Universul Juridic nr. 2/2019

Analiza bunei-credințe și a reversului acesteia. O scurtă privire asupra necesității teoriei solidarismului contractual în dreptul civil
de Maximilian-Andrei Druță

01 februarie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Explicații conceptuale

În ramura dreptului civil buna-credință poate fi privită în două moduri: i) fie ca principiu general al dreptului civil și deci al dreptului privat(1) in genere; ii) fie ca obligație pozitivă legală sau convențională, existentă în cadrul extra-contractual sau contractual, decelându-se fie în mod explicit, fie în mod implicit(2).

Din punct de vedere filosofic, buna-credință, inclusă în noțiunea de voință bună, a fost apreciată, în unele cazuri, doar prin raportare la un element intențional, acțiunile umane nefiind valoroase în sine. La fel, nici efectele pe care aceste acțiuni le produc nu sunt atât de relevante prin ele însele, ci numai prin intenția care animă persoana care le săvârșește(3). De aici a apărut distincția teoretică între ceea ce este făcut "conform datoriei" (accepțiunea extra-morală, s.n.) și ceea ce este făcut "din datorie" (accepțiunea morală, s.n.)(4). Ceea ce interesează este așadar motivul unei acțiuni, care trebuie îndeplinită cu intenție morală, cu conștiința de a respecta legea, fără a interesa efectul său material. Drept urmare, același act, chiar cu aceleași efecte în lumea fizică poate fi imoral dacă este făcut din sentiment, precum pasiune, impuls etc., deci nu cu motivul respectării legii morale, care este impus prin rațiune și astfel prin stăpânire de sine(5). Morala impune înlăturarea oricăror sentimente, deci determinarea în conformitate cu legea universală a datoriei(6). O faptă este bună ori de câte ori intenția sa poate fi generalizată fără a duce la contradicție, deoarece aprecierea între antonimele bine-rău presupune raționalitate. Pe de altă parte, filosofii utilitariști vedeau calitatea morală a actelor în funcție de consecințele pe care le produceau(7), intenția jucând în acest caz un rol cel puțin secundar.

Buna-credință trebuie privită și din punct de vedere psihologic, fiind un cumul de factori psihici care determină poziția subiectivă a unei persoane cu privire la o anumită situație socială. Buna-credință, deși este un factor psihologic, trebuie asociată cu o faptă umană, cu un act voluntar, care se caracterizează prin prezența unor scopuri sau a unui scop conștient față de care un anumit individ își corelează acțiunea(8). Fundamentarea scopului se efectuează prin deliberare, adică prin conștientizarea mijloacelor și a posibilităților pe care individul le are pentru a-l atinge, iar procedeul pentru care se optează poate avea la bază evaluări corecte sau false, după caz, pentru ca, în final, hotărârea să fie luată în funcție de aceste elemente, astfel încât acțiunea individului să fie orientată în mod concordant cu cele anterioare, producând un rezultat corespunzător(9).

Reluând perspectiva juridică, buna-credință apare ca o noțiune extrem de complexă, foarte greu de definit, motiv pentru care nici în doctrină, nici în Principiile UNIDROIT, nici în principiile dreptului european al contractelor (PECL) nu vom regăsi o definiție a acesteia, deși cerința existenței bunei-credințe este consacrată. Redactorii acestor acte normative vorbesc despre un nucleu al dreptului contractelor comun tuturor statelor membre ale Uniunii Europene. În ceea ce privește buna-credință, se pune întrebarea dacă face parte din acest nucleu comun al dreptului european al contractelor sau dacă este o noțiune truvabilă în diferite sisteme de drept, impusă artificial asupra altora(10)? Răspunsul diferă și în funcție de dreptul continental și de common law. Momentan, această discuție va fi lăsată la o parte.

Într-o încercare periculoasă și care nu se vrea a fi categorică ori exhaustivă, putem spune că buna-credință reprezintă atitudinea psihică și standardul comportamental, cerute de lege, de principiu, conforme cu preceptele morale intrate în sfera dreptului, pe care un subiect de drept trebuie să le aibă într-un raport juridic sau chiar în afara lui și care îi determină atitudinea activă onestă și loială sau credința eronată scuzabilă(11), atrăgând anumite consecințe juridice în cazul adoptării unei conduite contrare exigențelor sale. Buna-credință a fost văzută ca fiind compusă din două elemente: i) buna-credință obiectivă, care vizează o conduită corectă la modul universal și ii) buna-credință subiectivă, adică abținerea de la orice comportament intenționat prejudiciabil față de alții(12).

