Universul Juridic nr. 1/2019

Reținerea în dreptul procesual penal român
de Maria-Ariana Dociu

29 ianuarie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Introducere

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în jurisprudența sa că scopul Convenției, în aplicarea art. 5, "este acela de a proteja libertatea și siguranța persoanei împotriva arestărilor și deținerilor arbitrare"(1).

Măsurile preventive sunt definite ca fiind "măsuri de drept procesual penal cu caracter de constrângere, care constau în privarea de libertate sau restrângerea libertății de mișcare a suspectului ori a inculpatului, dispunerea lor aducând atingere unuia dintre drepturile fundamentale ale persoanei, și anume dreptul la libertate"(2) . Scopul dispunerii unei măsuri preventive este enunțat în cuprinsul art. 202 alin. (1) C. pr. pen., constând în asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată, respectiv prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni.

În noul Cod de procedură penală sunt reglementate un număr de cinci măsuri preventive, dintre care trei sunt privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă), iar celelalte două restrictive de libertate (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune).

Reținerea este, în continuare, cea mai ușoară dintre măsurile preventive privative de libertate, raportat, în principal, la durata sa. Cadrul legislativ este reprezentat de art. 209 și 210 C. pr. pen.

2. Trăsături ale măsurii reținerii

În primul rând, ca și o caracteristică generală, reținerea este singura măsură preventivă care se poate dispune exclusiv în cursul urmăririi penale. Totuși, se disting două situații, căci reținerea poate fi dispusă atât față de suspect, cât și față de inculpat. Totodată, reținerea poate fi dispusă atât de către procuror, cât și de organul de urmărire penală. Măsura are o durată limitată, de maxim 24 de ore, nefiind posibilă prelungirea.

De asemenea, reținerea se deosebește de alte noțiuni, cum sunt prinderea făptuitorului în cazul infracțiunilor flagrante [art. 310 C. pr. pen., art. 61 alin. (2) teza ultimă C. pr. pen., art. 62 alin. (3) C. pr. pen.]; aducerea unei persoane în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată pe baza unui mandat de aducere, rămânând la dispoziția acestora pentru un interval de până la 8 ore (art. 265 C. pr. pen.); folosirea constrângerii în cazul persoanei indicată în mandatul de aducere care refuză să îl însoțească pe cel care execută mandatul sau încearcă să fugă [art. 266 alin. (1) C. pr. pen.]; rămânerea în sala de judecată, la dispoziția instanței, până la terminarea actelor de cercetare judecătorească care se efectuează în ședința respectivă a martorilor, experților ori interpreților [art. 381 alin. (9) și (11) C. pr. pen.]; măsura polițienească administrativă prevăzută de art. 31 alin. (1) lit. b) al Legii nr. 218/2002 privind organizarea și funcționare Poliției Române, republicată(3) .

Pentru a se dispune măsura reținerii, legea nu prevede ca pedeapsa pentru infracțiunea de care este suspectată persoana să depășească un anumit prag, așadar această măsură se va putea dispune și în cazul în care sancțiunea prevăzută este doar amenda.

Persoana împotriva căreia se poate dispune măsura reținerii

Referitor la persoana împotriva căreia se poate lua măsura reținerii, după cum am arătat și anterior, intră în această categorie suspectul și inculpatul. Important de menționat este faptul că aceasta este singura măsură preventivă care se poate dispune împotriva suspectului. Suspectul este persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, definiție prevăzută de art. 77 C. pr. pen. Potrivit noului Cod de procedură penală, suspectul nu este parte a procesului penal, fiind unul dintre subiecții procesuali principali, însă deține drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat, în lipsa unor dispoziții contrare. Pe de altă parte, putem vorbi de inculpat, ca parte în procesul penal, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa.

Drept urmare, potrivit noilor reglementări, pentru a se putea dispune măsura reținerii, este necesar ca în cauză să se fi dispus, după începerea urmăririi penale in rem, și continuarea urmăririi penale in personam, situație în care făptuitorul (adică persoana presupusă a fi comis infracțiunea care este indicată în actul de sesizare al organelor de urmărire penală, expresie utilizată de către legiuitor în diferite articole ale Codului de procedură penală(4), fără a fi indicată o definiție exactă) dobândește calitatea de suspect.

Această etapă a urmăririi penale, respectiv dobândirea de către o persoană a calității de suspect, are o semnificație aparte în ceea ce privește exercitarea dreptului la apărare, din perspectiva drepturilor care îi incumbă suspectului. Potrivit art. 307 C. pr. pen., suspectului i se vor aduce la cunoștință fapta de care este suspectat, încadrarea sa juridică și drepturile procesuale regăsite în cuprinsul art. 83 C. pr. pen., înainte de prima sa audiere în această nouă calitate. Condițiile prevăzute de legiuitor în vederea continuării urmăririi penale in personam sunt de natură a garanta respectarea dreptului la apărare și la un proces echitabil, prin prevederea dispoziției potrivit căreia este necesară existența probelor din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana a săvârșit fapta cu privire la care s-a început anterior urmărirea penală in rem.

3. Luarea măsurii reținerii

Pentru luarea acestei măsuri preventive trebuie îndeplinite anumite condiții expres reglementate în cuprinsul art. 202 C. pr. pen., condiții valabile în cazul dispunerii oricărei măsuri preventive, clasificate în condiții de natură pozitivă și una de natură negativă.

Prima condiție de natură pozitivă este reprezentată de existența unor probe sau a unor indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că suspectul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune. Noțiunea de suspiciune rezonabilă nu este definită de către legiuitorul român, așadar ea trebuie interpretată în sensul arătat în jurisprudența CEDO, în sensul existenței unor date care să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca persoana cercetată să fi săvârșit infracțiunea de care este acuzată.

Potrivit art. 305 alin. (3) C. pr. pen., astfel cum acesta a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016(5) , dacă există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a comis fapta în privința căreia a început urmărirea penală și, de asemenea, nu subzistă vreunul dintre cazurile care împiedică punerea în mișcare a urmăririi penale, cazuri prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen., organul de urmărire penală va dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de această persoană, care va dobândi calitatea de suspect.

A doua condiție de natură pozitivă este ca luarea măsurii să fie necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată (n.n. - de exemplu, în cazul dispunerii reținerii în vederea împiedicării sustragerii de la urmărirea penală, urmată de propunerea de arestare preventivă, pentru împiedicarea sustragerii de la faza următoare a judecății) ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.

A treia condiție este proporționalitatea măsurii cu gravitatea acuzației aduse persoanei și necesitatea luării măsurii pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...