Revista societăților și a dreptului comercial nr. 1/2019

Răspunderea membrilor organelor de administrare ale societății insolvente (Partea I-a - Răspunderea în procedura de drept comun)/[Liability of the insolvent company's directors (Part I - Liability in the general law)]
de Sebastian Bodu

24 martie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Rezumat: Răspunderea personală a membrilor organelor de administrare față de creditorii persoanei juridice administrate este o răspundere, în primul rând, față de respectiva persoană juridică, prima care este prejudiciată prin actele, faptele sau deciziile administratorilor, astfel că are ca scop reintegrarea patrimoniului social. Prejudiciul incumbă deci persoanei juridice și doar indirect și implicit creditorilor sociali, aceștia din urmă fiind beneficiari ai despăgubirilor doar în situația lichidării judiciare a persoanei juridice. Cazurile de răspundere personală reglementate de Codul insolvenței prevăd acte de rea-gestiune față de societatea administrată, iar într-un singur caz, o pierdere a beneficiului răspunderii limitate a asociaților pentru abuz de personalitate juridică.

Cuvinte-cheie: Administratori, răspundere civilă delictuală, persoană juridică, pierdere a beneficiului răspunderii limitate, rea-credință, fraudă, prejudiciu, creditori sociali

Summary: Personal liability of the directors towards the creditors follows the liability of the legal person, the one that is damaged by the torts of the directors, so that it aims to reintegrate the corporate assets. The damage thus affects the legal person and only indirectly and implicitly the creditors, the latter being the recipients of the compensation only in the case of the judicial liquidation of the legal person. The personal liability covered by the Insolvency Code provides a bad-management acts of the managed company, and in one case, a piercing of the corporate veil for abuse of legal personality.

Key-words: Directors, Torts, Legal Person, Piercing the Corporate Veil, Bad Faith, Fraud, Injury, Creditors

1. Răspunderea societății insolvente în dreptul comun falimentar. Chestiuni generale Odată instalată starea de insolvență asupra societății, consfințită prin decizia judecătorului sindic de deschidere a procedurii, răspunderea civilă a membrilor organelor de administrare suportă o mutație juridică instituțională în ceea ce privește persoanele interesate în recuperarea prejudiciului produs societății prin deciziile, actele sau faptele acestora. Dacă, în timpul funcționării in bonis, administratorii gerează în beneficiul masei acționariale, singura care are interes, colectiv, în a recupera acest prejudiciu, odată ajunsă de jure în stare de insolvență, interesul - de asemenea colectiv - al recuperării prejudiciului, revine masei credale, reprezentate prin administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar.

Acțiunea în răspundere civilă împotriva membrilor organelor de administrare nu poate fi exercitată de creditorii sociali atunci când societatea este in bonis. Acest lucru a fost reglementat expres la art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societățile (denumită, în continuare, "Legea societăților"), conform cărora creditorii sociali nu pot cere răspunderea personală a membrilor organelor de administrare decât în cazul deschiderii procedurii insolvenței, considerându-se că doar când societatea nu le mai poate satisface creanțele pot interveni, atâta vreme cât societatea este in bonis ei neavând interes[1]. În lipsa acestei prevederi, menită să tranșeze controversele privind intervenția lor[2], creditorii ar fi putut oricând perturba activitatea unei societăți funcționale, acționând abuziv, șicanator, asupra conducerii sale.

Acțiunea creditorilor sociali, inadmisibilă direct asupra administratorilor societății in bonis, nu trebuie confundată cu acțiunea terților prejudiciați delictual, printr-un fapt ilicit al unui organ societar[3] precum cel de administrare, ori contractual, prin neexecutarea obligațiilor de către reprezentantul legal, care, depășindu-și mandatul, rămâne obligat personal în fața terțului contractant căruia societatea i-a opus excepția inopozabilității actului încheiat cu depășirea mandatului[4]. În mod specific societar, sunt răspunzători direct și asociații prin votul cărora s-a adoptat o hotărâre prejudiciabilă pentru creditorii sociali și pentru terți, în general, art. 61 - 62 din Legea societăților instituind o acțiune particulară în răspundere delictuală. Acțiunea reglementată la art. 169 C. insolv. se naște din actele, faptele și deciziile administratorilor, prejudiciabile pentru societatea ajunsă în insolvență. Răspunderea administratorilor formează, deci, un nou raport juridic, altul decât raportul juridic născut anterior între fiecare dintre creditorii sociali și societate[5]. Altfel spus, administratorii nu îi prejudiciază pe creditorii sociali, ci societatea pe care o administrează, prejudiciul provocând sau contribuind la insolvența ei[6].

