Universul Juridic nr. 1/2019

Jurisprudența Curții Constituționale a României relevantă în domeniul dreptului medical
de Cristina Teodora Pop

10 ianuarie 2019

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Conform dispozițiilor art. 146 și art. 147 din Constituție, coroborate cu cele ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 47/1992(1) , actele instanței de contencios constituționale sunt deciziile, hotărârile și avizele. Potrivit acelorași dispoziții legale, Curtea Constituțională pronunță decizii în următoarele situații: când se pronunță cu privire la constituționalitatea legilor, înainte de promulgare, precum și cu privire la inițiativele de revizuire a Constituției(2) , cu prilejul analizei constituționalității tratatelor și a altor acorduri internaționale, înainte de ratificarea acestora(3) , cu prilejul analizei constituționalității regulamentelor Parlamentului(4) , când soluționează excepții de neconstituționalitate, care pot avea ca obiect legi sau ordonanțe ori dispoziții din legi sau ordonanțe în vigoare(5) , când soluționează conflicte juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice(6) , precum și cu prilejul analizei constituționalității partidelor politice(7) . Cea de-a doua categorie de acte ale Curții Constituționale, hotărârile, sunt emise, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, atunci când instanța de contencios constituțional își îndeplinește atribuțiile de a veghea la respectarea procedurii privind alegerea Președintelui României și de a confirma rezultatele sufragiului(8) , de a constata existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României, comunicând cele constatate Parlamentului și Guvernului(9) , de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului, de a confirma rezultatele acestuia(10) și, respectiv, de a verifica îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni(11) . Avizele Curții Constituționale sunt consultative și au ca obiect propunerile de suspendare din funcție a Președintelui României(12) .

Așa cum rezultă din economia reglementării atribuțiilor Curții Constituționale, prevăzute la art. 146 din Constituție, art. 15-33 din Legea nr. 47/1992, controlul de constituționalitate realizat de către instanța de contencios constituțional, în funcție de momentul înfăptuirii acestuia, poate fi control a priori sau a posteriori. Controlul a priori este cel înfăptuit de către Curtea Constituțională asupra legilor, înainte de promulgarea acestora, asupra tratatelor și a celorlalte acte internaționale, înainte de ratificarea lor de către Parlament, precum și asupra inițiativelor de revizuire a Constituției. Controlul a posteriori este cel efectuat în cazul celorlalte atribuții ale Curții Constituționale mai sus enumerate.

Interpretarea acelorași dispoziții legale permite clasificarea deciziilor instanței de contencios constituțional, în funcție de soluțiile pronunțate, în decizii de admitere și decizii de respingere a sesizărilor sau a excepțiilor de neconstituționalitate. Fiecare dintre aceste categorii ale deciziilor produce efecte juridice specifice. Referitor la deciziile de admitere ale Curții Constituționale, acestea, la rândul lor, au fost clasificate în doctrină, în funcție de "tipologia" soluției de admitere, în decizii simple sau extreme și decizii interpretative sau intermediare(13). Decizii simple sunt cele prin care este constatată neconstituționalitatea, pură și simplă, a dispozițiilor legale supuse analizei instanței de contencios constituțional. Decizii interpretative sau intermediare, denumite de către unii doctrinari și decizii cu rezervă de interpretare(14), sunt acelea prin care Curtea Constituțională indică acea interpretare a prevederilor legale analizate care este în acord cu dispozițiile Legii fundamentale. Această arătare a sensului constituțional al unei dispoziții legale (sau al mai multor dispoziții legale) se realizează, ca tehnică juridică, fie prin stabilirea singurului înțeles constituțional al normei juridice în cauză, per a contrario, orice alt înțeles urmând a fi considerat neconstituțional, fie prin constatarea neconstituționalității unei anumite interpretări a normei analizate, per a contrario, orice altă interpretare putând fi considerată constituțională(15).

În ceea ce privește deciziile de admitere, o importanță aparte, din perspectiva dreptului medical, o prezintă deciziile interpretative, datorită efectelor salvatoare pe care le au asupra fondului activ al legislației specifice acestei ramuri de drept.

