Universul Juridic nr. 1/2019

Exercitarea și limitele de exercitare ale drepturilor și obligațiilor nepatrimoniale ale soților
de Nicoleta Șerbănoiu

28 ianuarie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Obligația de coabitare

Potrivit art. 309 alin. (2) C. civ., soții au obligația de a locui împreună(1) . În anumite situații aceștia pot locui separat, spre exemplu: exercitarea unei profesii, îngrijirea sănătății, pregătire de specialitate etc.(2) . Refuzul unuia dintre soți de a locui împreună poate constitui motiv temeinic pentru divorț(3) . În mod tradițional soții au datoria de a locui împreună, deoarece scopul căsătoriei este acela de a trăi o viață în comun. Această obligație nu presupune, însă, ca unul dintre soți să poată fi obligat la coabitare, prin măsuri de constrângere(4) .

1.1. Alegerea domiciliului

Legiuitorul român a dat posibilitatea soților de a-și alege domiciliul sau reședința. Ca principiu juridic, locuința comună a soților este aceea unde aceștia locuiesc în mod constant, adică locuința pe care aceștia o aleg de comun acord. Domiciliul este, în principiu, rezultatul unui act voluntar. Dezacordul soților în alegerea domiciliului se poate materializa prin exprimarea voinței unuia dintre soți de a schimba locul de reședință sau dorința de a stabili reședințe separate(5).

1.2. Reședința soților și locuința familiei

Locația efectivă unde se desfășoară viața de familie este, probabil, mai importantă pentru majoritatea cuplurilor decât noțiunea de reședință sau domiciliu(6). Prin proclamarea egalității soților în alegerea locuinței familiale, legiuitorul a trebuit să garanteze soților aceeași egalitate și în ceea ce privește drepturile de proprietate asupra locuințelor comune. Astfel că soții nu pot, unul fără celălalt, să beneficieze de dreptul de proprietate asupra locuinței familiei sau asupra bunurilor care intră în componența acesteia.

Această co-gestionare a drepturilor de asigurare a locuinței familiei protejează astfel fiecare soț împotriva actelor pe care celălalt le poate încheia singur și care ar pune în pericol proprietatea locuinței comune. Prin urmare, această comunitate de viață pentru soți (și pentru copiii lor) este asigurată prin intermediul locuinței comune.

Prin art. 321 C. civ. se definește termenul de locuința familiei ca fiind acea locuință comună soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii. Aceste prevederi legale privesc locuința familiei din dublă perspectivă: aceea a imobilului de locuit și aceea a vieții de familie. Consecința declarării imobilului drept locuință a familiei este aceea că soțul care nu este proprietar se poate opune actelor de dispoziție asupra imobilului, chiar dacă acesta este proprietatea exclusivă a celuilalt soț. În această situație soțul proprietar nu poate dispune de drepturile sale asupra imobilului fără consimțământul celuilalt soț, în caz de: vânzare, ipotecă, gaj, uzufruct, renunțare la un drept, închiriere etc. Există stipulate prevederi și cu privire la bunurile ce mobilează locuința familiei. Pentru a putea fi preîntâmpinate eventualele abuzuri, soțul proprietar se poate îndrepta împotriva soțului care se opune, o astfel de acțiune fiind de competența instanței de tutelă.

Un alt aspect privește situația soților care locuiesc într-un imobil deținut în baza unui contract de închiriere. Astfel că, în acest caz, fiecare soț va avea un drept locativ propriu. În eventualitatea unui divorț fiecare dintre soți va avea un drept propriu de a locui în locuința închiriată, urmând să se stabilească de către instanța de judecată care dintre cei doi soți urmează să păstreze dreptul locativ, în funcție de necesitățile fiecăruia.

1.3. Evacuarea și ordinul de protecție

În practică s-au conturat mai multe situații dificile și s-a pus problema dacă unul dintre soți are posibilitatea de a obține, prin intermediul instanței de judecată, evacuarea celuilalt soț din locuința comună, însă opiniile au fost contradictorii. Considerăm, totuși, că o acțiune în evacuare este admisibilă deoarece majoritatea situațiilor sunt critice și impun protejarea soțului care a formulat acțiunea. Evacuarea(7) celuilalt soț poate fi solicitată pentru motive care duc la imposibilitatea continuării conviețuirii, cum sunt cele de violență domestică, care ar putea pune în pericol grav viața, integritatea corporală, sănătatea celuilalt soț sau a membrilor familiei(8). Soluția evacuării este vremelnică și nu are consecința pierderii dreptului de proprietate asupra locuinței.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, republicată(9) , persoana a cărei integritate fizică sau psihică este pusă în pericol, poate solicita instanței un ordin de protecție(10) . Această măsură are caracter provizoriu și presupune anumite obligații și interdicții impuse în vederea protejării soțului lezat.

1.4. Consecințele patrimoniale ale absenței coabitării

În ceea ce privește consecințele patrimoniale ale absenței coabitării ne vom referi la contribuția soților la cheltuielile de uz casnic. Astfel, refuzul unuia dintre soți de a coabita nu îl împiedică pe celălalt soț să obțină de la soțul său o contribuție la cheltuielile de uz casnic, cu atât mai mult cu cât aceștia au și copii împreună.

Dar dacă legătura dintre contribuție și reședința comună nu este sau nu mai este obligatorie, instanțele vor avea tendința de a lega obligația de a contribui și de legitimitatea acestui refuz al vieții în comun. Prin urmare, ținând seama de circumstanțele cauzei, instanțele pot obliga soțul care refuză să coabiteze să contribuie și la cheltuielile celuilalt soț(11).

1.5. Separarea în fapt a soților

Un soț poate refuza conviețuirea, atât în ​​aspectul său conjugal, cât și sub aspectul său material, acela al traiului în aceeași locuință. Separarea poate fi, de asemenea, rezultatul voinței comune a soților. Cu toate acestea, pentru ca separația faptică să poată constitui motiv temeinic pentru divorț, este necesar să treacă o perioadă de doi ani(12).

Ca fenomen sociologic pe care legea nu-l poate ignora, separarea de facto poate fi amiabilă sau solicitată de unul dintre soți. Aceasta se manifestă prin alegerea unei reședințe separate de către unul dintre soți. Durata acesteia va depinde numai de voința soților.

2. Obligația de fidelitate

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...