Atunci când împotriva societății se deschide procedura insolvenței, decidenții acțiunii în răspundere civilă față de administratori devin creditorii sociali, după cum prevede art. 73 alin. (2) din Legea societăților, masa acționarială pierzându-și interesul economic în societate în favoarea masei credale, persoana juridică fiind, de această dată, reprezentată prin administratorul judiciar, respectiv lichidatorul judiciar, ce lucrează, în primul rând, în interesul și pe seama masei credale, după cum prevede art. 169 alin. (1) C. insolv.[7]. Fiind, deci, o situație în care se activează direct dreptul de prioritate al creanțelor sociale față de creanțele acționariale, masa credală preia de la masa acționarială întreaga instituție a răspunderii civile, cu tot ce înseamnă aceasta: natură juridică, caracter colectiv al acțiunii, sarcină a probei, prejudiciu a cărei acoperire se cere, solidaritate a membrilor organelor de administrare ce au decis împreună, condiții ale înlăturării răspunderii etc.

Subliniem că art. 73 alin. (2) din Legea societăților vorbește despre ceea ce Codul insolvenței reglementează pe larg la art. 169 alin. (1), astfel că acțiunea creditorilor împotriva membrilor organelor de administrare este una singură, cele două texte legale neputându-se aplica decât coroborat, deoarece vizează aceeași situație[8]. Atragem însă atenția că cele două acțiuni sunt incompatibile una cu cealaltă, neputând fi exercitate în paralel: una, prevăzută la art. 155-1551 din Legea societăților, este exercitabilă atunci când societatea este in bonis, iar cealaltă, prevăzută la art. 169 și urm. C. insolv., după ce societatea este declarată insolventă. Dacă masa acționarială nu a apucă să o introducă, chiar și atunci când a aprobat-o, acțiunea în baza art. 155-1551 din Legea societăților nu mai poate fi depusă după deschiderea procedurii, când decidenții acțiunii devin creditorii[9]. Dacă însă a fost pornită, va trebui obligatoriu continuată de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, ca un act de bună-gestiune, în interesul creditorilor. Desigur că, odată prejudiciul recuperat de către societatea reclamantă, ajunsă în faliment, despăgubirea obținută se va transfera la creditorii săi, în procedura de lichidare. Dacă a fost pornită după deschiderea procedurii insolvenței, în baza art. 169 C. insolv., acțiunea civilă nu va putea fi soluționată decât în cadrul aceleiași proceduri, în fața judecătorului sindic, neputând fi disjunsă și continuată de instanța de drept comun, după închiderea procedurii, când societatea debitoare nu mai există[10], sau, după caz, ca efect al aprobării și confirmării unui plan de reorganizare, va genera surse suplimentare de finanțare a acestuia, conform art. 171 C. insolv.

La fel ca și în cazul societății in bonis, natura juridică a răspunderii membrilor organului de administrare al societății insolvente este contractuală, născută în baza raportului de mandat[11]. Nu contează că norma juridică specială (Codul insolvenței) enumeră, la art. 169 alin. (1), faptele pentru care membrii organelor de administrare sunt răspunzători, ci că între membrul respectiv și societatea a existat, anterior ridicării dreptului de administrare, un raport juridic contractual fără de care legea ar rămâne izolată, lipsită de orice incidență în raporturile dintre mandatar și mandant. De altfel, însăși legea prevede că enumerarea este una enunțiativă, menționând, în final, că membrii organelor de administrare răspund și pentru orice altă faptă săvârșită cu intenție, care a contribuit la starea de insolvență a debitorului, constatată potrivit prevederilor legale.