Din aceeași perspectivă, a dreptului medical, prezintă importanță controlul de constituționalitate a priori, care se exercită asupra proiectelor de legi din domeniul medical, înainte de a fi promulgate, și asupra tratatelor și a celorlalte acte internaționale ce vizează același domeniu, înainte de ratificare, precum și controlul de constituționalitate a posteriori, constând în soluționarea unor excepții de neconstituționalitate ce au ca obiect legi, ordonanțe sau dispoziții din legi sau din ordonanțe în vigoare, ce reglementează aspecte din domeniul medical și care au legătura cu soluționarea cauzelor în care aceste excepții sunt invocate.

Conform prevederilor art. 146 lit. d) din Constituție și ale art. 29-33 din Legea nr. 47/1992, excepțiile de neconstituționalitate pot fi invocate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial ori, în mod direct, de către Avocatul Poporului. În primele două cazuri, excepțiile sunt invocate în condițiile prevăzute la art. 29 din Legea nr. 47/1992, sesizarea fiind făcută de către judecătorul ad quem către judecătorul a quo, potrivit unei proceduri stabilite conform aceluiași art. 29 din Legea nr. 47/1992, coroborat cu prevederi din cuprinsul hotărârilor Plenului Curții Constituționale în materie administrativă(16) .

Este important de menționat faptul că, în prezent, Curtea Constituțională a României nu poate fi sesizată în mod direct de către cetățeni, nefiind reglementată în legislația românească plângerea de neconstituționalitate, și nu se poate autosesiza. Plângerea de neconstituționalitate, ca modalitate de sesizare a instanței de contencios constituțional, ar putea prezenta relevanță din perspectiva asigurării pârghiilor juridice necesare protejării intereselor părților raportului juridic de drept medical, în special, în ceea ce privește aplicarea legislației referitoare la drepturile pacientului.

În aceste condiții, având în vedere atât importanța, cât și dinamica dreptului fundamental la ocrotirea sănătății, apreciem că un rol important în protejarea acestuia revine Avocatului Poporului, ca unic titular al dreptului de a sesiza Curtea Constituțională, cu privire la eventuale încălcări ale acestui drept, în mod direct și necondiționat de existența unui litigiu, conform art. 32 și 33 din Legea nr. 47/1992 și art. 13 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 35/1997(17) . În acest sens, potrivitart. 32 teza I din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate direct de Avocatul Poporului", iar, potrivit art. 13 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 35/1997, Avocatul Poporului "poate sesiza direct Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor". De altfel, conform art. 13 alin. (1) lit. e) din această din urmă lege, Avocatul Poporului poate sesiza Curtea Constituțională și "cu privire la neconstituționalitatea legilor, înainte de promulgarea acestora", sesizare în vederea efectuării unui control a priori, care va fi soluționată de către instanța de contencios constituțional, conform art. 15-18 din Legea nr. 47/1992. Aceste atribuții ale Avocatului Poporului sunt exercitate, potrivit art. 14 din Legea nr. 35/1997, din oficiu sau la cererea persoanelor fizice, a societăților reglementate prin Legea nr. 31/1990(18) , a asociațiilor sau a altor persoane juridice. Ele sunt extrem de importante, sub aspectul dreptului conferit oricărei persoane fizice sau juridice, care activează în domeniul dreptului medical sau care are un interes legitim în acest domeniu, de a sesiza Avocatul Poporului cu privire la încălcări - prin proiecte de legi, prin legi sau prin ordonanțe - ale dreptului fundamental la ocrotirea sănătății sau ale altor drepturi fundamentale conexe, așa încât Avocatul Poporului să poată sesiza Curtea Constituțională, conform art. 13 lit. e) și, respectiv, lit. f) din Legea nr. 35/1997, în vederea înlăturării stării de neconstituționalitate, atunci când ea se manifestă în raportul dintre persoane fizice sau juridice de drept privat și autoritățile publice. Apreciem că se pot prevala de acest drept nu doar persoane fizice sau persoane juridice din domeniul medical, dar și Ministerul Sănătății, atunci când nu are la dispoziție un alt mecanism juridic de semnalare a unei stări de neconstituționalitate. Aceasta întrucât, conform art. 1 din Legea nr. 35/1997, "instituția Avocatul Poporului are drept scop apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice în raporturile acestora cu autoritățile publice", iar sintagma "drepturilor și libertăților persoanelor fizice" din cuprinsul dispoziției legale anterior enunțate nu poate fi interpretată decât ca referindu-se, în primul rând, la drepturile și libertățile fundamentale.

