Universul Juridic nr. 2/2019

Testul scopului legitim și rezervele Curții de la Strasbourg
de Teodor Papuc

11 februarie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, "Convenția") nu conține o clauză limitativă generală, ci mai multe clauze limitative scrise, caracterizate de mici diferențe specifice. Acestea se fac remarcate începând cu art. 8. Spre exemplu, paragraful al doilea al art. 8 permite ingerințele autorităților publice în exercitarea acestui drept în măsura în care acestea sunt prevăzute de lege și constituie, într-o societate democratică, măsuri necesare pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora. Totuși, există și clauze limitative nescrise(1), care pot fi deduse, de exemplu, din natura relativă a drepturilor cărora redactorii Convenției nu le-au rezervat paragrafe speciale în acest sens. Cu alte cuvinte, toate drepturile relative pot fi limitate. Este cazul drepturilor garantate de art. 5, 6 sau 12 din Convenție, ori al drepturilor garantate de art. 1, 2 și 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Această situație se datorează diferențelor de opinie referitoare la modul în care ar trebui prevăzute aceste limitări, la data redactării Convenției. Dezbaterea are de fapt legătură cu o altă dezbatere, mai generală, între adepții unei enumerări simple a drepturilor și a libertăților care urmau a fi protejate de Convenție (Franța, Italia, Irlanda și Turcia) și adepții unor definiri precise a câmpului de aplicare a acelor drepturi și libertăți (Regatul Unit, Grecia, Norvegia și Danemarca). Convenția este, într-o anumită măsură, un compromis dintre două tradiții juridice concurente: una care dorește exprimarea unor principii vaste și cealaltă care dorește reguli cât mai detaliate. În materie de clauze limitative, se pare că adepții detalierii au un ușor avantaj(2). Soluția Declarației Universale a Drepturilor Omului, care conține o clauză limitativă generală la art. 29, a fost respinsă.

1. Identificarea scopului legitim al ingerințelor în exercițiul unui drept. Prima etapă a testului de proporționalitate efectuat de către Curtea europeană a drepturilor omului

O analiză sumară a clauzelor limitative scrise relevă existența a două cerințe: legalitatea și legitimitatea. Aceleași cerințe sunt presupuse și de clauzele limitative nescrise. Legalitatea este reflectată prin condiția potrivit căreia ingerințele în exercițiul unui drept trebuie să fie prevăzute de lege, iar legitimitatea - prin condiția ca ingerințele să fie necesare într-o societate democratică și să urmărească scopurile legitime enumerate sau deduse. Verificarea legalității constituie o abordare formală. Ea reclamă ca ingerința să fie "bine-împachetată" într-o lege(3), această lege trebuind să respecte standardul calității. Efectuăm, așadar, un control din perspectiva lui rule of law formal. Dar acest control nu este suficient. Noi trăim o epocă post-formalistă(4). Ororile celui de-al Doilea Război Mondial și neîncrederea în sinceritatea legislativelor a făcut ca majoritatea culturilor juridice să îmbrățișeze virtuțile lui rule of law substanțial(5), iar rule of law substanțial complică ecuația pe care trebuie să o rezolve judecătorii litigiilor de drepturi ale omului. Ei verifică legitimitatea ingerințelor, adică scopurile legitime a căror realizare se urmărește prin acestea și necesitatea lor într-o societate democratică. Așa se manifestă, la general vorbind, testul de proporționalitate al Curții. Doar realizarea unor scopuri legitime poate permite, într-o primă etapă a acestui test, afectarea unui drept protejat de Convenție.

Voi analiza, așadar, modul în care parcurge Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, "Curtea") această primă etapă a testului ei de proporționalitate.

De obicei, când constată că ingerința în drepturile protejate de Convenție nu a urmărit realizarea unui scop legitim, Curtea nu trece mai departe la evaluarea necesității ei într-o societate democratică. O demonstrează un exemplu recent: hotărârea Magyar Kétfarkú Kutya Párt v. Ungaria din 23 ianuarie 2018. Aici, discuția s-a purtat pe terenul art. 10 din Convenție, în privința aplicării unei amenzi unui partid politic pentru punerea la dispoziția votanților a unui soft pentru telefonul mobil care să le permită distribuirea de fotografii ale buletinelor de vot, sub anonimat. Amenda a fost motivată prin încălcarea principiilor corectitudinii și al secretului alegerilor (§ 42). Problema din fața Curții s-a limitat la scopul legitim urmărit de ingerință. Guvernul maghiar a încadrat scopul desfășurării ordonate a procedurii de vot și al utilizării corecte a buletinelor de vot în scopul "protecției drepturilor altora", care este prevăzut de art. 10 § 2 din Convenție. Kúria sau Curtea Supremă a Ungariei a subliniat că identitățile votanților nu puteau fi descoperite prin fotografiile încărcate sub anonimat și că, deși publicarea fotografiilor cu buletinele de vot prin intermediul soft-ului a constituit o încălcare a principiului exercitării corecte a drepturilor, ea nu a avut vreo repercusiune în privința desfășurării corecte a alegerilor (§ 42). Nici Curtea de la Strasbourg nu a identificat vreun motiv pentru a constata altceva și a fost convinsă că conduita reclamantului nu a afectat caracterul secret sau corect al referendumului.