2. O scurtă privire exegetică asupra noțiunii de bună-credință

2.1. Fides și bona fides în epoca romană

În dreptul roman timpuriu, buna sau reaua-credință nu prezentau importanță, deoarece majoritatea contractelor erau supuse unor formalisme exagerate, impuse de dreptul strict (ius civile), făcând irelevantă analiza poziției subiective a părților(13). Declinul formalismului a început la sfârșitul perioadei republicii, respectiv la începutul perioadei clasice, odată cu dezvoltarea impetuoasă a raporturilor mercantile și celeritatea pe care acestea o presupuneau, acceptându-se existența unor contracte pur consensuale a căror executare putea fi cerută pe calea acțiunilor bonae fidei iudicia. Juriștii romani adaptau normele antecesorilor pe calea interpretării, iar dacă normele se dovedeau excedate de realitățile sociale, aceștia formulau idei noi de drept, instituind temeiul echității (aequitas)(14). De aici a rezultat și celebrul aforism al juristului roman Celsius: ius est ars boni et aequi(15). În acest context, a devenit interesantă analiza poziției subiective a părților. Noțiunea fides era înțeleasă ca fidelitate față de propriul cuvânt dat, iar sintagma bona fides era folosită ca standard comportamental de bene agere, de a acționa cu grijă și prudență, cu respectarea intereselor partenerului contractual, sursă a încrederii reciproce, folosită de magistrat(16) în acțiunile bazate pe ius honorarium(17) pentru analiza conținutului contratelor deja încheiate și a executării lor. În acest caz (spre deosebire de contractele bazate pe ius civile, s.n.), magistratul avea o mai mare marjă de apreciere(18).

La sfârșitul perioadei romane clasice bona fides și-a pierdut importanța în fața bunelor moravuri (boni mores), fiind chiar absorbită în noțiunea mai largă de aequitas, care includea respectarea cuvântului dat, derivată din încrederea reciprocă, și standardul comportamental în executarea obligațiilor contractuale(19). Ulterior, în epoca de criză a imperiului roman, respectiv în perioada post-clasică, dreptul vulgar, bazat pe reguli cutumiare de rutină create de practicieni, va deveni cel mai aplicabil, iar fides, bona fides și aequitas își vor pierde aplicabilitatea și se vor dilua(20).

2.2. Buna-credință în evul mediu și în epoca premodernă

În epoca medievală mijlocie, buna-credință a avut parte de o resurecție datorată curiozității glosatorilor cu privire la dreptul roman și a fost unul din rezultatul dreptului canonic astfel născut, potrivit căruia un simplu pact era executabil, pornind de la natura teologică a încălcării unei promisiuni ca fiind un păcat, iar asocierea unei încălcări a credinței (fidei laesio) la momentul încheierii unui contract afecta însăși validitatea acestuia pentru dol sau dol incident (i.e. leziune) și atrăgea competența jurisdicțională a instanțelor ecleziastice în caz de litigiu(21). Astfel au debutat primele idei care au contribuit la dezvoltarea ulterioară a principiului consensualismului și a forței obligatorii, aflate în legătură.

În ceea ce privește obligațiile tacite/naturale, buna-credință însemna ca debitorul să execute tot ceea ce era de așteptat de la o persoană onestă angajată în acel tip de tranzacție, ca o consecință a bunei-credințe, a echității și a ius gentium, cu excepția situației în care exista o excludere expresă a acestora. Totuși, o definiție a noțiunii de bună-credință a apărut ca fiind dificil de realizat. Teoriile medievale asupra contractului și a bunei-credințe au fost dezvoltate sub influența unor filosofi precum Toma D`Aquino(22) și a unor juriști precum Baldus de Ubaldis, a căror concluzii au fost preluate și răspândite de școala dreptului natural și al ginților din nordul Europei a secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, incluzându-i pe Hugo Grotius și pe Samuel Pufendorf. Influența acestei școli s-a exercitat și asupra juriștilor francezi, precum Jean Domat și Robert Pothier. Art. 1135 din Codul civil francez are la bază concluziile lui Domat potrivit cărora un contract nu obligă părțile doar la ceea ce este expres menționat, ci și la toate consecințele impuse chiar de natura contractului, de lege, echitate și uzanțe(23) .