Prin raportare la domeniul dreptului medical, jurisprudența Curții Constituționale relevă caracterul majoritar al sesizărilor adresate instanței de contencios constituțional ce au ca obiect excepții de neconstituționalitate, invocate în fața instanțelor judecătorești, cu privire la legi sau ordonanțe sau la dispoziții din legi sau ordonanțe din această ramură de drept. Concret, a fost pronunțată de către Curtea Constituțională, până în prezent, o decizie referitoare la o sesizare de neconstituționalitate a Legii privind reforma în domeniul sănătății, toate celelalte decizii având ca obiect excepții de neconstituționalitate. Prin urmare, actele normative din domeniul dreptului medical au fost supuse atât controlului de constituționalitate a priori, cât și celui a posteriori.

Astfel, prin Decizia nr. 298 din 29 martie 2006, Curtea Constituțională a constatat că sesizarea de neconstituționalitate referitoare la Legea privind reforma în domeniul sănătății este neîntemeiată. Cu această ocazie, Curtea a reținut, printre altele, că sarcina Ministerului Sănătății este "aplicarea politicii și strategiei sănătății publice, domeniu de specialitate determinat corespunzător rolului organelor de specialitate ale administrației publice centrale". Prin aceeași decizie s-a reținut că Agenția Națională pentru Programe de Sănătate nu constituie "alt organ de specialitate" în sensul art. 116 alin. (2) din Constituție, ci este un compartiment de specialitate, cu rang de direcție, în cadrul aparatului propriu al Ministerului Sănătății, cu atribuții într-un domeniu important, cel al sănătății publice, și, de asemenea, că, la rândul său, Comisia Interdepartamentală pentru Asistență Medicală Comunitară este o comisie administrativă subordonată prim-ministrului, înființată prin lege, ale cărei atribuții, regulament de organizare și funcționare și componență nominală sunt reglementate prin hotărâre a Guvernului. Tot prin Decizia nr. 298 din 29 martie 2006, Curtea a constatat obligativitatea consimțământului liber exprimat al donatorului viu cu privire la prelevarea, de la acesta, de organe, țesuturi sau celule, obligativitate ce rezultă din prevederile art. 26 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri". De asemenea, Curtea a mai constatat că textele legale criticate conțin garanții ale confidențialității donării, a datelor privind donatorul și primitorul și a informațiilor genetice. Prin aceeași decizie, Curtea a constatat că, în calitate de instituție publică autonomă, Casa Națională de Asigurări de Sănătate administrează și gestionează sistemul asigurărilor sociale de sănătate și aplică politicile și programele în domeniul sanitar ale Ministerului Sănătății Publice, motiv pentru care se impune exercitarea de către organul de resort a unui control asupra activității acesteia. Mai mult, s-a reținut că "viziunea legiuitorului în ceea ce privește controlul limitat al sistemului de asigurări sociale de sănătate constituie o modalitate de garantare a dreptului fundamental la ocrotirea sănătății, prevăzut la art. 34 din Constituție". S-a constatat, totodată, că accesul liber la justiție este asigurat prin soluția legislativă ce nu prevede, în mod exclusiv, competența organelor de jurisdicție administrativă în domeniul medical, ci dă posibilitatea părților interesate de a se adresa instanțelor judecătorești. În fine, s-a arătat, prin decizia analizată, că cel care realizează funcția statului de ocrotire a sănătății, prin intermediul întregului corp al medicilor, desfășurând activitate de interes public, este Colegiul Medicilor din România, motiv pentru care organizarea și funcționarea acestui colegiu sunt reglementate prin lege.

* Este extras din Revista de drept constituțional nr. 2/2017.

(1) Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.

(2) Art. 11 alin. (1) pct. A lit. a) din Legea nr. 47/1992.

(3) Art. 11 alin. (1) pct. A lit. b) din Legea nr. 47/1992.

(4) Art. 11 alin. (1) pct. A lit. c) din Legea nr. 47/1992.

(5) Art. 11 alin. (1) pct. A lit. d) din Legea nr. 47/1992.

(6) Art. 11 alin. (1) pct. A lit. e) din Legea nr. 47/1992.

(7) Art. 11 alin. (1) pct. A lit. f) din Legea nr. 47/1992.

(8) Art. 11 alin. (1) pct. B lit. a) din Legea nr. 47/1992.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...