Universul Juridic nr. 3/2019

Considerații critice asupra limitelor competenței de revizuire a Constituției României
de Dan Claudiu Dănișor

21 martie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Puterea constituantă este distinctă de autoritatea constituantă, iar aceasta este, la rândul ei, originară și derivată. O problemă deosebit de importantă este cea a raporturilor dintre acestea. Există o ierarhizare a voințelor? Actele în care se transpune juridic voința puterii constituante și voința autorităților constituante sunt poziționate diferit în ierarhia normativă? Dar actele celor două forme de autoritate constituantă?

La prima întrebare răspunsul depinde de modul în care este concepută manifestarea voinței colective. Dacă națiunea nu se poate exprima decât prin reprezentare, atunci nu există niciun act normativ în care să se transpună direct voința puterii constituante a națiunii sau a poporului. În această concepție, nu se pune problema conformității actelor autorității constituante cu actele în care se manifestă direct voința puterii constituante. Nu există putere constituantă înaintea adoptării Constituției. Este modul în care a fost concepută problema în Statele Unite la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Iată cum comentează Antonio Negri această absorbție a puterii constituante de către mașina constituțională: "Conceptul de popor nu se identifică niciodată, în America, cu cel de «voință generală». (...) Esența teoretică și practică a puterii constituante americane este, dimpotrivă, «voința tuturor»: ideea unei reprezentări multiple și a unei vaste țesături de voințe particulare (...). Ceea ce frapează (...) este veritabila translatio a puterii constituante care a fost realizată aici. Pentru prima dată, ea nu mai este concepută ca ceva care fondează constituția, ci ca benzina care alimentează motorul său. Puterea constituantă nu mai este un atribut al poporului (...); (...) a devenit un mod al societății politice: aceasta din urmă este cea care formează poporul prin intermediul reprezentării, prin intermediul tuturor angrenajelor mașinii constituționale. Homo politicus este redefinit prin intermediul constituției. Fără constituție nu mai există putere constituantă. (...) Puterea constituantă devine astfel o modalitate a puterii organizate; ea este definită ca fiind capacitatea de a forma guvernământul societății politice. (...) Fără constituție, în afara mașinii constituționale și organizării guvernamentale, nu există deci putere constituantă"(1) .

Republica americană este distinctă de democrație. "Democrația nu este suficientă. (...) Democrația americană se face deci aici democrație republicană. (...) «Democrația și Republica diferă în (...) puncte esențiale: 1. delegarea guvernământului, în Republică, unui număr mic de cetățeni aleși de popor (...) »(2) . (...) Federalismul este cel care joacă rolul de contrapondere democratică. (...) Compromisul între constituția națională și federalism este compromisul între republicanism și democrație"(3) .

Într-o astfel de viziune nu poate fi vorba de o limitare a autorității constituante de către puterea constituantă. Dacă există limite ale posibilității de revizuire, acestea sunt impuse de necesitățile funcționale ale mașinii guvernamentale și de organizarea teritorială a puterii, de federalism, nu de vreo putere externă acestor mecanisme. Ele sunt tehnice, nu materiale. Astfel, Constituția americană, "în ce privește metoda organizată pentru a introduce amendamente, nu este nici pe de-a-ntregul federală, nici pe de-a-ntregul națională"(4) .

În timpul dezbaterii Constituției României din 1991 a existat tendința de a îmbrățișa o astfel de concepție. Cel puțin indirect, căci unii parlamentari au simțit mișcarea către autonomizarea Constituției față de voința puterii constituante. Motivul aparent era caracterul vag al acesteia din urmă. De fapt, scopul impunerii republicii ca formă de guvernământ și interzicerea revizuirii acesteia au determinat distincția. Iată reacția domnului Sorin-Mircea Bottez: "Pentru aceasta a fost inventat referendumul - pentru că altfel era suficientă Constituția"(5) .

Admiterea formelor procedurale de manifestare directă a poporului, în cadrul guvernământului direct, pare să rezolve problema, căci poporul pare să se manifeste atunci în mod direct. Voința lui directă și actele în care se transpune sunt superioare celor ale autorității constituante, originară sau derivată. Totuși, corpul electoral însuși poate fi conceput ca un organ al națiunii, dacă nu chiar ca unul al statului, ca o putere instituită, deci ca o formă de reprezentare a puterii constituante. Și, în această viziune, corpul electoral dintr-un moment, nefiind decât o putere instituită, nu poate limita material posibilitatea revizuirii anumitor dispoziții constituționale, căci ar limita corpul electoral din viitor, fără ca această limită să fie impusă de un principiu juridic superior celor care transpun voința diverselor corpuri electorale.