Guvernul nu a indicat niciun drept al "altora" care să fi fost afectat prin publicarea sub anonimat a imaginilor buletinelor de vot. El nu a oferit vreun element care să demonstreze că exista o deficiență în procedura de vot, favorizată de publicarea imaginilor acestor buletine (§ 43). De vreme ce era adevărat că autoritățile naționale au stabilit că utilizarea buletinelor de vot pentru alte scopuri decât votarea încălca o prevedere din Legea privind procedura electorală, Guvernul nu a demonstrat în mod convingător legătura dintre acest principiu al dreptului național și scopurile enumerate în mod exhaustiv în paragraful al doilea al art. 10 (§ 44).

Prin urmare, sancțiunea impusă reclamantului nu a respectat cerințele art. 10 § 2 din Convenție. Analiza Curții s-a oprit aici.

Însă Curtea poate considera, atunci când se confruntă cu circumstanțe deosebite, că standardele incidente în speță pot presupune o examinare separată, deși nu este parcursă etapa scopului legitim(6) . Din nou, un caz recent împotriva Ungariei: Baka v. Ungaria [MC], din 23 iunie 2016. Aici, reclamantul, un fost judecător al Curții, fusese ales în calitate de Președinte al Curții Supreme din Ungaria pentru un mandat de șase ani, care trebuia să se încheie în 2015. În calitatea sa de Președinte al acelei instanțe și al Consiliului Național al Justiției, își exprimase opiniile cu privire la mai multe reforme legislative care afectau domeniul judiciar (§ 23). Dispozițiile tranzitorii ale noii Constituții (Legea Fundamentală a Ungariei din 2011) prevedeau că instituția succesoare din punct de vedere juridic a Curții Supreme va fi Kúria și că mandatul Președintelui Curții Supreme va înceta, ca urmare a intrării în vigoare a noii Constituții. În consecință, mandatul reclamantului de Președinte al Curții Supreme luă sfârșit pe 1 ianuarie 2012 (§ 23). Potrivit criteriilor pentru alegerea Președintelui noii Kúria, candidații trebuiau să aibă cel puțin cinci ani de experiență ca judecători în Ungaria. Timpul în care aceștia au activat în calitate de judecători ai unei instanțe internaționale nu era luat în calcul. Acest fapt a condus la neeligibilitatea reclamantului pentru funcția de Președinte al noii Kúria, care fusese, până în 2008, judecător al Curții de la Strasbourg.

Guvernul a susținut că încheierea mandatului reclamantului de Președinte al Curții Supreme urmărea menținerea autorității și a imparțialității judiciarului, în înțelesul art. 10 § 2. El a făcut trimitere la circumstanțele alegerii reclamantului în calitate de Președinte al Curții Supreme în 2009 și la faptul că funcția sa avea un caracter mai mult administrativ și "guvernamental", încheierea mandatului său fiind justificată, din perspectiva consolidării independenței judiciarului (§ 155).

Curtea a acceptat că schimbarea regulilor de alegere a președintelui instanței supreme dintr-un stat, în vederea consolidării independenței persoanei care deține acea poziție, poate fi legată de scopul legitim al "garantării autorității și imparțialității judecătorești", în înțelesul art. 10 § 2. Totuși, Curtea a ținut cont de faptul că statele-părți nu pot invoca în mod legitim independența judiciarului pentru a justifica o măsură ca încheierea prematură a mandatului unui președinte de instanță, din motive care nu au fost stabilite de lege și care nu au legătură cu incompetența profesională sau cu încălcarea normelor profesionale. Curtea a considerat că această măsură nu putea servi scopului sporirii independenței judiciarului, de vreme ce fusese, în mod simultan, o consecință a exercitării anterioare de către reclamant, figură din vârful judiciarului maghiar, a dreptului la libertatea de exprimare. Această măsură a interferat cu dreptul reclamantului de a-și termina mandatul de șase ani în calitate de Președinte al Curții Supreme, așa cum o prevedea dreptul național. În aceste circumstanțe, în loc să servească scopul garantării independenței judiciarului, încheierea prematură a mandatului reclamantului de Președinte al Curții Supreme a părut să fie incompatibilă cu acest scop (§ 156).

