Universul Juridic nr. 2/2019

Aspecte controversate din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și din jurisprudența Curții Constituționale referitoare la delimitarea, pe de o parte, a noțiunilor de "autoritate publică" și "instituție publică" și, pe de altă parte, a noțiunilor de "autoritate publică" și "autoritate publică asimilată" în materia operatorilor care prestează servicii de utilitate publică în baza unui contract de furnizare
de Oliviu Puie

14 februarie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

I. Considerații preliminare. Reglementarea contractului de furnizare în lumina Codului civil și a unor acte normative speciale

După intrarea în vigoare a noului Cod civil, contractul de furnizare, care include, după cum rezultă din conținutul art. 1766 C. civ., și contractul de furnizare a serviciilor, este supus normelor cu caracter general instituite prin Titlul IX (Diferite contracte speciale), Capitolul III (Contractul de furnizare), dispozițiile cu caracter general instituite prin noul Cod civil completându-se cu dispozițiile unor acte normative speciale, care, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, se vor aplica cu prioritate față de prevederile Codului civil, în măsura în care aceste acte normative speciale nu conțin anumite reglementări cuprinse în reglementările cu caracter general din Codul civil(1) .

Contractul de furnizare, în accepțiunea art. 1766 C. civ., este acela prin care o parte, denumită furnizor, se obligă să transmită proprietatea asupra unei cantități determinate de bunuri și să le predea, la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite servicii, la unul sau mai multe termene ulterioare sau în mod continuu, iar cealaltă parte, denumită beneficiar, se obligă să preia bunurile sau să primească prestarea serviciilor și să plătească prețul lor.

Din conținutul acestei conceptualizări legale a contractului de furnizare instituite prin Codul civil, în contextul în care acest tip de contract poate avea ca obiect și prestarea de servicii în mod continuu, fără a se distinge între diferite categorii de servicii, rezultă cu evidență faptul că intră sub incidența Codului civil și contractul de furnizare a serviciilor de utilitate publică, supus atât dispozițiilor cu caracter general instituite prin noul Cod civil, cât și normelor speciale instituite prin actele normative din materia serviciilor de utilități publice, norme care se aplică cu prioritate și care doar se completează cu dispozițiile cu caracter general instituite prin Codul civil, în măsura în care dispozițiile din actele normative speciale nu conțin anumite norme din acest cod(2) .

II. Natura juridică a operatorilor care încheie contractele de furnizare a serviciilor de utilități publice cu consumatorii(3)

Natura juridică a operatorilor care încheie contractele de furnizare a serviciilor de utilități publice cu consumatorii rezultă expres din conținutul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit căruia sunt asimilate autorităților publice persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică. Pe cale de consecință, deși operatorii care furnizează serviciile de utilitate publică sunt asimilați autorităților publice, contractele de furnizare încheiate cu utilizatorii sunt calificate contracte de drept privat, întrucât acești operatori încheie contractele de furnizare în calitatea lor de persoane juridice de drept privat, legiuitorul asimilându-i cu autoritățile publice, doar în considerarea faptului că aceștia prestează servicii de utilitate publică, în baza autorizării autorităților administrației publice locale sau județene.

Sub acest aspect, după cum s-a remarcat în practica judiciară(4) , din interpretarea art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 rezultă că asimilarea unei persoane juridice de drept privat cu o autoritate publică nu poate surveni decât în privința acelor atribuții pentru care a fost recunoscut statutul de utilitate publică sau prin care se prestează un serviciu public ori de interes public, în regim de putere publică.

În consecință, statutul de utilitate publică acordat unei persoane juridice de drept privat nu are drept consecință includerea automată a acesteia în categoria autorităților publice, pentru totalitatea actelor juridice adoptate sau emise, indiferent de obiectul și domeniul vizat de acestea (de exemplu, persoana juridică de drept privat căreia i s-a conferit statutul de utilitate publică sau pentru prestarea unui serviciu public încheie un contract civil de furnizare a energiei electrice cu furnizorul de energie electrică. Ca atare, într-o astfel de ipoteză, contractul de furnizare nu a fost emis în regim de putere publică, el producând efecte numai în cadrul raporturilor de drept civil stabilite între persoana juridică de drept privat și furnizorul de energie electrică).

Pe cale de consecință, se poate afirma că deși acești operatori sunt asimilați autorităților publice, actele încheiate de aceștia nu sunt întotdeauna acte administrative.