Singura variantă de concepere a problemei care ar duce la posibilitatea de a introduce valid limite materiale ale competenței autorității de revizuire este cea în care există un drept anterior și superior celui statal, instituit direct de colectivitatea neorganizată. Este cumva ceea ce spunea Léon Duguit când afirma că, "dacă nu se poate stabili fundamentul dreptului în afara unei creații a lui prin stat, va trebui să afirmăm, ca pe un postulat, existența unui drept anterior și superior statului" (s.n.)(6) . Este, de asemenea, ceea ce face Constituția României, după revizuirea din 2003, odată ce transformă idealurile Revoluției în norme formale ale sistemului constituțional pozitiv.

Cea de-a doua întrebare privește raporturile dintre autoritatea constituantă originară și cea derivată. Există un raport ierarhic între voințele celor două? În funcție de răspunsul la această întrebare, pot sau nu pot fi instituite limite materiale ale autorității constituante derivate de către autoritatea constituantă originară, deci limite materiale ale revizuirii. Prima variantă presupune că există o ierarhie între autoritatea constituantă originară, rezultat direct al unei mișcări revoluționare, care instituie un nou sistem, diferit de cel răsturnat prin revoluție, care încearcă să se protejeze de revenirea vechiului sistem prin limitarea posibilității de revizuire a Constituției.

Ideea fundamentală este însă ca dispozițiile Constituției care nu mai pot fi revizuite să fie alese prin raportare la sistemul negat prin revoluție, nu să interzică o evoluție ulterioară a sistemului. De exemplu, în această optică, autoritatea constituantă originară ar fi putut în România să interzică revizuirea acelor trăsături ale sistemului care, dacă ar fi revizuite în sens contrar, am putea să ne întoarcem în totalitarism: pluralismul politic, separația statului și partidului, separația puterilor etc.

Dar limitarea materială a competenței de revizuire nu poate fi validă dacă aceasta privește dispoziții constituționale care nu sunt legate de negarea totalitarismului, cum ar fi forma republicană de guvernământ, căci nu există, cel puțin nu în România, vreo identificare între dictatura totalitară pe care poporul o răsturnase revoluționar și monarhie. Dimpotrivă, ar fi putut exista ideea că funcția de președinte, instituită de regimul comunist în beneficiul dictatorului Nicolae Ceaușescu, este consubstanțială cu regimul răsturnat prin Revoluție și nu ar fi trebuit reintrodusă în sistemul organelor constituționale. O încercare de a face o astfel de legătură a existat în timpul dezbaterilor din Adunarea Constituantă din 1991. Astfel, domnul Constantin Sorescu afirma: "Poporul român s-a pronunțat pentru forma de guvernământ, și anume pentru forma republicană. În noaptea de 21-22 decembrie 1989 (...). Stilul monarhic al lui Ceaușescu și perspectiva instaurării unei dinastii au adâncit o aversiune mai veche și generală a societății românești față de regalitate, față de monarhie, față de dinastie"(7).

Problema este tratată diferit în cazul opțiunii pentru a doua variantă de răspuns la întrebarea fundamentală formulată mai sus. Nu poate exista o ierarhizare a voinței autorității constituante originare și a celei derivate. Ce fel de superioritate poate avea voința unui organ care nu este rezultatul votului, ci al unei mișcări difuze, care poate fi ușor analizată ca lovitură de stat, față de un organ instituit prin manifestarea validă din punct de vedere procedural a voinței politice a electoratului, cum este autoritatea constituantă derivată? În optica multora, niciuna. S-ar putea susține cu îndreptățire că Consiliul Frontului Salvării Naționale (C.F.S.N.) era în România revoluționară mai aproape de voința poporului, a puterii constituante, decât un Parlament ales prin vot în 2003? Pusă astfel, problema ierarhizării voințelor celor două forme de autoritate constituantă ar putea fi ușor tranșată în favoarea autorității constituante instituite conform Constituției în vigoare, deci a autorității care decide revizuirea. Să ne amintim discuțiile interminabile despre validitatea alegerilor din 1990 din România, care au dus la formarea Adunării Constituante. Mai existau astfel de contestații în 2003, când a fost revizuită Constituția? Evident, nu. Deci care Adunare are legitimitate mai mare? Răspunsul în favoare celei din 2003, destul de probabil, poate fi ușor translatat în răsturnarea ideii încetățenite că Adunarea din 1990-1991 ar trebui să poată limita material competența Adunării din 2003. În această concepție, nu pot exista în mod valid limite materiale ale competenței de revizuire.