Reiterăm ceea ce am arătat într-un articol dedicat societății in bonis[12], și anume că, dacă față de societate este negreșit contractuală, față de terți răspunderea membrilor organelor de administrare pentru actele lor inopozabile societății sau pentru faptele lor este fie contractuală, fie extra-contractuală, supusă în totalitate dreptului comun[13]. Atunci când faptul ilicit al administratorilor cauzează un prejudiciu unui terț, răspunderea societății este delictuală pentru fapta proprie (răspundere directă), conform art. 219 alin. (1) C. civ.[14]. În cazul în care îl dezdăunează pe terțul ce se îndreaptă (și) împotriva ei, răspunderea administratorilor față de societatea ce, la rândul său, se îndreaptă ulterior împotriva lor, este una distinctă, contractuală, grefată pe lipsa acestora de prudență și diligență în exercitarea atribuțiilor sau funcțiilor (deci prejudiciul cauzat persoanei juridice administrate poate fi mai mare decât prejudiciul cauzat terțului prin delictul civil al administratorilor), în baza art. 213 C. civ. sauart. 72-73, respectiv art. 1441 din Legea societăților[15]. Important de menționat în acest context este și faptul că, spre deosebire de mandatul din dreptul comun, mandatul administratorilor este foarte larg, aceștia putând lua orice decizie și putând încheia orice act juridic pentru ca societatea să prospere în beneficiul asociaților ei, limitele acestuia fiind doar aprobarea adunării generale pe care legea (la societățile pe acțiuni) sau, eventual, actul constitutiv o cere pentru anumite operațiuni. Așadar, chiar și cu aceste infime limitări, administratorii nu acționează sub direcția și controlul acționarilor, precum prepușii acționează față de administratori. Dacă răspunderea civilă a administratorilor față de societatea ce a plătit daune-interese terțului prejudiciat prin delictul lor civil ar fi fost delictuală, recuperarea s-ar fi făcut pe calea acțiunii în regres, de garanție (fidejusiune), specifică răspunderii pentru altul, precum în cazul prepușilor. Solidaritatea administratorilor nu apare ca o caracteristică a delictului imputabil mai multor persoane, ci ca una a celor care administrează în comun, contractual, același patrimoniu, expres prevăzută de Codul insolvenței (altfel, răspunderea contractuală este divizibilă).

Contractuală este nu doar răspunderea pentru faptele ilicite ale administratorului săvârșite din culpă, cu încălcarea obligației de prudență și diligență specifică contractului de administrare, ci și răspunderea pentru infracțiunile cu prejudiciu față de societate (precum bancruta frauduloasă), deoarece, prin fapta în speță, administratorii au urmărit interesul personal de a se îmbogăți pe seama persoanei juridice pe care o administrau (în dauna indirectă și implicită a masei credale), adică o încălcare a obligației de loialitate față de societate, specifică aceluiași contract de administrație. Așa cum s-a spus cu temei în doctrină[16], "este de reținut că răspunderea juridică a celor care alcătuiesc organele persoanei juridice nu trebuie confundată cu răspunderea care revine, potrivit legii, însăși persoanei juridice (s.a.). [...] Răspunderea proprie a persoanei juridice - ca răspundere civilă contractuală sau delictuală - este [...] analizată în cadrul Teoriei generale a obligațiilor", adică în cadrul răspunderii civile de drept comun, contractuală sau delictuală.

Acțiunea în răspundere reglementată la art. 169 și urm. C. insolv. este una colectivă, concursală și egalitară, exercitată pe seama societății insolvente și nu pe contul propriu al unuia sau mai multor creditori, masa acționarială în interesul căreia acțiunea societății in bonis se pornește fiind înlocuită, în insolvență, cu masa credală. Așa cum între asociați și membrii organelor de administrare nu se nasc raporturi juridice, tot așa, astfel de raporturi nu se nasc nici între creditori individual și membrii respectivi, între toți aceștia fiind interpusă persoana juridică. Raporturile juridice ale administratorilor sunt, așadar, cu societatea care este, în toate cazurile, titularul acțiunii în răspundere, în calitate de mandant, doar beneficiarii economici, indirecți și impliciți ai acțiunii, fiind diferiți: masa acționarială, la societatea in bonis, respectiv masa credală, la societatea insolventă, ambele categorii având, de asemenea, raporturi juridice cu societatea (născute din aport social, respectiv credit social), direct (cazul creditorului majoritar, conform art. 69 alin. (2) C. insolv.) sau prin practicianul în insolvență ce acționează legitimatio ad causam. Odată ce starea de insolvență periclitează nu doar creanțele asociaților, care sunt o categorie aparte de creditori (denumiți, în acest context, "reziduali"), ci și creanțele creditorilor sociali (denumiți, în acest context, "creditori primari"), aceștia din urmă dobândesc interes economic în a se îndrepta, pe seama societății debitoare prejudiciată, împotriva membrilor organelor de administrare ce au provocat prejudiciul societății ajunse în insolvență.