Se impune, de asemenea, precizarea că, spre deosebire de autoritățile publice (stabilimentele publice), persoanele juridice de drept privat cărora li s-a conferit statutul de utilitate publică sunt doar asimilate autorităților publice, în considerarea faptului că li se încredințează prestarea unui serviciu public, ele deosebindu-se atât față de autoritățile publice, cât și față de instituțiile publice. De aceea, denumirea acestor autorități trebuie să fie aceea de "autorități sau instituții de interes public și utilitate publică"(5).

O atare diferență dintre autoritățile publice și autoritățile de interes public și de utilitate publică rezidă din faptul că, pe de o parte, autoritățile publice fac parte din sistemul administrației centrale sau locale, pe când autoritățile de interes public și utilitate publică sunt persoane juridice de drept privat din afara sistemului administrație centrale sau locale.

Pe de altă parte, diferența rezidă din faptul că, în timp ce autoritățile publice sunt înființate prin lege, autoritățile de interes public și de utilitate publică sunt persoane juridice de drept privat înființate din inițiativă particular sau prin hotărâri ale autorităților deliberative constituite la nivelul unităților administrativ-teritoriale(6).

III. Imprecizia (absența) delimitării, pe de o parte, a noțiunilor de "autoritate publică" și "instituție publică" și, pe de altă parte, a noțiunilor de "autoritate publică" și " autoritate publică asimilată" în materia operatorilor care prestează servicii de utilitate publică în baza unui contract de furnizare, prin unele decizii pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție și de către Curtea Constituțională(7)

Una dintre problemele care au făcut obiectul unei chestiuni de drept soluționată de către Înalta Curte de Casație, Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, prin decizia nr. 28/2017(8) , a fost aceea dacă, în interpretarea art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, furnizorul serviciului public de apă și canalizare, astfel cum este definit de Legea nr. 241/2006 și Legea nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de utilități publice(9) , este o autoritate publică și, respectiv, dacă noțiunea de autoritate publică, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, este similară cu cea de instituție publică, astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale.

Aceste chestiuni de drept au fost formulate deoarece, în raport de calificarea operatorului ca fiind autoritate publică sau instituție publică, acesta va putea beneficia sau nu de posibilitatea eșalonării la plată a debitelor pe care le are la buget, fără constituirea de garanții, în temeiul dispozițiilor art. 9 alin. (12) din O.U.G. nr. 29/2011.

Astfel, prin unele acte normative speciale, precum Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale(10) , conceptul de instituție publică locală (art. 2 pct. 39) include, ca denumire generică, comunele, orașele, municipiile, sectoarele municipiului București, județele, municipiul București, instituțiile și serviciile publice din subordinea acestora, cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanțare a acestora.

În același sens, art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 definește instituțiile publice ca fiind o denumire generică ce include Parlamentul, Administrația Prezidențială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice, alte autorități publice, instituțiile publice autonome, precum și instituțiile din subordinea/coordonarea acestora, finanțate din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2).

În urma soluționării chestiunii de drept prin decizia nr. 28/2017, instanța supremă a admis în parte sesizarea și a stabilit că noțiunea de "autoritate publică", astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, nu este similară cu cea de "instituție publică", astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare.

Se constată că această decizie a instanței supreme este eronat fundamentată, instanța supremă, prin această decizie, ignorând în considerente distincția netă care trebuie făcută între noțiunea de "autoritate publică" și cea de "instituție publică", iar pe de altă parte, nici nu se putea face o asimilare a celor două noțiuni prin raportare la prevederile Legii nr. 500/2002 și cele ale Legii nr. 273/2006, din moment ce prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 face vorbire doar despre asimilarea acestor persoane juridice de drept privat care sunt autorizate să presteze servicii de utilitate publică autorităților publice, și nu instituțiilor publice. Eventual, premisa formulării chestiunii de drept supuse analizei instanței supreme ar fi trebuit să fie aceea dacă aceste persoane juridice de drept privat care sunt autorizate să presteze servicii de utilitate publică pot fi asimilate unei instituții publice sau, altfel spus, acestea ar putea fi considerate instituții de interes și utilitate publică. Astfel, din moment ce aceste persoane juridice de drept privat sunt asimilate doar autorităților publice, nici nu se poate pune în discuție că acestea ar putea fi considerate instituții publice și nici instituții publice asimilate, în considerarea diferenței de constituire și de regim juridic al autorităților publice și instituțiilor publice.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...