Universul Juridic nr. 2/2019

Soluții legislative neconstituționale consacrate prin Codul de procedură civilă (I)
de Tudorel Toader

04 februarie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Este neconstituțională soluția legislativă care atribuie în sarcina instanțelor de judecată competența de a face control de constituționalitate. Instanța judecătorească are competența de a aplica direct Constituția numai în ipoteza și termenii stabiliți prin decizia de constatare a neconstituționalității, pronunțată de Curtea Constituțională

Obiectul controlului de constituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispozițiile Legii privind aprobarea O.U.G. nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins:

"Art. I - Se aprobă O.U.G nr. 95 din 8 decembrie 2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 1009 din 15 decembrie 2016.

Art. II - Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:

1. La art. 509 alin. (1), după pct. 11 se introduc patru noi puncte, pct. 12-15, cu următorul cuprins:

«12. Când, după pronunțarea hotărârii definitive, Curtea Constituțională adoptă o decizie prin care se declară ca fiind neconstituționale dispozițiile legale pe care s-a întemeiat hotărârea definitivă sau ale cărei considerente și/sau dispozitiv sunt contrare hotărârii definitive.

13. Hotărârea este pronunțată cu încălcarea prevederilor constituționale, chiar dacă aspectul de ordine publică nu a fost invocat în fața instanțelor judecătorești.

14. Hotărârea este pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor deciziilor Curții Constituționale, precum și a considerentelor acestora.

15. Când hotărârea este nelegală pronunțând sancțiuni în temeiul unor dispoziții legale care nu erau în vigoare la data la care s-a născut raportul juridic dedus judecății».

2. La art. 509 alin. (2) se modifică și va avea următorul cuprins:

«(2) Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-15 sunt supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul».

3. La art. 511, după alin. (3) se introduc două noi alineate, alin. (31) și (32), cu următorul cuprins:

«(31) Pentru motivele prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 13- 15, termenul este de 12 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

(32) Pentru motivele prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 12, termenul este de 12 luni de la data publicării în M. Of. al României, Partea I, a deciziilor Curții Constituționale».

Art. III - În situațiile prevăzute la art. 511 alin. (31>) și (32>) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv cu cele aduse prin prezenta lege, în care hotărârea judecătorească sau decizia Curții Constituționale, după caz, este anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, termenul este de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Examinând art. II pct. 1 din Lege [cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 13 C. pr. civ.], Curtea a reținut că, în jurisprudența sa, a statuat că instanța judecătorească are competența de a aplica direct Constituția numai în ipoteza și termenii stabiliți prin decizia de constatare a neconstituționalității pronunțată de Curtea Constituțională (a se vedea, cu privire la aplicarea directă a Constituției, Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în M. Of., Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000; Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, publicată în M. Of., Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016 sau Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în M. Of., Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016; Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în M. Of. Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, par. 34 sau Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în M. Of., Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, par. 37). Prin urmare, instanțele judecătorești pot aplica în mod direct Constituția numai dacă Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea unei soluții legislative și a autorizat, prin decizia respectivă, aplicarea directă a unor prevederi constituționale, în lipsa unei reglementări legale a situației juridice create în urma deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate.

În continuare, Curtea a reținut că, în România, controlul de constituționalitate este realizat de către Curtea Constituțională, unica autoritate de jurisdicție constituțională [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992], drept care Curtea Constituțională a statuat că, potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite controlul constituționalității legilor sau ordonanțelor este instanța constituțională. Prin urmare, nici Înalta Curte de Casație și Justiție și nici instanțele judecătorești sau alte autorități publice ale statului nu au competența de a controla constituționalitatea legilor sau ordonanțelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare (Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în M. Of., Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009). În temeiul art. 142 alin. (1) din Constituție, Curtea Constituțională este garantul supremației Legii fundamentale, iar potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, aceasta este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România. Cu alte cuvinte, în conformitate cu dispozițiile constituționale și legale în vigoare, doar Curtea Constituțională este abilitată să efectueze controlul asupra ordonanțelor simple sau de urgență ale Guvernului, nicio altă autoritate publică neavând competența materială în acest domeniu (Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în M. Of., Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, par. 79). Potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție coroborate cu cele ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta este singura autoritate competentă în materia controlului de constituționalitate, fiind exclusă orice partajare sub acest aspect cu instanțele de drept comun (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of., Partea I, nr. 549 din 3 august 2011). Curtea a mai constatat că o dimensiune a statului român o reprezintă justiția constituțională, înfăptuită de Curtea Constituțională, autoritate publică politico-jurisdicțională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătorești, rolul său fiind acela de a asigura supremația Constituției, ca Lege fundamentală a statului de drept (Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în M. Of., Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012).

