Universul Juridic nr. 2/2019

Respectarea dreptului la viață privată și a inviolabilității domiciliului prin prisma jurisprudenței CEDO în cauza Cacuci și S.C. VIRRA & CONT PAD S.R.L. împotriva României
de Eugen Cristian Grigorie

06 februarie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Cauza Cacuci și S.C. VIRRA & CONT PAD S.R.L. împotriva României a avut la bază plângerea doamnei Floare Cacuci și S.C. VIRRA & CONT PAD S.R.L., o societate comercială română cu acționar unic deținută de prima reclamantă, la data de 19 aprilie 2007, prin care a sesizat faptul că le-au fost încălcate drepturile din perspectiva art. 8 din Convenție în ceea ce privește împrejurările în care a fost efectuată o percheziție la domiciliul primei reclamante și la sediul social al celei de-a doua reclamante. Acestea au afirmat, de asemenea, că nu au dispus de o cale de atac efectivă în legătură cu această plângere.

În fapt, s-a reținut că, la 18 octombrie 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea a propus începerea din oficiu a urmăririi penale față de prima reclamantă pentru infracțiunea de fals intelectual, definită la art. 289 C. pen., în legătură cu cel de-al doilea raport de expertiză contabilă judiciară. Procurorul a subliniat că raportul a fost întemeiat exclusiv pe documentele furnizate de M.G.S., în pofida faptului că în raport se afirma că fusese consultat dosarul cauzei aflate pe rolul judecătoriei. În dosarul cauzei nu a existat nicio cerere din partea niciunui expert, fie pentru a consulta dosarul, fie pentru a obține copii ale acestuia.

La 20 octombrie 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea a depus o cerere în instanță, solicitând emiterea unei autorizații de percheziție cu privire la domiciliul primei reclamante.

Procurorul a susținut că există o suspiciune rezonabilă că reclamanta săvârșise infracțiunea de fals intelectual în redactarea celui de-al doilea raport de expertiză contabilă judiciară, pentru a-l ajuta pe unul dintre pârâți, M.G.S, să evite investigarea. Motivele acestei suspiciuni au fost: concluziile raportului au contrazis concluziile unui raport anterior care fusese elaborat de către un alt expert contabil în cursul anchetei penale; obiectivele raportului propuse de M.G.S. fuseseră, cel mai probabil, copiate și incluse în raportul în sine, cele două documente având aceeași paginare, aceeași formulare, aceleași greșeli de ortografie și de gramatică; și nu a existat nicio dovadă că prima reclamantă mai studiase dosarul cauzei în arhivele instanței sau că ceruse copii ale documentelor în vederea elaborării raportului de expertiză, prin urmare, raportul s-a bazat probabil numai pe informațiile furnizate de către M.G.S.

Procurorul a mai afirmat că, în conformitate cu rezoluția din 19 octombrie 2005, fusese deja începută cercetarea penală față de prima reclamantă pentru fals intelectual.

Procurorul a susținut, de asemenea, că elemente importante referitoare la elaborarea celui de-al doilea raport de expertiză - cum ar fi un calculator, o imprimantă, dosare și documente (pe hârtie sau pe disc) - ar putea fi obținute de la domiciliul primei reclamante.

În aceeași zi, Judecătoria Oradea - în complet format din judecător unic, judecător F.P. - a admis cererea procurorului și a emis o autorizație de percheziție a domiciliului primei reclamante, cu scopul de a descoperi dovezi cu privire la presupusa infracțiune de fals intelectual. Potrivit legislației naționale relevante, hotărârea a fost luată în camera de consiliu, în prezența procurorului și fără citarea părților.

Autorizația era valabilă trei zile, instanța precizând că percheziția trebuia efectuată în conformitate cu art. 101, 103-108 și 111 din Codul de procedură penală al României.

În conformitate cu afirmațiile primei reclamante, la 21 octombrie 2004, pe când se afla pe stradă, după ce abia ieșise din casă, a fost oprită de un ofițer de poliție, care i-a spus că avea o autorizație de percheziție a domiciliului său. Prima reclamantă a cerut să fie asistată de avocatul său. Ofițerul de poliție i-a percheziționat apoi geanta, din care a ridicat unele documente personale, inclusiv o agendă de culoare portocalie conținând diferite numere de telefon. Ulterior, un procuror a intrat în casa primei reclamante pentru a desfășura percheziția domiciliară, însoțit de trei ofițeri de poliție, unul dintre aceștia fiind specialist în domeniul tehnologiei informației (IT).

În versiunea Guvernului asupra evenimentelor - susținută de documentele aflate la dosar, așa cum a fost emis de organele de urmărire penală - percheziționarea genții a avut loc la domiciliul primei reclamante.

Reclamanta a susținut că percheziționarea domiciliului său, ridicarea diverselor obiecte și înscrisuri, cum ar fi "documente personale și agende personale care nu aveau nicio legătură cu acuzațiile penale împotriva sa", și faptul că i se interzisese să folosească telefonul mobil în timpul percheziției reprezentau o încălcare a dreptului său la viață privată și la corespondența privată, inclusiv dreptul său la secretul profesional. Ea a susținut că ingerința nu era "prevăzută de lege" din două motive.

În primul rând, reclamanta a susținut că instanțele naționale au omis să justifice necesitatea măsurii. În al doilea rând, ea a susținut că percheziționarea nu a fost realizată în mod legal, întrucât limitele autorizației fuseseră depășite. Obiecte care aparțineau celei de-a doua reclamante - cu privire la care nu a fost emisă o autorizație - fuseseră ridicate, computerul ridicat nu fusese pus într-o cutie sigilată și fișierele electronice fuseseră falsificate.

În ceea ce privește interzicerea temporară a utilizării telefonului mobil în timpul percheziției domiciliare, jurisprudența Curții este în sensul că apelurile telefonice efectuate din spații comerciale, precum și de la domiciliu, intră sub incidența noțiunilor de "viață privată" și "corespondență"(1). În ceea ce privește situația reclamantei, Curtea a arătat că, la 20 octombrie 2005, aceasta a fost într-adevăr împiedicată să-și folosească telefonul mobil în timpul percheziției.

Cu toate acestea, luând în considerare explicațiile furnizate de către autoritățile naționale în ceea ce privește această măsură, Curtea nu a fost dispusă să considere că drepturile reclamantei în temeiul art. 8 au fost mai limitate decât era strict necesar cu această ocazie. Curtea consideră relevant faptul că reclamanta nu indică nicio nevoie anume sau concretă de a folosi telefonul mobil în timpul percheziției(2).

Curtea a constatat că acest capăt de acuzare al reclamantei cu privire la faptul că a fost împiedicată să-și folosească telefonul mobil este astfel în mod vădit nefondat și l-a respins în temeiul art. 35 § 3 și art. 35 § 4 din Convenție.

În legătură cu percheziția corporală reclamată, Curtea a stabilit că a existat o ingerință, întrucât utilizarea puterilor coercitive conferite prin legislație pentru a cere unei persoane să se supună unei percheziții amănunțite a corpului, a hainelor și a bunurilor personale constituie o ingerință evidentă în dreptul la respectarea vieții private.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...