Curtea Constituțională

Decizia nr. 612/2012 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 361 alin. 1 lit. a) și b) din Codul de procedură penală, precum și ale art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 30 iunie 2012

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată

sau autentifică-te

  •  
Augustin Zegrean
Aspazia Cojocaru
Acsinte Gaspar
Petre Lăzăroiu
Mircea Ștefan Minea
Ion Predescu
Puskas Valentin Zoltan
Tudorel Toader
Afrodita Laura Tutunaru
- președinte
- judecător
- judecător
- judecător
- judecător
- judecător
- judecător
- judecător
- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 361 alin. 1 lit. a) și b) din Codul de procedură penală, precum și ale art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, excepție ridicată de Maria Mandache în Dosarul nr. 241/333/2005 al Curții de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 108D/2012.

La apelul nominal se prezintă domnul avocat Ciprian-Olimpiu Mitoșeriu din cadrul Baroului Iași, cu delegație depusă la dosar, atât în calitate de reprezentant al autorului excepției, cât și în nume propriu, în calitate de parte. Se constată lipsa celorlalte părți, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul domnului avocat Ciprian-Olimpiu Mitoșeriu, care pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate, reluând argumentele precizate cu prilejul sesizării instanței de contencios constituțional.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, deoarece, în acest caz, recursul este devolutiv.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 1.443 din 15 decembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 241/333/2005, Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 361 din Codul de procedură penală, precum și ale art. XVIII pct. 44 și art. XXIV din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, excepție ridicată de Maria Mandache în dosarul de mai sus având ca obiect soluționarea unui recurs în materie penală.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile ale legale art. 361 alin. 1 lit. a) și b) din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii, art. 21 referitor la Accesul liber la justiție, art. 52 alin. (2) referitor la stabilirea prin lege organică a condițiilor și limitelor exercitării drepturilor persoanei vătămate de o autoritate publică și art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, deoarece s-a eliminat calea de atac a apelului împotriva sentințelor pronunțate de judecătorii. Se arată că numai apelul are caracter devolutiv și că numai în cadrul său probele nu sunt limitate la înscrisuri, ca în cazul recursului.

De asemenea, prevederile art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 contravin dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivității legii, cu excepția legii penale mai favorabile, art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la Accesul liber la justiție și art. 124 referitor la Înfăptuirea justiției, deoarece de la aplicarea legii anterioare sunt exceptate procesele începute sub legea veche, cărora li se dă o soluționare în primă instanță anterior intrării în vigoare a legii noi. Se ajunge astfel ca persoane ale căror procese au început anterior intrării în vigoare a legii să beneficieze de regimuri diferite din punctul de vedere al căilor de atac aplicabile datorită soluționării fondului în momente diferite, uneori la diferențe de una sau două zile.

Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit dispozitivului actului de sesizare a Curții Constituționale, dispozițiile art. 361 din Codul de procedură penală, precum și ale art. XVIII pct. 44 și art. XXIV din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. În realitate, având în vedere criticile autorului excepției referitoare la prevederile legale contestate, raportate la normele de tehnică legislativă consacrate de art. 62 din Legea nr. 24/2000, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, Curtea constată că obiectul excepției îl constituie dispozițiile art. 361 alin. 1 lit. a) și b) cu denumirea marginală - Hotărârile supuse apelului din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin art. XVIII pct. 44 din Legea nr. 202/2010, precum și dispozițiile art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, texte asupra cărora urmează a se pronunța și care au următorul conținut:

- Art. 361 alin. 1 lit. a) și b) din Codul de procedură penală:

"

Sentințele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel:

a) sentințele pronunțate de judecătorii;

b) sentințele pronunțate de tribunalele militare;";

- Art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010:

"

(1) Hotărârile pronunțate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul."

