OPINIE SEPARATĂ | Decizie 681/2012

Acesta este un fragment din Decizia nr. 681/2012 referitoare la admiterea obiecției de neconstituționalitate privind Legea pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
  •  

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluția majoritară, apreciem că obiecția de neconstituționalitate privind Legea pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011 ar fi trebuit respinsă pentru motivele pe care le vom prezenta în continuare.

1. În ceea ce privește așa-zisa îngrădire/limitare a dreptului de proprietate/de dispoziție asupra patrimoniului propriu al instituțiilor de învățământ superior particulare, instituită prin prevederile pct. 14 din legea modificatoare, se poate lesne constata că prevederile criticate, privite în mod singular, fără o interpretare sistematică a textelor și raportarea acestora la întreg conținutul legii par a încălca dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (1) și (2) privind dreptul de proprietate și ale art. 32 alin. (6) privind autonomia universitară.

Această percepție este posibilă prin întrebuințarea, în argumentație, a unui sofism (raționament în aparență corect, în realitate însă fals, cu greșeli în premisă sau în construcție, care urmărește de obicei să inducă în eroare1). Se pleacă astfel de la ideea că la data dobândirii personalității juridice a instituțiilor de învățământ superior (care, potrivit legii, sunt: de stat, confesionale și particulare), dată la care trebuie îndeplinită și cerința legală a existenței unui patrimoniu propriu, distinct de cel al fondatorilor, acestea trebuie să aibă o independență absolută față de fondatori (fie că este vorba de stat, culte religioase sau particulari), fără a observa că în realitate niciuna dintre cele 3 categorii de instituții de învățământ superior nu sunt independente de cei care le-au înființat, aparținând fie statului, fie unui cult religios, fie particularilor.

___________

1 A se vedea definiția din Noul dicționar universal al limbii române, București-Chișinău, Ed. Litera Internațional, 2006.

Se trece sub tăcere că însăși sintagma "instituție de învățământ superior particulară" și, în esență, termenul "particulară" trimite automat la concluzia că în spatele acestor entități (instituții de învățământ superior particulare) se află un proprietar - altul decât statul, neputând concepe o entitate cu personalitate juridică și evident cu patrimoniu care să nu aparțină nimănui și, în consecință, persoana juridică să aparțină sie înseși.

Indiferent că ne aflăm în sfera relațiilor comerciale (societăți comerciale), în sfera relațiilor private (fundații sau asociații) ori în sfera relațiilor publice (instituții publice), toate aceste entități au în spate fie acționarii, fie asociații, fie statul, astfel încât a sugera că patrimoniul oricărei entități juridice aparține în mod abstract acesteia, fără a recunoaște dependența lor de cei care le-au înființat, ar însemna că în cazul societăților comerciale și fundațiilor și asociațiilor, după dispariția fizică a fondatorilor, entitățile respective să nu mai aparțină nimănui.

În acest fel nu mai este decât un pas pentru a le trece patrimoniul în proprietatea statului - ca bunuri fără stăpân - și a subordona persoana juridică statului. De altfel, în Legea educației naționale nr. 1/2011 există premise certe care să permită subordonarea instituțiilor de învățământ superior particulare statului (a se vedea dispozițiile referitoare la conducerea și administrarea acestora).

Este de remarcat faptul că, înainte de apariția legilor de acreditare, toate universitățile particulare s-au înființat și s-au dezvoltat nestingherit ca instituții de învățământ superior, fără a avea un patrimoniu propriu sau vreun drept de dispoziție asupra patrimoniului pus la dispoziție de fondatori, folosind gratuit baza materială a acestora, fără ca prin aceasta respectivelor instituții să le fie încălcată autonomia universitară.

Atât Legea nr. 1/2011, care a făcut obiectul controlului de constituționalitate a priori, cât și legile care au precedat-o recunosc în mod expres că patrimoniul instituțiilor de învățământ particulare este compus inclusiv din patrimoniul inițial al fondatorilor, ori câtă vreme fondatorilor nu li se recunoaște dreptul de a-și exprima acordul cu privire la actele de dispoziție ce vizează patrimoniul acestor instituții, cu certitudine, dreptul de proprietate al acestora nu ar mai fi garantat în mod egal de lege în acord cu prevederile constituționale ale art. 44 alin. (1) și (2).

Dimpotrivă, în lipsa acestor prevederi modificatoare, care au fost declarate neconstituționale, se poate susține, fără putință de tăgadă, că este încălcat dreptul de proprietate al fondatorilor, și nu dreptul de proprietate al instituțiilor de învățământ particulare.

Modificările aduse Legii educației naționale erau absolut necesare pentru a ocroti în mod egal dreptul de proprietate privată al fondatorilor asupra patrimoniului instituțiilor de învățământ superior particulare și a-l delimita astfel de dreptul de proprietate privată al statului asupra patrimoniului instituțiilor de învățământ superior de stat.

2. Evident că participarea fondatorilor la viața și actele decizionale patrimoniale ale instituțiilor de învățământ superior particulare nu reprezintă o limitare a dreptului de proprietate sau de dispoziție al acestora, ci dimpotrivă, dă sens și consistență juridică noțiunii de învățământ superior particular care își are fundamentul juridic în dreptul de proprietate privată.

De altfel, nu se poate susține că statul nu intervine în actele decizionale patrimoniale ale instituțiilor de învățământ superior de stat câtă vreme acestea sunt finanțate cu precădere de la bugetul de stat, iar acesta nu se poate executa decât pe baza clasificației bugetare aprobate. Instituțiile de învățământ superior de stat nu pot face alte cheltuieli decât cele înscrise ca atare în bugetul aprobat și nici nu pot încheia acte de dispoziție cu privire la bunurile imobile decât cu acordul statului (ministerul de resort).