Acordarea unui rol decizional instanțelor judecătorești în realizarea controlului de constituționalitate implică, pe de o parte, interpretarea noțiunilor și conceptelor constituționale, determinarea sferei și limitelor drepturilor și libertăților fundamentale sau explicitarea organizării și funcționării în cadrul raporturilor de drept constituțional a autorităților statului și, pe de altă parte, crearea unui model hibrid de control de constituționalitate nemaiîntâlnit în alte state ale lumii. Astfel, se subminează competența Curții Constituționale, care ar rămâne în sfera contenciosului constituțional al normelor, iar instanțele judecătorești ar prelua competența aplicării în concret la cazuri de speță a prevederilor Constituției, actul final al judecății - hotărârea judecătorească - devenind, astfel, obiect al controlului de constituționalitate al judecătorului de drept comun. Este de observat că, pe calea excepției de neconstituționalitate, judecătorului a quo îi este permis doar să își exprime opinia cu privire la temeinicia excepției, ca un ajutor dat instanței constituționale, fiindu-i, în schimb, refuzată competența ca această apreciere să se convertească ea însăși într-o condiție de admisibilitate a excepției. Rațiunea pentru care legiuitorul nu a instituit o asemenea condiție de admisibilitate este tocmai faptul că instanța a quo ar efectua un control de constituționalitate, de rezultatele căruia ar depinde sesizarea Curții Constituționale. Această concepție cu privire la exercitarea controlului de constituționalitate este însă subminată de dispozițiile legale analizate, care recunosc o competență decizională instanțelor judecătorești atât cu privire la stabilirea înțelesului normei constituționale, cât și cu privire la verificarea in concreto a constituționalității actului dedus lor (hotărârea judecătorească).

Fiind lămurită problema autorității competente să exercite controlul de constituționalitate, Curtea a reținut că, în prezent, dispozițiile art. 146 lit. a) teza întâi și lit. d), respectiv lit. b), c) și l) din Constituție, coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, reglementează expres controlul de constituționalitate, pe de o parte, al actelor normative de reglementare primară, iar pe de altă parte, al tratatelor internaționale, al regulamentelor și al hotărârilor parlamentare. Astfel, controlul de constituționalitate a hotărârilor judecătorești, pe calea plângerii de neconstituționalitate nu este încă normativizat. Prin urmare, Curtea reține că exercitarea unui control de constituționalitate asupra hotărârilor judecătorești implică o verificare a conformității acestora cu Constituția, control care poate fi realizat numai de Curtea Constituțională, nu și de instanțele judecătorești, iar decizia instanței constituționale astfel pronunțată poate constitui motiv de revizuire a hotărârii judecătorești anulate pe motive de neconstituționalitate. Dar nicidecum nu se poate realiza un control de constituționalitate al hotărârii judecătorești de către instanța competentă să judece o cerere de revizuire pentru că s-ar ajunge în situația înfrângerii plenitudinii de jurisdicție a Curții Constituționale în materia controlului de constituționalitate. În caz contrar, Constituția ar deveni subiectul unor interpretări mai mult sau mai puțin eterogene la nivelul tuturor instanțelor judecătorești existente în România. De asemenea, este evident că, în aceste coordonate, calea de atac extraordinară a revizuirii nu este mijlocul juridic adecvat pentru controlul de constituționalitate al hotărârilor judecătorești.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...