Însă, așa cum am menționat mai sus, circumstanțele particulare ale acestui caz și susținerile părților au motivat Curtea să examineze dacă ingerința contestată a fost necesară într-o societate democratică (§ 156). O cercetare a jurisprudenței relevante reflectă o tendință a Curții de a-și îndrepta controlul spre acest standard, uneori chiar fără a examina condiția legalității și condiția existenței unui scop legitim(7).

2. Scopurile legitime prevăzute de Convenția europeană a drepturilor omului

Scopurile legitime prevăzute de Convenție pot fi clasificate în scopuri de interes public și scopuri de interes privat.

Scopurile de interes public sunt securitatea națională (art. 8, 10, 11 din Convenție și art. 2 din Protocolul nr. 4), siguranța publică (art. 8, 9, 10, 11 din Convenție și art. 2 din Protocolul nr. 4), bunăstarea economică a țării (art. 8 din Convenție), apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor (art. 8, 10, 11 din Convenție și art. 2 din Protocolul nr. 4) sau numai apărarea ordinii (art. 9 din Convenție), protecția sănătății (art. 8, 9, 10, 11 din Convenție și art. 2 din Protocolul nr. 4), protecția moralei (art. 8, 10, 11 din Convenție și art. 2 din Protocolul nr. 4) sau a moralei publice (art. 9 din Convenție), integritatea teritorială (art. 10 din Convenție) și garantarea autorității și a imparțialității puterii judecătorești (art. 10 din Convenție).

Scopurile în interes privat sunt protecția drepturilor și a libertăților altora (art. 8, 10, 11 din Convenție și art. 2 din Protocolul nr. 4), protecția reputației altora (art. 10 din Convenție) și protecția informațiilor confidențiale (art. 10 din Convenție).

Potrivit jurisprudenței Curții, limitările exercițiului drepturilor garantate de Convenție trebuie interpretate în mod strict și restrictiv. În Klass și alții v. Germania, 6 septembrie 1978, § 42, Curtea a reținut că, din perspectiva art. 8, problema cardinală din acest caz consta în caracterul justificat al ingerinței în baza par. 2 al articolului. Acest paragraf trebuia interpretat restrictiv, de vreme ce stabilea o excepție de la un drept garantat de Convenție. "Posibilitatea supravegherii ascunse a cetățenilor - pentru că aceasta era măsura contestată - de maniera existentă într-un stat polițienesc era necesară - afirmă Curtea - doar în măsura salvgardării instituțiilor democratice". Trebuie observată, așadar, impunerea unei interpretări restrictive a limitărilor, prin raportare la o valoare fundamentală care stă la baza Convenției: democrația.

În Tavares de Almeida Fernandes și Almeida Fernandes v. Portugalia, 17 ianuarie 2017, Curtea a reiterat, în contextul art. 10 din Convenție, că trebuie să aibă în vedere circumstanțele și contextul general în care au fost făcute afirmațiile sancționate (§ 59). În acest caz, Curtea a observat că unul dintre reclamanți semnase un editorial intitulat "Strategia păianjenului", criticând alegerea unui judecător în funcția de Președinte al Curții Supreme de Justiție și analizând consecințele acesteia, din punctul său de vedere, pentru sistemul judiciar și pentru țară (§ 60). Articolul reclamantului fusese scris în contextul unei dezbateri aprinse despre alegerea Președintelui Curții Supreme de Justiție. Dezbaterea a început în perioada care preceda alegerea și a continuat după. Totuși, se pare că tribunalele naționale au eșuat să aibă în vedere contextul general al acestei alegeri (§ 61). Problema fusese una de un interes public legitim. Curtea a observat că funcționarea sistemului judiciar și a unei instituții esențiale pentru orice societate democratică constituie o chestiune de interes public. Articolul acelui reclamant s-a referit, așadar, la un domeniu în care restricțiile exercițiului libertății de exprimare trebuie interpretate restrictiv (§ 62).

* Este extras din volumul "Studii și cercetări juridice europene", publicat cu ocazia organizării Conferinței internaționale a doctoranzilor în drept din țările central și est-europene de către Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara și Centrul European de studii, Ed. Universul Juridic, București, 2018.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...