Nu se poate pune semnul egalității între instituțiile de învățământ superior particular și instituțiile de învățământ superior de stat, câtă vreme proprietatea care stă la baza acestora este diferită (proprietate particulară, respectiv proprietate privată a statului).

3. Cu privire la așa-zisa încălcare a autonomiei universitare, prevăzută și garantată de dispozițiile art. 32 alin. (6) din Constituția României și explicitată prin prevederile art. 123 alin. (2) din Legea educației naționale nr. 1/20112, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 268/2011 a statuat că "fondatorii dobândesc un rol important în conducerea universităților, rol ce corespunde aportului financiar pe care aceștia îl au la înființarea și desfășurarea activității acestor instituții și care nu afectează autonomia universitară".

___________

2 Potrivit art. 123 alin.(2) din Legea educației naționale nr. 1/2011, "autonomia universitară dă dreptul comunității universitare să își stabilească misiunea proprie, strategia instituțională, structura, activitățile, organizarea și funcționarea proprie, gestionarea resurselor materiale și umane".

Prin urmare, Curtea recunoaște că aportul la constituirea și dezvoltarea unei universități particulare este generator de drepturi, ceea ce este și firesc câtă vreme învățământul superior particular are la bază proprietatea privată, iar statul nu a contribuit și nici nu contribuie cu nimic la dezvoltarea acestuia3.

___________

3 Argumentul că, potrivit Legii nr. 1/2011, statul poate finanța învățământul superior particular reprezintă o atitudine mai degrabă politică, întrucât nu creează vreo obligație în sarcina acestuia.

Instituția de învățământ superior particulară trebuie să se bucure de o reală autonomie universitară, însă în ce privește componenta academică a acestei autonomii, și nu componenta patrimonială, care, după cum am arătat, nu există nici la instituțiile de învățământ superior de stat.

4. Pornind de la concepția legislativă consacrată în art. 114 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, potrivit căreia "instituțiile de învățământ superior pot fi de stat, particulare sau confesionale", într-o instituție de învățământ superior particulară statul nu are niciun drept legat de fundamentul juridic, respectiv de dreptul de proprietate.

Or, legea impune expres [art. 229 alin. (1)] o viziune dihotomică asupra patrimoniului universităților particulare ca fiind format atât din patrimoniul inițial al fondatorilor, cât și din patrimoniul dobândit ulterior, permițând astfel o ușoară confuzie care ar conduce la concluzia greșită că instituția de învățământ superior particulară ar avea două patrimonii, cu două regimuri juridice diferite, motiv pentru care, așa cum am arătat și la pct. 1, fraza finală, din această opinie, modificarea legislativă era absolut necesară pentru clarificarea aspectelor legate de patrimoniul instituțiilor de învățământ superior particulare.

A accepta că patrimoniul dobândit ulterior ar aparține altcuiva decât fondatorilor ar fi o absurditate, o știrbire a dreptului de proprietate privată, întrucât instituția de învățământ superior particulară fiind totuși o entitate particulară, proprietatea nu poate aparține decât particularilor care au înființat-o. Pe de altă parte, ar fi și o imixtiune în contractul de asociere (ce are un caracter intuitu personae) prin care fondatorii au înțeles să înființeze și să dezvolte învățământul particular, aducându-și contribuția proprie și asumându-și toate riscurile care decurg dintr-o inițiativă privată.

5. Nu în ultimul rând trebuie subliniat că este totalmente discriminatoriu și de neacceptat ca autonomia universitară să fie evaluată diferit: înainte de acreditarea instituției de învățământ superior particulară cu o anumită unitate de măsură, când dreptul de proprietate asupra întregului patrimoniu al acesteia aparținea fondatorilor, și cu o altă unitate de măsură după momentul acreditării, mai ales în situația în care, dacă s-a dorit o nouă viziune asupra acestei autonomii, legea ar fi trebuit să oblige instituțiile de învățământ superior particulare ce urmau a fi acreditate să întocmească un raport de evaluare de către evaluatori neutri asupra patrimoniului existent la data acreditării.

Deși textul de lege vorbește de patrimoniu, trebuie subliniat de la început că orice majorare a pasivului patrimonial pe care instituția de învățământ superior particulară o înregistrează de-a lungul întregii sale existențe, este suportată, ori de câte ori aceasta își va înceta activitatea prin desființare, dizolvare sau lichidare, numai de fondatori, deoarece textul art. 230 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 este imperativ "patrimoniul... revine fondatorilor", fără a permite și posibilitatea refuzului, prin derogare de la regula dreptului comun, potrivit căreia "succesorul se bucură de posibilitatea legală de a nu accepta succesiunea ori de a o accepta sub beneficiul de inventar".

Se deduce, astfel, că răspunderea patrimonială revine fondatorilor, singurii susceptibili de a garanta cu averea lor personală pentru pasivul neacoperit al instituției de învățământ superior particulare ori de câte ori aceasta își va înceta activitatea prin desființare, dizolvare sau lichidare.

Judecător,
Augustin Zegrean
Judecător,
Petre Lăzăroiu

Acesta este un fragment din Decizia nr. 681/2012 referitoare la admiterea obiecției de neconstituționalitate privind Legea pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Pot fi de interes:

Decizie 681/2012:
C U R T E A,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
D E C I D E:
*
OPINIE SEPARATĂ
;
se încarcă...