Universul Juridic nr. 3/2019

Informarea precontractuală a pacientului (II)
de Daciana Sîngeorzan

05 martie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Secțiunea a 3-a. Subiecții obligației de informare

Potrivit art. 653 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 95/2006, debitorul obligației de informare este medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical sau moașa care acordă servicii medicale. Creditorul obligației de informare este pacientul major, cu capacitate deplină de exercițiu.

3.1. Subiecții speciali, creditori ai obligației de informare

3.1.1. Minorii

Din cuprinsul dispozițiilor art. 661 din Legea nr. 95/2006 rezultă faptul că personalul medical are obligația informării tuturor pacienților cu capacitate de exercițiu deplină, respectiv care au împlinit vârsta majoratului în condițiile art. 38 C. civ.. În cazul minorilor care nu au împlinit 18 ani, vor fi informați reprezentanții legali ai acestora.

Totuși, art. 661 lit. a) și lit. b) din Legea nr. 95/2006 prevede două excepții în care pot fi informați direct minorii, consimțământul exprimat personal de aceștia pentru actul medical propus fiind unul valabil: a) în situații de urgență, când lipsește reprezentantul legal, iar minorul are discernământul necesar pentru a înțelege situația medicală în care se află; b) când minorul care a împlinit vârsta de 16 ani solicită rezolvarea problemelor sale medicale de natură sexuală sau reproductivă. În completarea acestor dispoziții legale intervin prevederile internaționale, respectiv art. 24 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, care prevăd dreptul copilului la asistență medicală și dreptul de a-și exprima opinia ținând cont și de vârsta lui.

Cu toate că Legea nr. 95/2006 nu detaliază ce se înțelege prin sintagma "discernământul necesar al minorului", se impune coroborarea acestor dispoziții cu cele C. civ., referitoare la capacitatea de exercițiu, respectiv art. 38, art. 39, art. 40, art. 41. Doctrina de specialitate(1) a definit discernământul ca fiind acea facultate a persoanei de a judeca și de aprecia corect necesitatea și oportunitatea încheierii unui act juridic, ca urmare a evaluării raționale a consecințelor acestuia.

Având în vedere că discernământul este influențat atât de vârsta biologică, cât și de o oarecare experiență de viață, momentul formării discernământului diferă de la o persoană la alta. Astfel, discernământul și experiența de viață sunt premise inerente ale capacității de exercițiu, fără a se confunda cu aceasta. Prin prevederile cuprinse în art. 38, art. 40, art. 41 C. civ., legiuitorul a etapizat procesul de formare a capacității de exercițiu prin identificarea anumitor praguri semnificative de vârstă: înainte de 14 ani, discernământul este considerat că lipsește; între 14 și 18 ani, deși discernământul începe să existe, neexistând experiența de viață a unui adult, există o capacitate de exercițiu restrânsă; după 18 ani, când se consideră că există capacitate deplină de exercițiu, întrucât persoana are și discernământul necesar și experiența de viață adecvată.

Revenind la dispozițiile din Legea nr. 95/2006, acestea trebuie interpretate în sensul că medicul are obligația de a informa și de a obține consimțământul doar de la minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă care are discernământul necesar, respectiv experiența de viață potrivită pentru a înțelege atât situația medicală în care se află, cât și urgența intervenției medicale. Aprecierea discernământului minorului stă sub semnul subiectivismului medicului, care este nevoit să se convingă de nivelul de înțelegere al pacientului minor în urma dialogului de prim contact purtat cu acesta.

Dacă, în urma discuției purtate cu pacientul, medicul constată că minorul este lipsit de discernământ, iar reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu pot fi contactați, actul medical poate fi autorizat doar de autoritatea tutelară. Deși legea nu distinge, apreciem că este vorba de autoritatea tutelară din cadrul primăriilor în circumscripția unde urmează să fie efectuat actul medical și nu autoritatea tutelară de la domiciliul pacientului, tocmai pentru a nu tergiversa în mod nejustificat intervenția medicală. În situații de urgență însă, când intervalul de timp scurs până la expirarea acordului ar pune în pericol în mod ireversibil sănătatea și viața pacientului, medicul va efectua actul medical în favoarea pacientului lipsit de discernământ, fără acordul reprezentantului legal sau al rudei apropiate care nu pot fi găsite.

Prin modificările aduse de Ordinul nr. 1411/2016(2) referitoare la art. 8 din Ordinul nr. 482/2007, în cuprinsul alin. (3) se clarifică dilema creată de sintagma "ruda cea mai apropiată". Astfel, în această categorie, legiuitorul include rudele majore care însoțesc pacientul minor, până la al patrulea grad inclusiv.