Sarcina probei în fața judecătorului sindic incumbă reclamantului[17] (cu excepția situației reglementate la art. 169 alin. (1) lit. d) teza a II-a C. insolv., când sarcina este răsturnată), adică persoanei juridice prejudiciate. În situația încălcării obligației de loialitate și urmărire a interesului social, societatea reclamantă, prin reprezentanții săi menționați la art. 169 alin. (1) teza introductivă și alin. (2) C. insolv., trebuie să răstoarne prezumția bunei-credințe, dovedind interesul contrar (conflictual) în raport cu societatea al membrilor organelor de administrare, interes personal sau al unor terți cu care sunt de conivență, adică reaua lor credință. În situația încălcării obligației de prudență și diligență, unde nu buna-credință este contestată, societatea reclamantă trebuie să probeze că un administrator bun - adică normal, ordinar, mediu, aflat într-o situație similară - nu ar fi luat decizia prejudiciabilă, adică să răstoarne prezumția deciziei de afaceri, arătând că administratorul a fost imprudent sau neglijent. Motivul pentru care, deși suntem pe tărâmul răspunderii contractuale, sarcina probei vinovăției incumbă reclamantului, este acela că obligațiile membrilor organelor de administrare sunt de mijloace, nu de rezultat. În concluzie, culpa nu se prezumă, ci trebuie dovedită[18]. Criteriul de analiză al culpei este cel al bunului gospodar, specific contractelor de administrare a bunurilor altuia, ceea ce înseamnă că administratorii răspund pentru culpa levis, in abstracto. Dacă răspunderea ar fi delictuală, ar răspunde pentru culpa levissima, ba chiar independent de orice culpă, ca garanție, ceea ce ar îndepărta persoanele competente să accepte funcții în cadrul organelor de administrare și control sau le-ar determina să demisioneze atunci când apar dificultățile financiare[19], lucru care ar atrage negreșit falimentul în locul redresării.

Regulile UNCITRAL arată că "răspunderea civilă poate duce la creșterea imprevizibilității în materie de administrare, deoarece decizia considerată prejudiciabilă depinde de situația particulară ale fiecărui caz și de atitudinile viitoare ale instanțelor. Se sugerează că mulți judecători nu dispun de experiența necesară pentru a examina comportamentul comercial după eveniment și pot fi influențați de fenomenul predictibilității retrospective (second guess) cu privire la deciziile luate de administratori în perioada în cauză. Cu toate acestea, în jurisdicțiile cu experiență în aplicarea acestor obligații, instanțele au avut tendința de a accepta deciziile administratorilor, în special atunci când aceștia au acționat pe baza unei opinii independente. O altă sugestie este că există un risc crescut de atragere a răspunderii băncilor și altor persoane care ar putea fi considerate administratori de fapt din cauza implicării lor în decizia societară, în special în momentul insolvenței. Este de dorit ca legislația aplicabilă să asigure o protecție adecvată pentru astfel de terți atunci când acționează cu bună-credință, în condiții de piață (arm's length) față de debitor și într-o manieră rezonabilă din punct de vedere comercial"[20].

Art. 169 alin. (1) C. insolv. enumeră faptele pentru care membrii organelor de administrare răspund civil, enumerare care, așa cum spuneam, este parțial enunțiativă. Acestea sunt: (i) folosirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; (ii) realizarea de activități de producție, comerț sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; (iii) dispunerea continuării, în interes personal, a unei activități care ducea, in mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; (iv) ținerea unei contabilități fictive, ascunderea unor documente contabile sau ținerea contabilității contrar dispozițiilor legale; (v) deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice ori mărirea în mod fictiv a pasivului acesteia; (vi) folosirea unor mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii incitării de plăți; (vii) în luna precedentă încetării plaților, plata cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori.