2.3. Buna-credință în modernism

Deși școala dreptului natural a argumentat introducerea conceptului de bună-credință în Codul lui Napoleon și au influențat redactarea acestuia, școala istorică, apărută în Germania(24) , și doctrina pozitivistă a dreptului, apărută în Franța(25) , au lovit în veacul al XIX-lea această idee. În perioada redactării Codului civil francez, buna-credință, ca principiu în dreptul contractelor, era susținută de tradiția dreptului canonic, pe lucrările lui Jean Domat și pe viziunea moralistă a dreptului natural. Intrarea în vigoare a Codului civil francez în 1804 a marcat declinul bunei-credințe ca o consecință a dezvoltării și a promovării vehemente a principiului autonomiei de voință, care, pentru a preîntâmpina arbitrariul judecătorilor și revenirea la excesele vechiului regim pre-revoluționar, nu permitea intervenția judecătorilor în contracte, decât în cazuri și cu atribuții foarte clare (e.g., interpretarea contractelor, fără modificarea conținutului contractual). Astfel, funcția bunei-credințe a fost diminuată de doctrina franceză din perspectiva istorică a distincției romane desuete între contractele de drept strict și cele de bună-credință. Buna-credință subiectivă, limitată la anumite domenii, a fost dublată de buna-credință obiectivă în materie contractuală, consacrată de art. 1134 alin. (3) din Codul civil francez(26) .

La joncțiunea secolelor al XIX-lea și al XX-lea, în Franța, a debutat teoria solidarismului contractual, doctrină de filosofie politico-socială, care etimologic pleacă de la cuvântul "solidaritate". Analizând noțiuni antice precum buna-credință și noțiuni moderne precum interesul comun al părților contractante, această doctrină își găsește originea în cartea princeps a lui Leon V.-A. Bourgeois "Solidarité", publicată în anul 1896 de Armand Colin, născându-se neologismul "solidarism", popularizat de C. Bouglé. La Saleilles regăsim o versiune civilistă mai temperată a solidarismului, cu reinterpretarea drepturilor subiective prin prisma funcției lor sociale. La Demogue este truvabilă o viziune atenuată a solidarismului contractual, unde scopul social trebuie să fie în concordanță cu voința individuală, starea naturală în societate fiind solidaritatea(27). În acest sens au fost promovate idei ale unor "obligații" de bună-credință, loialitate, cooperare etc. pe care părțile contractante le au în virtutea executării desăvârșite a contractului.

* Este extras din volumul "Studii și cercetări juridice europene", publicat cu ocazia organizării Conferinței internaționale a doctoranzilor în drept din țările central și est-europene de către Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara și Centrul European de studii, Ed. Universul Juridic, București, 2018.

(1) Aceasta întrucât dreptul privat are ca fundament dreptul civil. A se vedea M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, Ed. All, București, 1995, p.84.

(2) Obligația generală de bună-credință atât în materie contractuală, cât și în materie extra-contractuală, este consacrată legal (art. 14, art. 1170, art. 1183 C. civ. ș.a.), dar este recunoscută și doctrinar. A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, pp. 135 și 136. Există și autori care consideră că nu există o obligație contractuală de bună-credință, aceasta fiind una expresă, de sorginte legală. A se vedea, în acest sens, C. Zamșa, Buna-credință în executarea obligațiilor contractuale, în revista Pandectele române nr. 1/2013, p. 14. Totuși, nu putem nega caracterul său contractual în măsura în care părțile au inclus-o printr-o stipulație, chiar dacă ea ar fi fost oricum aplicabilă contractanților ex lege, părțile putând chiar să agraveze încălcarea acestei exigențe. Ceea ce interesează părțile unui raport juridic contractual sunt consecințele nerespectării sale. Discuția s-ar putea purta dacă obligația de bună-credință mai are un caracter contractual dacă părțile nu fac nicio referire la aceasta, fiind incidentă în contract doar prin prisma caracterului imperativ al art. 1170 coroborat cu art. 14 C. civ.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...