1. Limitele materiale

Constituția României din 1991 a instituit anumite limite materiale ale competenței autorității constituante derivate, deci ale revizuirii. Ele sunt reglementate de art. 152 alin. (1) și privesc "caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială". Dispozițiile constituționale care reglementează aceste materii "nu pot forma obiectul revizuirii". Ele nu pot fi discutate. Nu este vorba de a impune o finalitate a revizuirii, ci de a exclude dezbaterea. Procedeul nu este în mod evident democratic, căci în democrație orice poate fi, în principiu, dezbătut. Stabilitatea statului, rezultat al stabilității Constituției, este opusă democrației, care manifestă în mod natural tendința de a bulversa sistemul. Limitele materiale ale competenței de revizuire sunt deci limite ale democrației. În consecință, ele trebuie privite cu prudență.

Ce natură trebuie să aibă aceste limite materiale? O primă idee am lansat-o deja mai sus: ele trebuie să rezulte din opoziția fundamentală între sistemul nou creat ca urmare a unei revoluții și sistemul răsturnat prin aceasta. Opțiunea este firească, deoarece poporul revoluționar nu se manifestă, de regulă, pozitiv, ci negativ. El neagă un sistem, nu cere neapărat în mod clar un anumit sistem pentru viitor.

Sunt limitele materiale impuse de Constituția României din 1991 astfel de limite? Unele, da. De exemplu, pluralismul politic și independența justiției. Dar celelalte limite enumerate de art. 152 alin. (1) din Constituție nu verifică această condiție. Trăsăturile statului român instituite ca limite materiale ale revizuirii nu erau transpuse în 1991 diferit față de constituțiile comuniste, nu erau deci create în baza voinței poporului român revoluționar de a se opune dictaturii totalitare comuniste.

Evident, aceste limite trebuie, pentru a fi valid introduse ca limite ale dezbaterii democratice, să se bazeze pe altceva. O variantă ar fi caracterul indiscutabil prin natură al acestor probleme. Astfel, într-o democrație, ceea ce poate fi indiscutabil este regula însăși a democrației, potrivit căreia suntem de acord doar asupra faptului că trebuie să soluționăm pașnic disputele dintre noi; în rest, totul poate fi discutat. Caracterul democratic al statului, înțeles în sensul acesta procedural, ar putea fi declarat în mod valid limită materială a competenței de revizuire. Este ceea ce făcuse în 1990-1991 Comisia de redactare a proiectului de Constituție a României, căci în Tezele proiectului de Constituție se prevedea ca limită materială a revizuirii "forma democratică de guvernământ". Ea a fost ulterior înlocuită cu forma republicană printr-o procedură discutabilă, pe care o voi analiza mai târziu.

O altă dispoziție care ar putea fi considerată prin natură indiscutabilă într-o democrație liberală modernă este cea referitoare la caracterul național al statului. Dacă națiunea este compusă din cetățeni, adică din indivizi care sunt desprinși de afilierile lor identitare primare atunci când își exercită libertatea politică, libertate care este fundamentul statului, atunci statul nu poate fi decât național. Cert este însă că o astfel de concepție liberală asupra națiunii, care presupune neutralitatea acesteia, este departe de a fi indiscutabilă în România. Ea a fost vehiculată în timpul dezbaterilor revizuirii din 2003 de către Valeriu Stoica, care, vorbind în numele grupului liberal, susținea că acest grup dă "«națiunii» un sens civic, iar nu un sens etnic. Într-adevăr, «națiunea» este în primul rând, «națiunea cetățenilor» și nu o «națiune a sângelui». De altfel, astăzi, mai mult decât oricând, este o dovadă de opacitate politică să crezi că mai există o națiune întemeiată pe puritatea sângelui" (...). "Toleranța este cea care face posibilă reunirea acestor identități colective diferite într-o națiune civică înțeleasă ca temei al statului român. Dacă transformăm diferențele culturale dintre noi, diferențele lingvistice în bariere de comunicare, atunci nicio construcție politică nu este posibilă". Dar este la fel de evident că această viziune este percepută de minoritățile naționale din România, ca și de o parte foarte însemnată a majorității ca o mască a caracterului etnic al statului român. Problema este deci discutabilă. Ea nu creează consensul pe care îl creează procedurile democratice și nu se poate constitui în mod valid în limită a competenței de revizuire, cel puțin dacă criteriile materiale sunt întemeiate pe ideea indiscutabilității valorilor pe care le protejează.

* Este extras din Revista de Drept Constituțional nr. 1/2018.

(1) A. Negri, Le pouvoir constituant. Essai sur les alternatives de la modernité, Ed. PUF, Paris, 1997, pp. 214-218.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...