După cum vedem, cu o singură excepție, faptele enumerate la art. 169 alin. (1) C. insolv. reprezintă acțiuni sau inacțiuni săvârșite cu rea-credință ce au prejudiciat societatea ajunsă în insolvență, încălcând, deci, obligația de loialitate și de urmărire a interesului social, toate situațiile enumerate fiind expresia unor conflicte de interese (precum urmărirea propriului interes). Excepția în speță este reglementată la lit. f), și anume folosirea unor mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii incitării de plăți. În acest caz, nu buna-credință este pusă în discuție, ci prudența și diligența de a nu continua, cu costuri ruinătoare, o afacere sortită eșecului. Conform regulii din dreptul comun societar, culpa administratorului se va analiza prin aplicarea criteriului (standardului) bunului administrator, aflat într-o situație similară[21]. Drept urmare, dacă, în celelalte cazuri enumerate la art. 169 alin. (1) C. insolv., trebuie probată existența faptelor ilicite, adică răsturnată prezumția de bună-credință, în acest caz trebuie probat hazardul administratorului, a cărui decizie de a procura fonduri nu a fost suficient de prudentă, adică nu a fost una de afaceri.

Conform prevederii finale de la art. 169 alin. (1) lit. h) C. insolv., membrii organelor de administrare răspund și pentru orice altă faptă săvârșită cu intenție, care a contribuit la starea de insolvență a debitorului, constatată potrivit prevederilor legale. De aici rezultă că răspunderea membrilor organelor de administrare intervine, pentru decizii, acte sau fapte, în orice alte situații în care loialitatea și interesul societății sunt nesocotite, astfel că norma specială, falimentară, este aliniată normei societare generale de la art. 1441 alin (4) din Legea societăților. Suntem totuși de părere că, în ciuda enumerării legale, enunțiative numai cu privire la posibilitatea de a adăuga, conform lit. h) de la același art. 169 alin. (1), doar alte fapte săvârșite "cu intenție" (cu rea-credință, mai corect), membrii organelor de administrare ai unei societăți insolvente ar trebui să răspundă civil și pentru orice decizie, act sau fapt ce încalcă obligația de prudență și diligență, nu numai cel de la lit. f). Câtă vreme starea de insolvență doar transferă decizia pornirii acțiunii în răspundere civilă de la asociați la creditori, ca persoane interesate, a pari, aceștia din urmă ar trebui să se poată îndrepta, pe seama aceleiași societăți și împotriva acelorași persoane, pentru orice decizie, act sau fapt, în aceleași condiții ca atunci când societatea este in bonis[22].

Răspunderea administratorilor societății în insolvență nu trebuie să fie o răspundere mai puțin gravă decât răspunderea lor față de societatea in bonis[23], mai ales că deciziile, actele sau faptele prejudiciabile pentru care li se cer daune-interese au avut loc, invariabil, anterior deschiderii proceduri, insolvența fiind doar o situație nefericită ulterioară, cu mai multă sau mai puțină legătură cu prejudiciul cauzat de o astfel de decizie, act sau fapt. Iar starea financiară a societății, rezultată în urma deciziei, actului sau faptului imprudent ori neglijent - adică in bonis sau insolventă -, este o chestiune pur economică, ce nu poate modifica natura răspunderii civile personale. Dacă, în urma unei astfel de decizii, prejudiciul provocat nu conduce la insolvență, acțiunea în răspundere civilă va fi supusă deciziei asociaților, în baza art. 220 C. civ., respectiv art. 155-1551 din Legea societăților, iar dacă prejudiciul provocat se suprapune peste pasivul specific insolvenței, deschiderea procedurii permite creditorilor sociali ca, prin persoanele prevăzute la art. 169 alin. (1) teza introductivă și alin. (2) C. insolv., să introducă acțiunea, însă în aceleași condiții. Ar fi, deci, o discriminare fără motiv a creditorilor sociali ca insolvența societății să îi absolve de răspundere pe administratorii imprudenți sau neglijenți peste ce permite Legea societăților, prin regula deciziei de afaceri[24]. Mai mult, administratorii, de a căror decizie ține, în interiorul societății, introducerea cererii de declanșare a procedurii insolvenței, ar putea grăbi deschiderea procedurii pentru a evita o acțiune în răspundere în baza art. 213 C. civ., respectiv 1441 alin (1) - (3) din Legea societăților. De altfel, chiar Codul insolvenței prevede la art. 342 alin. (1) că se completează cu prevederile Codului civil (plus cele ale Legii societăților, în opinia noastră, dar, oricum, Codul civil și Legea societăților conțin aceleași dispoziții). Nu în ultimul rând, reiterăm că acțiunea în răspundere civilă pornită de societatea in bonis trebuie imperativ continuată de societatea insolventă, prin administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, iar o astfel de răspundere poate fi bazată și pe încălcarea obligației de prudență și diligență.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...