administrarea instanțelor, cât și cu profeșionistii ale căror atribuții sunt legate de activitatea judecătorilor, pentru a permite o justiție efectivă și eficientă.

13. Trebuie luate toate măsurile necesare pentru a respecta, proteja și promova independența și imparțialitatea judecătorilor.

14. Legea trebuie să prevadă sancțiuni împotriva persoanelor care încearcă să influențeze judecătorii într-un mod nepotrivit.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...