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivității legii, cu excepția legii penale mai favorabile, art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la Accesul liber la justiție, art. 52 alin. (2) referitor la stabilirea prin lege organică a condițiilor și limitelor exercitării drepturilor persoanei vătămate de o autoritate publică și art. 124 referitor la Înfăptuirea justiției.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

1. Astfel, în ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 361 alin. 1 lit. a) și b) din Codul de procedură penală, Curtea constată că autorul acesteia este nemulțumit de împrejurarea că prin Legea nr. 202/2010 s-a eliminat calea de atac a apelului pentru sentințele pronunțate de judecătorii. Dacă anterior acestor modificări era posibilă atacarea cu apel a acelor sentințe pronunțate de judecătorii numai în cazurile prevăzute de lege, de data aceasta, legiuitorul a instituit o normă generală potrivit căreia orice hotărâre pronunțată la nivelul judecătoriei va putea fi contestată uzând de o singură cale de atac, respectiv a recursului.

Prin urmare, normele de reglementare a competenței instanțelor judecătorești, a gradelor de jurisdicție, precum și a căilor de atac, constituie reguli de procedură, a căror stabilire, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție, se poate face numai prin lege. Legea procesual penală promovează, ca regulă generală, judecarea procesului penal în trei grade de jurisdicție: prima instanță, apel și recurs. În același timp, pentru anumite cazuri speciale, determinate de natura infracțiunilor care constituie obiectul procesului penal ori de calitatea făptuitorului, legea prevede, cu deplină justificare constituțională, ca excepție, existența doar a două grade de jurisdicție: primă instanță și recurs.

Reglementarea unei singure căi ordinare de atac nu este de natură să îngrădească dreptul de acces liber la justiție. Persoanele interesate se pot adresa atât primei instanțe, cât și celei de recurs, cu orice cerere procedurală prevăzută de lege, indiferent de numărul gradelor de jurisdicție. Părțile își pot exercita dreptul la apărare în tot cursul procesului penal, inclusiv în faza de urmărire penală, în primă instanță ori în calea de atac.

Criticile autorului nu pot fi primite, deoarece stabilirea competenței, precum și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului. Acesta este sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la "condițiile legii", atunci când reglementează exercitarea căilor de atac.

Referitor la încălcarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, se constată că instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, nu este contrară principiului egalității atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor.

Totodată, părțile au posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiții care sunt asigurate și în situația judecării cauzelor în primă instanță de către judecătorii. De asemenea este asigurat și dreptul la două grade de jurisdicție (judecata în primă instanță și judecata în recurs) în materie penală, reglementat de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin urmare, câtă vreme sunt respectate aceste limite, legiuitorul național poate introduce sau elimina, în funcție de nevoile sociale care impun o anumită politică penală, oricâte grade de jurisdicție consideră necesare. Altfel spus, reglementările internaționale nu impun un anumit număr maxim al gradelor de jurisdicție sau al căilor de atac, ci numai un număr minim, care este deplin respectat.

De asemenea, susținerea autorului excepției potrivit căreia în calea de atac a recursului nu beneficiază de toate garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil, întrucât nu are posibilitatea de a beneficia de întregul regim probator, nu poate fi primită, deoarece prin art. XVIII pct. 47 din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 3856 alin. 3 din Codul de procedură penală, potrivit căruia "Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute la art. 3859, iar instanța este obligată ca, în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele. În aceste cauze, instanța de recurs poate administra probe noi sau readministra probele în situația în care consideră necesar pentru asigurarea dreptului părților la un proces echitabil." Prin urmare, o astfel de cale de atac are valențele unui veritabil apel, diferența fiind numai terminologică.

Curtea constată că limitele instituite de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pot constitui obiectul unor restrângeri în sensul art. 2 paragraful 2 din același Protocol potrivit căruia dreptul oricărei persoane declarate vinovate de o infracțiune de către o instanță de judecată de a cere examinarea condamnării sale de o jurisdicție superioară poate face obiectul unor excepții în cazul infracțiunilor minore.

Totodată dispozițiile art. 52 alin. (2) din Constituție nu au incidență în cauză, deoarece nu se referă la folosirea căilor de atac, ci la condițiile și limitele exercitării dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică printr-un act administrativ.