Din categoria minorilor care trebuie informați în anumite împrejurări, o categorie specială este cea a adolescenților. Semantic prin adolescență se înțelege acea perioadă a vieții omului cuprinsă între vârsta pubertății și cea adultă, în care are loc maturizarea treptată a funcțiunilor fizice și psihice ale organismului(3). Deși nu este stabilită exact vârsta de la care începe procesul maturizării, totuși apreciem că se suprapune cu perioada în care minorul are capacitate de exercițiu restrânsă, respectiv perioada cuprinsă între 14 și 18 ani.

În țara noastră, dispozițiile legale nu acordă o atenție specială acestei categorii atât de vulnerabile de subiecți ai obligației de informare. Totuși tendința în doctrină și în practica judiciară străină(4) este de a acorda o anumită putere decizională adolescenților, chiar și în ceea ce privește problemele lor medicale, depășind bariera reprezentării.

A) Tratamentul medical și protecția specială a minorilor în Germania

Cu toate că nici în Germania nu există o legislație specifică adolescenților(5), totuși, această etapă dificilă a vieții ce urmează copilăriei nu este ignorată total de dispozițiile legale în vigoare.

Convenția Internațională privind Drepturile Copilului, ratificată de Germania în 1992, nu face nicio referire la adolescent în mod particular, dar definește copilul drept "toate ființele sub 18 ani, excepție făcând acele situații când vârsta majoratului este atinsă mai devreme corespunzător legislației aplicabile lor". În Germania, la fel ca și în restul Europei, începând cu 1 ianuarie 1975, "adolescent minor" este orice minor care are sub 18 ani, vârsta majoratului fiind stabilită în dreptul civil la 18 ani. Spre deosebire de alte țări, care disting doar între capacitatea de exercițiu și incapacitate, ignorând categoriile intermediare, legislația din Germania reglementează un sistem mai nuanțat. Astfel, potrivit secțiunii 104, paragraful 1 din BGB, toate persoanele care au sub 7 ani nu au capacitate de exercițiu, iar cele între 7 și 18 ani posedă capacitate de exercițiu limitată. Acești minori pot astfel să încheie acte juridice chiar și fără autorizarea din partea reprezentantului legal, cu condiția să le ofere doar lor un avantaj juridic. Pentru celelalte acte care nu le conferă doar lor un avantaj juridic este necesară autorizarea din parte reprezentantului legal. Autorizarea nu poate fi niciodată una generală și rămâne revocabilă până la îndeplinirea obligațiilor asumate prin convenție. În cazul minorului care are capacitate de exercițiu restrânsă și care încheie un contract fără autorizarea reprezentantului legal, actul rămâne valabil doar retroactiv, dacă este ratificat ulterior de reprezentantul legal. Dacă nu este ratificat este nul și lipsit de efecte(6).

Deși în Republica Federală Germania criteriul principal pentru determinarea drepturilor minorilor este vârsta, totuși în domeniul medical factorul decisiv este discernământul. În aceste sens definitorie este o soluție a Curții Federale de Justiție a Germaniei care a stabilit deosebirea dintre capacitatea adolescentului "capabil de discernământ" de a încheia acte juridice și capacitatea lor de a consimți la tratament medical(7).

La fel ca în majoritatea țărilor din Europa, în dreptul german se prevede obligația obținerii consimțământului liber și informat al pacientului. Această cerință a consimțământului liber și "iluminat" își are izvorul în dreptul la informare recunoscut în mod deosebit în ultimele decenii. În Germania, art. 1 și art. 2 din Legea Fundamentală joacă un rol primordial în acest sens. Aceste dispoziții legale reglementează dreptul la demnitate, la integritate fizică și dreptul la dezvoltarea liberă a personalității. Aceste drepturi sunt evocate atât pentru a contesta tratamentul aplicat fără o informare corespunzătoarea sau fără exprimarea consimțământului anterior, cât și pentru a condamna restricțiile aplicate dreptului adolescentului de a-și exprima acordul în problemele medicale. În practica judiciară, tendința dominantă este de a considera această restricție referitoare la adolescenți, o violare a dreptului minorului ce are discernământ la autodeterminare și care reprezintă tocmai corolarul drepturilor recunoscute de art. 1 și art. 2 din Legea Fundamentală(8) .

Astfel, adolescentul este îndreptățit să beneficieze de aceleași drepturi fundamentale ca și un adult. Cu toate că din interpretarea Curții de Justiție Federală din 1958 nu rezultă obligația de a informa minorul, totuși este indubitabil faptul ca acesta din urmă trebuie să primească împreună cu reprezentantul său legal informațiile necesare, adaptate nivelului lui/ei de maturitate. Aceste informații trebuie furnizate de către doctor nu doar adolescentului care dispune de un anumit nivel intelectual, ci și minorului sub 14 ani, precum și celor peste această vârstă, dar care par a avea discernământul necesar(9).

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...