Universul Juridic nr. 3/2019

Locuința familiei și bunurile care o mobilează sau decorează în reglementarea Codului Civil
de Teodor Bodoașcă

22 martie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Preliminarii

Inspirate din modelele actualului Cod civil român(1) , art. 321-324, în contextul "dispozițiilor comune" privind drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților (art. 312-338)(2) , instituie un regim juridic special al actelor juridice care au ca obiect "locuința familiei și bunurile care o mobilează sau decorează"(3) . În concret, este stabilită semnificația "noțiunii" de locuință a familiei (art. 321), regimul unor acte juridice (art. 322), drepturile soților asupra locuinței închiriate (art. 323) și atribuirea beneficiului contractului de închiriere (art. 324).

Art. 321-324 C. civ., fiind incluse în cadrul "dispozițiilor comune", sunt obligatorii indiferent de regimul matrimonial sub care se află soții. De fapt, sub acest aspect, este lipsit de echivoc art. 312 C. civ. Astfel, după ce evocă dreptul viitorilor soți de a alege, ca regim matrimonial, comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională, dispune că, indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozițiile prezentei secțiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel.

După cum s-a apreciat în doctrină, importanța "locuinței familiei" este de netăgăduit, din moment ce art. 309 alin. (2) C. civ. obligă soții să locuiască împreună (teza I) și, numai pentru motive temeinice, le îngăduie să locuiască separat (teza a II-a)(4) . Se poate afirma că locuirea împreună a soților, chiar dacă nu este de esența familiei, este de natura ei(5) . Într-adevăr, locuirea împreună este una dintre premisele solidarității familiale.

De asemenea, noile reglementări din domeniu vizează și promovarea interesului superior al copilului, întrucât, potrivit Codului civil, de principiu, copilul minor fără capacitate deplină de exercițiu nu poate fi separat de părinții săi (art. 262) și are dreptul să locuiască cu aceștia (art. 496).

2. Semnificația expresiilor "locuința familiei" și a "bunurilor care o mobilează sau decorează"

A. Locuința familiei. Potrivit art. 321 alin. (1) C. civ., locuința familiei este locuința comună a soților (teza I) sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii (teza a II-a). De asemenea, în temeiul alin. (2), oricare dintre soți poate cere notarea în cartea funciară, în condițiile legii, a unui imobil ca locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.

În opinia noastră, art. 321 C. civ. presupune unele sublinieri particulare.

În primul rând, în pofida denumirii marginale "noțiune", art. 321 alin. (1) C. civ. nu definește "locuința familiei", ci doar stabilește care anume locuințe pot îndeplini acest rol.

În limbajul comun, termenul "locuință" are semnificația unei construcții în care locuiește sau poate locui una sau mai multe persoane(6). Aproximativ la fel definește locuința și art. 2 lit. a) din Legea locuinței nr. 114/1996(7). Astfel, locuința este o construcție alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependințele, dotările și utilitățile necesare, care satisface cerințele de locuit ale unei persoane sau familii.

Față de această semnificație legală a termenului "locuință" și de lipsa unei dispoziții legale contrare, sintagma "locuința familiei" include "dependințele, dotările și utilitățile" necesare. Pe cale de consecință, și aceste bunuri, chiar dacă sunt mobile, sunt supuse regimului juridic special instituit pentru locuința familiei.

Spre deosebire de art. 2 lit. a) din Legea nr. 114/1996, care are în vedere o construcție ce trebuie doar să "satisfacă cerințele de locuit ale unei persoane sau familiei", art. 321 alin. (1) C. civ. pune condiția de a fi locuită în fapt de soți sau de soțul la care se află copiii. Această împrejurare i-a determinat pe unii autori să aprecieze că locuința familiei este o "noțiune de fapt"(8) . În realitate, din punct de vedere juridic, "locuința familiei" este o importantă instituție juridică a Dreptului familiei, chiar dacă o anumită locuință, pentru a intra sub incidența normelor juridice ce-i sunt consacrate, trebuie locuită efectiv de soți ori de soțul la care se află copiii, indiferent de temeiul acestor situații.

Sunt și autori care evocă cerința ca imobilul respectiv să fie "destinat" sau "afectat intereselor locative ale familiei"(9) . Față de conținutul art. 321 alin. (1) C. civ., este neîndoielnic că "destinația" sau "afectarea", neurmate de locuirea efectivă a cel puțin unuia dintre soți și a copiilor în locuință, nu determină calificarea ei drept "locuință a familiei".

Față de aceste precizări și altele care vor fi făcute în cele ce urmează, definim locuința familiei drept acea construcție alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependințele, dotările și utilitățile necesare, în care, indiferent de titlu, locuiesc efectiv soții ori soțul la care se află copiii.

În al doilea rând, locuința familiei nu se confundă cu domiciliul soților, ci numai cu cel al copiilor minori fără capacitate deplină de exercițiu care locuiesc cu aceștia sau numai cu unul dintre ei.

În concret, potrivit art. 87 C. civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile(10) , este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală. Cu excepția precizării referitoare la scopul "exercitării drepturilor și libertăților civile", această definiție este stipulată și de art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români. Deci, în fond, domiciliul este o locuință, și anume "locuința principală" a persoanei fizice. Facem precizarea că, în temeiul art. 86 alin. (1) C. civ. și art. 26(11) alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 97/2005, cetățenii români nu pot avea, în același timp, decât un singur domiciliu. Pe cale de consecință, în situația în care persoana fizică deține, sub diverse titluri, două sau mai multe locuințe, domiciliul acesteia este locuința care, potrivit declarației sale, este principală.

De principiu, domiciliul este stabilit conform opțiunii persoanei fizice. În acest sens, sunt lipsite de echivoc art. 25 alin. (2) din Constituție și art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, care asigură fiecărui cetățean român dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară. Fiindcă aceste texte legale se referă fără distincție la cetățeanul român, respectiv la persoana fizică, în lipsa unei dispoziții legale contrare, fiecare soț are libertatea de a-și stabili domiciliul acolo unde consideră că are locuința principală. Evident, opțiunea unui soț în legătură domiciliul său poate fi diferită de opțiunea celuilalt soț, situație în care soții, chiar dacă au aceeași locuință, au domicilii diferite.

În schimb, după cum s-a mai evocat, în temeiul art. 309 alin. (2) C. civ., de principiu, soții sunt obligați să locuiască împreună (teza I) și numai prin excepție pot decide să locuiască separat (teza a II-a). Neîndoielnic, chiar dacă soții locuiesc împreună, nimic nu se opune ca locuința respectivă să fie alta decât cea care constituie domiciliul fiecăruia dintre ei sau numai a unuia dintre ei.

În privința copiilor minori fără capacitate deplină de exercițiu, de principiu, atât domiciliul, cât și locuința lor sunt la părinți sau la unul dintre ei. În acest sens sunt lipsite de echivoc art. 92 alin. (1) C. civ. și art. 27 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005, respectiv art. 496 alin. (1) C. civ.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...