2. În ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, Curtea constată următoarele:

Potrivit textului criticat, hotărârile pronunțate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. Per a contrario, hotărârea pronunțată după intrarea în vigoare a noii legi va fi guvernată de regimul nou-instituit. Autorul excepției critică această soluție legislativă din perspectiva înfrângerii principiului egalității în drepturi, arătând că pot exista cazuri în care persoane aflate în aceeași situație juridică sunt judecate după norme procedurale diferite.

Este recunoscut de principiu că impunerea prin lege a unor exigențe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiții procesuale pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, are o indiscutabilă justificare prin prisma finalității urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilităților de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.

Având dezlegarea constituțională să procedeze ca atare, legiuitorul trebuie să fie preocupat ca exigențele astfel instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze o restrângere excesivă a exercițiului vreunui drept, de natură să pună sub semnul întrebării însăși existența acestuia (a se vedea în acest sens Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).

Durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt: gradul de operativitate a organelor judiciare; incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare; complexitatea cazului și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei (de exemplu, în situația disjungerii cauzei față de un coautor, acesta, grație întârzierii finalizării fazei de urmărire penală, spre deosebire de celălalt coautor, poate apela la procedura simplificată). De asemenea, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părților care pot formula sau nu diverse cereri sau se pot afla în situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a activității parchetelor și instanțelor.

Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, Parlamentul are competența exclusivă de a reglementa prin lege procedura de judecată. Reglementarea unei noi proceduri ce urmărește accelerarea soluționării proceselor nu încalcă principiului egalității și nediscriminării, decât dacă prevede un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între mijloacele folosite și scopul urmărit. Or, în acest caz legiuitorul a ales ca aplicarea căilor de atac prevăzute de legea nouă să fie făcută în funcție de data pronunțării hotărârilor penale, astfel încât legea nouă urmează a se aplica în mod egal tuturor persoanelor față de care au fost pronunțate hotărâri judecătorești ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010. Criteriul ales este cel obiectiv și rezonabil care constituie o garanție în privința previzibilității normelor procedural penale aplicabil în cazul proceselor penale pendinte. Prin urmare, dispozițiile art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 nu contravin principiului egalității în drepturi, fiind operante pentru toți inculpații aflați în aceeași situație juridică și pe deplin aplicabile în virtutea principiului tempus regit actum.

Referitor la critica potrivit căreia dispozițiile criticate contravin principiului aplicării legii penale mai favorabile, Curtea constată că acest principiu are, în primul rând, rang constituțional și, în subsidiar, rang legal, așa cum este statuat prin art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală și art. 13 din Codul penal. Pe cale de consecință, teza potrivit căreia s-ar produce negarea principiului aplicării legii penale mai favorabile nu poate fi primită, întrucât în speță nu sunt puse în discuție aspecte legate de dreptul material, ci de dreptul procesual, care, de principiu, presupune aplicarea imediată a legii procesual penale. Totodată, este de observat că norma criticată este o normă tranzitorie menită să dea eficiență aplicării în timp a noilor proceduri.

În acest sens s-a pronunțat Curtea și cu prilejul modificărilor anterioare ale Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi și prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, când prin Decizia nr. 304 din 29 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 3 mai 2007, a statuat că judecarea cauzelor aflate pe rol la data intrării în vigoare a legii noi se va face de către instanțele competente inițial și, în caz de admitere a apelului sau a recursului, dacă se dispune desființarea sau, după caz, casarea hotărârii și rejudecarea cauzei, aceasta se va judeca de instanța competentă, potrivit noii legi. Această din urmă teză este și cea aplicabilă prezentei spețe potrivit căreia sentința judecătoriei a fost pronunțată după intrarea în vigoare a legii noi.

În plus, Curtea constată că nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea celorlalte dispoziții constituționale invocate, deoarece prevederile legale criticate nu conțin norme care să aducă atingere dreptului la un proces echitabil sau principiului înfăptuirii justiției, aplicându-se în mod unitar tuturor persoanelor aflate în aceeași ipoteză juridică, fără niciun fel de discriminare pe considerente arbitrare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 361 alin. 1 lit. a) și b) din Codul de procedură penală, precum și ale art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, excepție ridicată de Maria Mandache în Dosarul nr. 241/333/2005 al Curții de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 12 iunie 2012.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
;
se încarcă...